Mîngîiere în timp de necaz
Moartea unuia dintre cei iubiţi poate fi într-adevăr cea mai emoţionantă experienţă din viaţa cuiva. O tînără femeie din sudul Texas-ului relatează: „In timp ce eram însărcinată cu cel de al doilea copil, soţul meu a fost ucis. Această tragică întîmplare a dus la o mare întristare. In afară de lovitura primită, copilaşul meu nou născut a murit. Nu comunicam cu nimeni, nici măcar cu tînărul meu fiu. De asemenea, tulburător pentru mine a fost faptul că, cu toate că fiul meu era destul de mare pentru a vorbi, el n-a rostit niciodată vreun cuvînt. In vremea aceea eram prea necăjită pentru a pricepe că, dacă niciodată nu-i vorbeam, el nu va putea niciodată să înveţe să se exprime“. Cît de mult avea nevoie această femeie de mîngîiere! Din fericire, ea a primit încurajare cînd un coleg de muncă a început să vorbească cu ea despre Sfintele Scripturi.
Ce fel de speranţă oferă Biblia oamenilor care experimentează durerea pe care o aduce moartea? Scripturile ne lămuresc că nu avem nici un motiv să ne îngrijorăm de cei morţi, nici să fim copleşiţi de mîhnire, fiindcă la timpul hotărît de Dumnezeu, cei dragi vor fi readuşi la viaţă. „Eu am nădejdea în Dumnezeu“, a spus apostolul creştin Pavel, „că va exista o înviere“ (Fapte 24:15). Aceia care sînt înviaţi la viaţă vor avea perspectiva de a nu mai fi supuşi niciodată mizeriei, bolii sau morţii (Apoc. 21:3–5). Toată intristarea experimentată de neamul omenesc va fi astfel compensată cu desăvîrşire prin condiţiile schimbate care vor exista după învierea lor, încît „nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“. — Is. 65:17.
Deoarece creştinii din primul secol credeau în înviere, pierderea celor iubiţi era mai uşor suportată de ei. Ei n-au dat curs la atitudini extremiste, la exprimări nereţinute ale necazului, caracteristice persoanelor fără speranţă (1 Tes. 4:13). Dar cum poate cineva să fie sigur că va fi o înviere?
Este demn de notat că speranţa apostolului Pavel era bazată pe credinţă sa în Dumnezeu, deoarece Cel Atotputernic este Acela care a creat neamul omenesc. El trebuie de asemenea, să aibă înţelepciunea şi puterea să învieze morţii, adică să-i creeze din nou. De fapt, ceea ce ne spune Biblia despre crearea primului om, Adam, ne poate ajuta să înţelegem miracolul învierii.
Adam a fost format din elementele pămîntului. Negreşit, aceste elemente nu aveau personalitate şi erau incapabile să ducă o activitate conştientă sau să gîndească. Cu toate acestea cînd Dumnezeu a organizat aceste elemente într-un trup armonios şi a animat acel trup cu forţă de viaţă, a venit în existenţă o personalitate distinctă — un om avînd capacitatea să gîndească, să raţioneze, precum şi să transmită viaţă prin procreare. — Gen. 2:7.
Să se observe că aceea ce a făcut din Adam o persoană îndividuală n-a fost substanţa care compunea trupul său. Mai degrabă a fost acţiunea lui Dumnezeu asupra elementelor pămîntului. Aşadar, invierea nu depinde de păstrarea sau de reconstruirea moleculelor existente în trupul unui individ dinainte de moarte. Chiar în decursul vieţii noastre, moleculele care compun corpurile noastre trec în mod constant prin schimbări. Astfel, moleculele care compun astăzi trupul tău sînt complet diferite de cele cu aproximativ 7 ani mai înainte. Cu toate acestea, eşti încă aceeaşi persoană. In mod asemănător, fie că o persoană este înviată la viaţă umană, fie la viaţă spirituală, trupul său va purta în el toate caracteristicile date de Dumnezeu, caracteristici care-l fac aceeaşi persoană dinaintea morţii. El va poseda identitatea din viaţa trecută. 1 Cor. 15:36–49.
In afară de speranţa anunţată a unei învieri, Biblia furnizează date despre baza acestei speranţe. Din Scripturi învăţăm că readucerea morţilor la viaţă nu este ceva nou, ceva ce nu s-a întîmplat niciodată înainte. Dimpotrivă, Biblia prezintă cazuri precise de bărbaţi, femei şi copii care au fost înviaţi (1 Regi 17:21–23; 2 Regi 4:32–37; Marcu 5:41–43; Luca 7:11–15; Ioan 11:38–45; Fapte 9:36–42; 20:9–12). Invierea cea mai remarcabilă a fost aceea a lui Isus Cristos. Peste 500 de martori l-au văzut după învierea sa din morţi (1 Cor. 15:6). Acest eveniment a fost atît de incontestabil încît apostolul Pavel putea să spună că tăgăduirea învierii ar însemna lepădarea credinţei creştine în totalitate. Noi citim: „Dacă într-adevăr nu există o înviere a morţilor, nici Cristos n-a inviat. Dar dacă Cristos n-a înviat, predicarea noastră este cu siguranţă zadarnică şi zadarnică este şi credinţă noastră. Ba mai mult, noi sîntem găsiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, deoarece am pus mărturie împotriva lui Dumnezeu că el l-a înviat pe Cristos, pe cînd el nu l-a înviat, dacă morţii într-adevăr nu vor învia. Căci dacă morţii nu vor învia, nici Cristos n-a înviat. Si dacă Cristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică“. — 1 Cor. 15:13–17.
Pentru apostolul Pavel şi pentru alte milioane de oameni, credinţa nezdruncinată în învierea morţilor a fost o sursă nesecată de mîngîiere. Ea continuă să fie astfel chiar şi astăzi. Intr-adevăr unii oameni ar putea să-şi bată joc dacă li se spune de înviere, zicînd că niciodată n-au văzut pe cineva întorcîndu-se dintre morţi. Dar îi pune necredinţa lor într-o poziţie mai bună în confruntarea cu moartea? Prin tăgăduirea evidenţei istorice a învierilor din trecut, ce mîngîiere pot ei oferi celor îndureraţi? Cînd ei înşişi îşi pierd rudele sau prietenii dragi în moarte, le ajută necredinţa lor să fie mai puţin îndureraţi? Faptele vorbesc de la sine.
De aceea, în vremuri de doliu, continuaţi să cîştigaţi mîngîiere din promisiunea sigură a lui Dumnezeu a învierii, aşa după cum este expusă în Biblie. Nu există altă speranţă. N-o lăsaţi să vă scape. De asemenea puteţi găsi satisfacţie în mîngîierea celor întristaţi, împărtăşindu-le mesajul Bibliei despre înviere.