SUPUNERE

Acțiunea de a da ascultare sau de a se supune unui superior, unei legi sau unei ordini stabilite. Ca exemple de supunere pot fi amintite: supunerea lui Isus Cristos față de Tatăl său (1Co 15:27, 28), a congregației creștine față de Isus (Ef 5:24) și față de Dumnezeu (Ev 12:9; Iac 4:7), a creștinilor față de cei aflați în fruntea congregației (1Co 16:15, 16; Ev 13:17; 1Pe 5:5), a femeilor creștine față de dispozițiile teocratice privitoare la predarea în congregație (1Ti 2:11), a sclavilor față de stăpâni (Tit 2:9; 1Pe 2:18), a soțiilor față de soți (Ef 5:22; Col 3:18; Tit 2:5; 1Pe 3:1, 5), a copiilor față de părinți (1Ti 3:4; compară cu Lu 2:51; Ef 6:1), a celor ce sunt conduși față de conducători sau față de autoritățile superioare (Ro 13:1, 5; Tit 3:1; 1Pe 2:13). (Vezi ASCULTARE; AUTORITATE; AUTORITĂȚI SUPERIOARE.)

În ce privește supunerea creștinului față de oameni, un rol determinant îl au conștiința sa și relația sa cu Dumnezeu. Prin urmare, în cazul în care supunerea ar implica un compromis sau încălcarea unei legi divine, creștinul va asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni (Fa 5:29). De aceea, Pavel și Barnaba ‘nu le-au cedat și nu s-au supus’ fraților falși, care, contrar scopului revelat al lui Dumnezeu, susțineau cu tărie că circumcizia și respectarea Legii lui Moise erau condiții necesare pentru obținerea salvării (Ga 2:3–5; compară cu Fa 15:1, 24–29).

Așa cum se arată în 2 Corinteni 9:13, contribuțiile făcute în folosul fraților aflați în nevoie sunt o dovadă a supunerii față de vestea bună, întrucât ajutorarea fraților nevoiași este o obligație creștină (Iac 1:26, 27; 2:14–17).