În apărarea adevărului Bibliei!
IN TIMP ce călătorea spre sud în carul său, funcţionarul făcea ceea ce probabil ai făcut şi tu nu o dată în tren, într–un autobuz sau într–un avion. Citea. Citea Biblia şi se afla în faţa unei probleme cu care ai fost confruntat poate şi tu.
Relatarea care se află în cartea biblică a Faptelor apostolilor, spune că evanghelistul Filip s–a apropiat şi l–a întrebat pe călătorul etiopian: „Pricepi într–adevăr ceea ce citeşti?“ Răspunsul a fost: „Cum aş putea oare înţelege cît de cît fără să mă îndrume cineva?“ Fapte 8:27–31.
Cei mai mulţi oameni care au citit astăzi Biblia au simţit nevoia de indrumare. Lucrul aceste era întărit de faptul că bisericile care se folosesc de Biblie au atît de multe doctrine contradictorii. Fireşte că nu toate aceste învăţături care se află în dezacord pot fi adevăr biblic. (1 Cor. 14:33) Dar de unde poate obţine cineva ajutorul preţios în vederea aflării şi cunoaşterii adevărului biblic?
Tocmai un asemenea ajutor necesar a început să fie publicat în 1879 în revista Turnul de veghere. Ea avea să apere adevărurile esenţiale ale Cuvîntului lui Dumnezeu. Pagina de titlu a primei sale ediţii a arătat cu claritate că ea era dedicată nu propagării doctrinelor bisericeşti contradictorii, ci răspîndirii adevărurilor din Scripturi, care sînt de folos „pentru corecţie, pentru instruire în dreptate“. (2 Tim. 3:16, 17; Authorized Version) De exemplu, există întrebarea plină de însemnătate:
ESTI NEMURITOR SAU NU?
Cînd ajung să discute despre conţinutul Bibliei, cei mai mulţi oameni se gîndesc înainte de toate la ceea ce îşi închipuie că spune ea cu privire la ei şi la viitorul lor. Ceea ce le vine adeseori în minte este ceva ce poate au auzit din copilărie, şi anume că fiecare om are om are în sine un suflet nemuritor; cele mai multe biserici învaţă lucrul acesta. Astfel mulţi oameni speră că atunci cînd vor muri sufletul lor va merge în cer pentru a fi cu Dumnezeu.
Avea să susţină Turnul de veghere asemenea credinţe larg răspîndite? Dimpotrivă, el a apărat adevărul biblic al Cuvîntului lui Dumnezeu în această problemă. Nu mai tîrziu decît în aprilie 1881, articolul „Invierea“ spunea:
“Orice fiinţă este numită în mod potrivit suflet sau persoană. Acesta este sensul şi întrebuinţarea scripturală a cuvîntului suflet . . . Despre crearea lui Adam citim: ‘Iar Domnul Dumnezeu l–a alcătuit pe om din ţărîna pămîntului, i–a suflat în nări suflare de viaţă (ruach — aceeaşi suflare care a spus să le fie dată fiarelor, păsărilor şi peştilor) şi omul a devenit un suflet viu.’ (fiinţă). — Gen. 2:7“ — P.1.
Folosindu–se de un amplu sprijin biblic, articolul arăta că la moartea sa sufletul — persoana — moare. (Ps. 33:19; Is. 53:10–12; Ezec. 18:4) Din punct de vedere biblic, atunci cînd o persoană (un suflet) moare, ea se află intr–o stare de inconştienţă asemănătoare somnului pînă la vremea din viitor a învierii. Prin minunea învierii respectivului i se poate da viaţă nemuritoare în ceruri, cum s–a întimplat cu Isus, sau perspectiva vieţii perfecte într–un paradis pămîntesc. — Ecl. 9:5, 10; 1 Cor. 15:12–16, 50–53.
Unii din cei care au citit asemenea adevăruri în păginile acestei reviste în secolul trecut, poate să fi fost şocaţi, căci conducătorii lor bisericeşti nu învăţau asemenea lucruri. Dar vremurile se schimbă. Un număr crescînd de clerici şi teologi din toată lumea admit astăzi asemenea adevăruri biblice îndelung apărate în coloanele Turnului de veghere. Iată cîteva exemple:
Oscar Cullmann, profesor la Facultatea de teologie a Universităţii din Basel şi la Sorbona din Paris, scrie:
“Dacă l–am întreba pe un creştin obişnuit de astăzi . . . ce concepe el că este în esenţă învăţătura Noului Testament privitoare la soarta omului după moarte, ni s–ar răspunde cu rare excepţii: ‘Nemurirea sufletului’. Totuşi această idee atît de larg acceptată este una dintre cele mai mari confuzii ale Creştinătăţii.“ — Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead (1958) p. 15.
Teologul baptist dr. Robert Laurin explică:
“Noul Testament nu învaţă nemurirea ‘sufletului’ imaterial al gîndirii lui Platon. Destinul final al omului este în corp, pe o scenă terestră.“ — „The Expository Times“, februarie 1961, p–132.
Robert Koch, profesor catolic din Roma, specialist în Vechiul Testament, scrie:
“Sufletul nu există ca masă independentă în corp, ca şi cum ar fi într–o închisoare din care va fi eliberat la moarte. ‘Sufletul’ este omul în totalitatea sa. Omul nu are un suflet, el este un suflet.“ — Teologia della redenzione in Genesi 1–11 (1966), p–69.
“Călugărul“ Pierre Pascal scrie în revista franceză „La Catholique“:
“Biblia învaţă că atunci cînd omul moare, moare întreaga sa persoană. El are însă promisiunea de a ieşi din neantul morţii şi de a fi restabilit la viaţă la sfîrşitul timpurilor printr–o înviere.“ — Iulie 1975, p. 37.
Unii ar putea fi surprinşi de faptul că clericii admit asemenea lucruri. Acestea sînt însă adevăruri biblice pe care această revistă le–a apărat timp de 100 de ani.
CUM STAU LUCRURILE CU CHINURILE IADULUI?
Să mai facem un pas în examinarea problemei. Dacă sufletul nu este nemuritor, iar morţii sînt inconştienţi aşteptînd învierea, cum ar putea fi atunci adevărată doctrina ca Dumnezeu îi trimite pe cei răi să sufere torturi în iad? Fapt este că Biblia nu învaţă aşa ceva. Turnul de veghere a apărat frecvent adevărul scriptural în această problemă; iată aici doar un singur exemplu:
“Noi constatăm că (iadul) este traducerea cuvîntului ebraic seol care nu înseamnă nimic altceva decît starea sau condiţia morţii. Nu există în el nici cea mai vagă idee nici cu privire la viaţă nici cu privire la chin; . . . Si totuşi (clerul) continua să predice această idee falsă a iadului care nu este nimic altceva decît calomnie la adresa caracterului lui Dumnezeu.“ . Noiembrie 1883, p. 4.
Acceptă acum clerul poziţia biblică cu privire la iad? Deşi unora le displace s–o spună de–a dreptul, totuşi atunci cînd conducătorii admit ce spune Biblia despre suflet, ei arată de fapt că „iadul de foc“ nu are nici un fundament biblic. Spre exemplu, pastorul danez Kai Jensen a recunoscut că situaţia care a rezultat este următoarea:
“Vorbăria despre pierzarea veşnică este o nebunie. Ea nu este creştinism. Numai în vremurile trecute predicatorii tunau şi fulgerau de pe amvon împotriva diavolului şi a focului de nestins. Dar acele vremuri au trecut.“ — „Hvor gaar vi hen“ (Incotro mergem?), p. 119.
Poate că cei mai mulţi oameni nu mai aud vorbindu–se în biserica lor despre focul iadului, dar nici nu învaţă acolo ce spune Biblia în acest sens. Mulţi sînt ca şi secretarul unui funcţionar al bisericii presbiteriene din Australia, care a spus: „Noi evităm (discuţiile despre) cer şi pămînt, căci acestea îi tulbură pe prea mulţi oameni. Dar de fapt pe mine nu m–ar supăra să–i vorbesc cuiva despre mine în aşa fel încît să–l introduc în propriul meu fel de a gîndi.“
CUI I TE INCHINI TU?
Un alt adevăr biblic apărat in Turnul de veghere are de a face cu identitatea Dumnezeului adevărat căruia ne închinăm noi. Milioane de oameni au repetat aşa numita „Rugăciune a Domnului“ învăţată de la Isus. (Mat. 6:9–13) Dar s–au gîndit ei oare la înţelesul expresiei „Sfinţească–se numele tău“, sau oare au remarcat ei ce importanţă a dat Isus cinstirii numelui lui Dumnezeu? (Ioan 12:28; 17:6) Sau le este necunoscut acel nume deoarece clerul l–a evitat, iar traducătorii l-au substituit cu titlurile de „Domnul“ şi „Dumnezeu“?
Mulţi erudiţi recunosc acum importanţa numelui. Teologul catolic John L. McKenzie scrie in „Bible Dictionary“ (Dicţionar biblic) (1965):
“Dumnezeul lui Israel este numit cu numele Său personal mult mai frecvent decît cu toate titlurile sale luate la un loc; numele identifica nu numai persoana, ci dezvăluia şi caracterul ei.“ — p. 316.
J. A. Motyer, decan la Trinity College din Anglia adaugă:
“Avem mult de pierdut în citirea Bibliei dacă nu privim dincolo de cuvîntul înlocuitor (Domnul sau Dumnezeu), spre numele personal, intim al lui Dumnezeu. Comunicîndu–le oamenilor numele său, Dumnezeu a intenţionat să–şi dezvăluie înaintea lor caracterul său cel mai lăuntric“ — „The Lion Handbook to the Bible“ (1973) p. 157.
Turnul de veghere a întrebuinţat în mod consecvent numele divin. De exemplu, după ce a explicat că vocabula ebraică el înseamnă „dumnezeu“ ediţia din octombrie 1881 (p. 9) continua să declare:
“Iehova este ‘el’–ul principal şi domneşte peste toţi ceilalţi el–i — cei puternici. Si să fie binecunoscut de toţi că IEHOVA este numele care nu îi este aplicat nimănui altuia decît Fiinţei Supreme — Tatălui nostru, celui pe care Isus l–a numit Tată şi Dumnezeu.“
Iar ediţia din 1 ianuarie 1926 dezvolta importanta temă: „Cine îl va onora pe Iehova?“ Această apărare a numelui lui Dumnezeu continuă. De la apariţia sa, New World Translation (1950–1961), a fost traducerea cea mai frecvent citată în Turnul de veghere, pentru că ea utilizează numele lui Dumnezeu chiar şi în „Noul Testament“, acolo unde dovezile favorizează acest lucru. Profesorul G. Howard a discutat de curînd asupra utilizării numelui în „Noul Testament“. Este interesant că el a arătat:
“Este raţional să credem că scriitorii N(oului) T(estament) atunci cînd citau din Scripturi, păstrau Tetragrama (numele divin în ebraică) în textul biblic.“ — „Journal of Biblical Literature“ (Revista de literatură biblică) 1977, pp. 63–83.
Turnul de veghere a făcut chiar lucrul acesta, cu mult înainte.
Profesorul Howard a mai spus că atunci cînd, mai tîrziu, numele divin a fost înlăturat şi substituit prin „Domnul“, acesta a creat confuzii în deosebirea dintre Domnul Isus şi Domnul Iehova; acest fapt a contribuit la acceptarea doctrinei Trinităţii, atît de larg răspîndită acum.
UN DUMNEZEU TRIUNIC?
Formula „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Spiritul Sfînt“ apare cu uşurinţă pe buzele multora. Ea rezumă părerea lor că există trei persoane egale şi eterne.
Turnul de veghere însă şi–a îndemnat cititorii vreme de un secol să examineze ce spune în realitate Cuvîntul lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. Astfel s–a arătat de repetate ori că Isus nu este egalul Tatălui, ci mai mic decît el şi supus lui Iehova (Ioan 14:28; 17:3; 1 Cor. 11:3) Iată ca exemplu acest comentariu care a apărut împreună cu textele de sprijin, în anul 1882:
“Noi credem deci într–un singur Dumnezeu şi Tată, precum şi intr–un singur Domn Isus Christos . . Dar acestea sînt două fiinţe şi nu una singură . . . Noi respingem ca total nescripturală învăţătura că (Iehova şi spiritul sau forţa activă a lui Dumnezeu) sînt trei Dumnezei într–o singură persoană . . . . . . Doctrina Trinităţii şi–a făcut apariţia în secolul al treilea.“
Se admite acum din ce în ce mai mult că Trinitatea nu este expusă în Biblie, ci a fost dezvoltată de biserică mai tîrziu. In Elveţia lucrarea Vocabulaire biblique (Dicţionar biblic) (1954) p. 72, declara: „Nici una dintre scrierile Noului Testament nu furnizează asigurări explicite ale (existenţei) unui Dumnezeu triunic.“ Jan Henderson, de la Universitatea din Glasgow scrie în Encyclopedia International (1969):
“Doctrina Trinităţii nu a făcut parte din predicarea apostolilor, după cum se raportează în Noul Testament.“ — p. 226.
Apoi, la 3 decembrie 1978 revista londoneză Observer raporta:
“Unul dintre teologii anglicani de frunte ai Marii Britanii, Rev. dr. Geoffrey Lampe, . . . a dat la iveală o puternică provocare la adresa doctrinei creştine istorice a Trinităţii . . . El a spus că doctrina Trinităţii — Dumnezeu constituit din trei ‘Persoane’ — ‘nu prea are’ viitor.“
Cînd teologii se limitează la ceea ce spune mai degrabă Biblia decît doctrina bisericească de mai tîrziu despre Dumnezeu şi Christos, adeseori rezultatul este acela pentru care a luptat atît de multă vreme această revistă. Doctorul în teologie J. Schneider din Berlin, Germania, scrie:
“Isus Christos nu uzurpă locul lui Dumnezeu. Unitatea sa cu Tatăl nu înseamnă o identitate absolută a fiinţei. Cu toate că Fiul lui Dumnezeu, în fiinţa sa preexistentă, a fost în forma lui Dumnezeu, el s–a împotrivit tentaţiei de a fi egal cu Dumnezeu (Filip. 2:6) . . . Deşi coordonat pe deplin cu Dumnezeu, el îi rămîne sobordonat.“ — Teologisches Begriffslexikon zum Neuen Testament (1965), vol. 2, p. 606.
REINTOARCEREA VITALA A LUI CHRISTOS
De Isus cel înviat al lui Dumnezeu este legat un eveniment de cea mai mare importanţă, pentru toţi creştinii. Acesta este evenimentul reîntoarcerii lui Christos, sau al celei de a doua veniri. Isus a ţinut sub ochii urmaşilor săi acest subiect vital, astfel că ei au aşteptat cu nerăbdare această reîntoarcere. Cu puţin timp înainte de moartea sa, ei l–au rugat stăruitor: „Spune–ne cînd se vor întîmpla aceste lucruri şi care va fi semnul prezenţei tale (greceşte: parousia) şi al incheierii sistemului de lucruri?“ (Mat. 24:3; Fapt. 1:6) Biblia se încheie cu emoţionantele cuvinte ale lui Isus: „Da; eu vin îndată“, la care apostolul Ioan a răspuns a răspuns cu înflăcărare: „Vino, Doamne Isuse“. — Apoc. 22:20; 1:7.
O enciclopedie luterană a amintit cît este de vitală această învăţătură:
“Toate aşteptările de viitor erau dominate de certitudinea că Domnul se va reîntoarce şi va fi pentru totdeauna cu adunarea sa . . Această speranţă le–a dat primilor creştini nezdruncinata încredere că toate puterile şi toate schimbările din această lume sînt numai temporare. Christos vine!“ — The Encyclopedia of the Lutheran Church, vol. III, p. 2149.
Ce deosebiri izbitoare există însă, cu toate acestea, între concepţiile cu înfluenţă ale teologilor moderni! Spre exemplu, de curînd dr. A. C. Thisetton de la Universitatea din Sheffield, Anglia, le rezuma pe cele mai importante în felul următor:
Teologul catolic Teilhard Chardin „are puţine de spus despre parousia (sau prezenţa)“. Paul Tillich ne oferă „o teologie a viitorului în care parousia nu joacă, practic, nici un rol.“ Rudolf Bultmann „priveşte parousia drept un mit escatologic“. Iar J. A. T. Robinson pretinde că ‘Isus însuşi nu s–a aşteptat să existe o a doua venire’. — Tyndale Bulletin, 1976, pp. 27–53.
Deoarece clerul a încetat să mai pună accentul pe reîntoarcerea lui Christos, acest adevăr major nu prea mai are importanţă în viaţa celor mai mulţi frecventatori ai bisericii. Doar ca un singur exemplu privitor la gravitatea acestui fapt, gîndiţi–vă: Reîntoarcerea lui Christos implică triumful final al dreptăţii asupra răutăţii, aşa că ce se va întîmpla cu oamenii preocupaţi de dreptate, de vreme ce conducătorii lor spirituali insinuează că Isus poate nu se va reîntoarce niciodată?
Dar potrivit cu Scripturile şi cu exemplul primilor creştini, Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence (cum îşi avea iniţial numele) a anunţat şi a apărat adevărul reîntoarcerii şi prezenţei lui Christos încă de la cea dintîi ediţie a sa din anul 1879.
In afară de aceasta, ceea ce am văzut în cursul vieţii noastre — razboaie, foamete, cutremure de pămînt, fărădelegi pe scară mondială — toate acestea sînt o amplă dovadă că ACUM sîntem martori oculari ai ‘semnului prezenţei lui Christos’ pe care l–a profeţit Isus. (Mat. 24:3–14) Aceasta înseamnă că sfîrşitul sistemului de lucruri este aproape. Desigur că acesta şi alte adevăruri biblice pe care le–am examinat merită să fie apărate, aceasta mai ales pentru că Isus a spus că cei care vor să–i fie plăcuţi lui Dumnezeu „trebuie să i se închine cu spirit şi adevăr“. — Ioan 4:24.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]
CER
IAD
SUFLET
INVIERE
ISUS
REINTOARCEREA LUI CHRISTOS
TRINITATEA
NUMELE DIVIN