Întrebări de la cititori
● Să presupunem că un partener de căsnicie necredincios s–ar desparţi de partenerul său credincios. N–ar exista atunci condiţia pentru o desfacere biblică a căsătoriei, deoarece chiar Pavel în 1 Cor. 7:15 zice: „ . . . un frate sau o soră, în astfel de împrejurări, nu este legat ca sclav, ci Dumnezeu v–a chemat la pace?“
Nu, căci apostolul nu vorbeşte aici de despărţire, ci îl asigură doar pe creştin că el nu trebuie să creadă că ar fi condamnat în cazul cînd cel necredincios l–ar părăsi intenţionat, cu toate că el, cel credincios, s–a străduit conştiincios să locuiască în pace cu partenerul de căsnicie necredincios.
Pavel îl încurajează pe partenerul credincios, chiar înainte să nu părăsească pe cel necredincios, dacă acesta „este de acord să locuiască cu el (cu creştinul)“. Din ce cauză? „Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe cînd acum sînt sfinţi“ (1 Cor. 7:12–14).
Avînd în vedere aceasta, ar putea natural, să se ridice întrebarea: „In ce situaţie se găseşte cel credincios, dacă el este părăsit de partenerul său necredincios, în ciuda străduinţelor sale sincere? Trebuie el să creadă că Dumnezeu l–ar fi lepădat sau că copiii săi n–ar mai fi sfinţi, deoarece i s–a impus o despărţire la care el n–a avut nici o influienţă?
Nu, căci apostolul răspunde: „Dacă cel necredincios vrea să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi: Dumnezeu v–a chemat la pace“. După ce cel credincios, a făcut tot ceea ce în mod rezonabil i–a fost posibil, pentru a evita o despărţire, nu trebuie să se simtă obligat să alerge după cel necredincios, spre al servi ca „sclav“. Dacă cel necredincios ar fi rămas şi ar fi fost de acord să locuiască în pace la cel credincios, credinciosul ar fi fost legat ca „sclav“ pentru a–şi îndeplini îndatoririle de căsnicie. Insă apostolul recunoaşte că cel credincios prin despărţirea obţinută prin forţă, este incapabil să facă aceasta.
Creştinul trăieşte acum într–o anumită măsură în pace şi poate servi lui Iehova, cu toate că el, ca urmare a despărţirii în mod normal, este forţat să se adapteze la o situaţie nouă, atît în sentimentele sale, cît şi corporal. In afară de aceasta, prin încercarea de a se forţa o împăcare, tensiunea între cei doi ar putea probabil doar să crească mai mult. Poate că cel necredincios, în cele din urmă are dorinţa să se reîntoarcă. Aceasta ar fi îmbucurător, în măsura în care el ar dori să trăiască împreună în pace cu partenerul său şi ar putea avea speranţa că el va deveni credincios. De asemenea, aceasta ar fi în armonie cu instrucţiunile generale, care sînt date în versetele 10 şi 11, anume, că în cazul despărţirii, ambii să rămînă necăsătoriţi sau altfel să se împace.
Aceasta n–o va împiedeca pe soţie, dacă ea este partea credincioasă, să facă demersurile legale pentru mijloacele ei de existenţă, cît şi pentru ale copiilor ei, în caz că ea apreciază că ele sînt oportune şi necesare. Biblia — şi frecvent chiar şi legea ţării — îi impune tatălui şi soţului obligaţia să se îngrijească pentru familie sa.
Isus Cristos n–a zis că ar fi în regulă, dacă cel credincios, după ce partenerul necredincios l–a părăsit şi s–a despărţit de el, să se căsătorească din nou. Iar apostolul Pavel nu trece cu nimic peste cele spuse de Isus, admiţînd ceva ce autorităţile catolice numesc „privilegiul paulian“. Pavel intervine foarte mult pentru dăinuirea căsniciei, nu pentru desfacerea ei. Căsătoria este despărţită vădit prin moarte. Totuşi atît timp cît ambii parteneri trăiesc, numai „curvia“ (greceşte: por·neiʹa) este pentru partenerul nevinovat un motiv adevărat pentru o despărţire cu dreptul de a se recăsătorii (Matei 5:32; 19:9; 1 Cor. 7:39).
In consecinţă, în ciuda interpretării unor traducători, Pavel nu încurajează prin cuvintele sale din versetul 16, partea credincioasă să socotească împrejurarea că cel necredincios s–a despărţit ca o ocazie de a deveni complet liber de el. Cuvintelesale sună: „Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mîntui bărbatul? Sau ce şti tu bărbate, dacă îţi vei mîntui nevasta?“ Cu aceste întrebări retorice nu se exprimă, după cum susţin unii că cel credincios şi–ar lua asupra sa un risc mare dacă ar încerca să continue căsnicia în speranţa de a ajuta pe cel necredincios pentru mîntuire şi că ar fi mai rezonabil să se despartă de cel necredincios, atît timp cît acesta ar fi posibil pe baza împrejurării că cel necredincios s–a despărţit de cel credincios. Pavel accentuează, dimpotrivă avantajele, care rezultă din aceasta, că cineva rămîne la cel necredincios.
De fapt, în versetul 16, el îşi rezumă propriul sfat către persoane care se găsesc într–un jug nepotrivit, arătînd că dacă partenerul de căsnicie necredincios e de acord să rămînă la cel credincios, poate va deveni credincios şi va putea fi mîntuit. Nu este acesta un motiv serios de a nu se despărţii, un motiv care trădează iubire? Si el este conform cu litera şi spiritul, în armonie cu restul scrierilor creştine greceşti, inclusiv îndemnul lui Petru către femeile creştine că bărbaţii necredincioşi „prin purtarea nevestelor lor, să poată fi cîştigaţi fără cuvînt (1 Petru 3:1–6).
Cea mai bună dovadă pentru faptul că sfatul apostolului urmează să se înţeleagă aşa, sînt multele căsnicii printre martorii creştini ai lui Iehova, care au fost binecuvîntate de Dumnezeu, deoarece partenerul credincios a rămas cu cel necredincios. Da, în multe cazuri cel credincios a acceptat o despărţire temporară, a trebuit însă mai tîrziu să constate că necredinciosul dinainte i s–a ataşat ca închinător a lui Iehova, pentru ca să meargă împreună pe calea spre viaţă veşnică.
● Cum se înţelege Gen. 9:5, unde Dumnezeu zice că el va cere sîngele de la un animal care a omorît un om?
In definitiv, aceasta înseamnă că un animal care a omorît un om, de asemenea, va trebui omorît. Deoarece el a stins viaţa unui om, trebuie să–şi dea viaţa sa proprie.
După potop, Iehova Dumnezeu a permis omului, pentru prima dată, să omoare animale pentru scopuri alimentare, deşi sîngele nu trebuia să fie mîncat (Gen. 9:3, 4). Apoi Dumnezeu s–a referit la faptul că viaţa omului stă mai presus de viaţa unui animal, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Iehova a zis:
“Căci voi cere înapoi sîngele vieţilor voastre; — îi voi cere înapoi de la ori ce dobitoc —; şi voi cere înapoi viaţa omului din mîna omului, din mîna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sîngele omului, şi sîngele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul lui“ (Gen. 9:5, 6).
Astfel au putut fi ucise, într–adevăr animale pentru scopuri alimentare, oameni însă nu trebuiau ucişi. Dacă un om ar fi omorît pe alt om şi prin aceasta a stins o viaţă ne nedrept şi în acest mod s–a încărcat cu vina vărsării sîngelui, trebuia să ispăşească pentru aceasta cu propria sa viaţă, şi acest principiu trebuia aplicat şi asupra anumalelor, care ar fi omorît un om. Natural, un animal nu ştie că a călcat o lege a lui Dumnezeu, dacă omoară un om. Totuşi această poruncă trebuie să ţină sub ochii oamenilor, cît de scumpă este viaţa omului deoarece încă nici animalul fără raţiune nu trebuia să omoare un om.
Legea pe care a dat–o Iehova mai tîrziu, poporului lui Israel, a inclus o hotărîre cu privire la anumalele care ar fi omorît un om. După Exod 21:28–32, un bou care ar fi împuns un om, aşa încît acesta murea, trebuia ucis cu pietre. Se acceptă în general, că folosirea acestei legi n–a rămas mărginită asupra boului; cazul unui bou împungător era posibil foarte bine într–o situaţie agrară şi el a ilustrat ce trebuia să seîntîmple cu ori ce alt animal, care ar fi omorît un om. Dacă un animal a stins viaţa unui om, trebuia să–şi piardă propria sa viaţa.
Acesta a fost cazul la multe triburi de popoare, care s–au tras de la Noe. In lucrarea — The International Wildlife Encyclopedia — se spune de exemplu: „Dacă un tigru, dintr–un motiv oarecare, a devenit o dată mîncător de oameni sau un omorîtor de vite, fiecare om îşi îndreaptă mîna împotriva lui. Sate întregi pornesc la drum şi nu se odihnesc de loc pînă nu–l omoară şi aceasta chiar în teritorii unde tigrul stă sub ocrotirea legală“.
Mulţi oameni ar putea socoti aceasta doar ca o măsură de autoapărare. Dar cuvintele din Gen. 9:5, 6 ar trebui să ne explice cu toată energia, valoarea înaltă a vieţii omeneşti. Nimeni nu poate murii nepedepsit. Noi ar trebui să ne străduim să rămînem liberi de vina sîngelui şi ar trebui să folosim viaţa preţioasă, pe care noi, ca oameni, o posedăm spre onoarea lui Iehova Dumnezeu, dătătorul vieţii (Fapte 20:26, 27; Ps. 36:7, 9).
● Inseamnă Matei 27:52, 53 că la timpul morţii lui Isus unii morţi, care erau în morminte, au înviat?
Mulţi comentatori ai Bibliei cred că aceste versete aşa ar trebui să se înţeleagă. Invăţaţii sînt însă de acord cu faptul că este din cale afară de greu să se traducă textul corect fidel sensului. De fapt, există motive, care îndreptăţesc părerea că aceste versete înseamnă că prin cutremurul de pămînt din timpul morţii lui Isus, în apropiere de Ierusalim s–au deschis mormintele şi că în acest mod, cadavrele au devenit vizibile persoanelor care treceau pe acolo.
In — Noul Testament — de Franz Sigge, Matei 27:52, 53 sună: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s–au sculat; şi au ieşit din morminte după învierea Sa şi au venit în sfîntul oraş şi s–au arătat multora“.
Dacă s–ar fi întîmplat însă la timpul cînd a murit Isus, o înviere, după cum aceasta şi alte traduceri lasă să se înţeleagă, pentru ce şi–au părăsit atunci mormintele lor cei înviaţi de abia după învierea lui Isus — adică a treia zi după învierea lor personală? Din ce cauză trebuia să învieze Dumnezeu pe aceşti „sfinţi“ la acel timp, dacă Isus trebuia să fie „Cel întîi nascut din morţi“? Col. 1:18; 1 Cor. 15:20. In afară de aceasta, creştinii unşi sau „sfinţi“ trebuiau să aibă parte de prima înviere la prezenţa viitoare a lui Cristos (1 Tes. 3:13; 4:14–17; Apoc. 20:5, 6).
Să se observe că darea de seamă strict luată, nu spune că „trupurile“ ar fi devenit vii. Se spune, pur şi simplu, că ei s–au sculat sau au fost aruncate afară din morminte din cauza cutremurului de pămînt. Ceva asemănător s–a întîmplat în anul 1962 în oraşul Sonson (Columbia). Ziarul El Tiempo (31 iulie 1962) a anunţat: „Din cauza puternicului cutremur de pămînt aproape toate cavourile s–au deschis şi circa 200 de cadavre, care zăceau înmormîntate în cimitirul acestui oraş, au fost aruncate afară din mormintele lor“. Persoanele, care au trecut prin cimitir sau prin apropiere au văzut cadavrele şi aşa s–a întîmplat că mulţi oameni din Sonson au trebuit să se ducă şi să–şi îngroape din nou morţii lor înrudiţi.
Fără a viola gramatica grecească, un traducător poate da de înţeles în versiunea sa, din Matei 27:52, 53 şi că, în urma cutremurului de pămînt care a avut loc la moartea lui Isus, cadavrele au fost dezgropate. Aşa sună, de pildă aceste versete în traducerea lui Johannes Greber (1937): „Mormintele au fost deschise şi multe trupuri ale celor înmormîntaţi au fost aruncate drept în sus. In această poziţie au fost aruncate din mor minte şi au fost văzute de mulţi care pe drumul lor de înapoiere în oraş, treceau de acest loc“ (compară cu traducerea Lumii Noi).
Cum s–a rupt perdeaua templului care despărţea sfînta de Sfînta Sfintelor, tot aşa a servit şi puternicul cutremur de pămînt, care a dezgropat cadavrele, care la rîndul lor au fost descoperite de trecătorii, care au dus vestea în Ierusalim, ca o dovadă suplimentară că Isus n–a fost un simplu criminal, pe care l–au executat din cauza faptelor sale. El era Mesia şi Acela, care puţin timp mai tîrziu, trebuia să fie înviat la viaţa cerească ca Cel întîi născut din morţi.