MARELE PREOT

Principalul reprezentant al poporului înaintea lui Dumnezeu. El avea totodată sarcina de a supraveghea activitatea tuturor celorlalți preoți.

Biblia folosește diferite formulări cu privire la acest preot, și anume „marele preot” (Nu 35:25, 28; Ios 20:6), „preotul, unsul” (Le 4:3, n.s.), „preotul principal” (2Cr 26:20; 2Re 25:18), „căpetenia” (2Cr 24:6) sau, pur și simplu, „preotul” (2Cr 26:17). În acest ultim caz, de regulă contextul arată că este vorba despre marele preot. În Scripturile grecești creștine, expresia „preoții principali” este folosită, evident, cu referire la preoții cei mai influenți. Din acest grup făceau parte foștii mari preoți, care fuseseră destituiți, și, probabil, bărbații adulți din familiile marilor preoți, precum și capii celor 24 de grupuri preoțești. (Mt 2:4; Mr 8:31)

Aaron, primul mare preot al Israelului, a fost numit de Dumnezeu. (Ev 5:4) După aceea, funcția de mare preot s-a transmis de la tată la fiul cel mai mare, cu excepția cazului în care acest fiu murea sau era descalificat. Așa s-a întâmplat cu cei doi fii mai mari ai lui Aaron, care au păcătuit împotriva lui Iehova și și-au pierdut viața. (Le 10:1, 2) Regele Solomon a destituit un mare preot, ca împlinire a unei profeții divine, și a numit în locul lui un alt bărbat calificat din linia lui Aaron. (1Re 2:26, 27, 35) Mai târziu, când națiunea s-a aflat sub dominație străină, acei conducători neevrei au înlăturat și au numit mari preoți după bunul plac. Totuși, din câte se pare, linia lui Aaron a fost respectată pe tot parcursul istoriei națiunii până la distrugerea Ierusalimului în 70 e.n., deși au existat, probabil, și unele excepții, de exemplu Menelaus, numit și Onias (Antichități iudaice, XII, V, 1), care, potrivit cu 2 Macabei 3:4, 5 și 4:23, era beniaminit.

Cerințe. Având în vedere demnitatea funcției sale, apropierea sa de Iehova când reprezenta națiunea înaintea Lui și semnificația simbolică a serviciului său, marele preot trebuia să respecte cerințe stricte.

În Leviticul 21:16-23 se găsește o listă cu defectele fizice care făceau ca un bărbat să fie inapt pentru serviciul preoțesc în general. Marele preot avea unele restricții suplimentare: Nu se putea căsători decât cu o fecioară din Israel; nu avea voie să se căsătorească cu o văduvă. (Le 21:13-15) În plus, nu avea voie să se pângărească pentru un mort, adică nu putea atinge niciun corp uman mort, nici măcar pe cel al tatălui sau al mamei sale, întrucât ar fi devenit necurat. Nu îi era permis nici să-și lase părul neîngrijit sau să-și sfâșie veșmintele pentru un mort. (Le 21:10-12)

Biblia nu precizează vârsta necesară pentru a fi mare preot. Deși arată că leviții își încheiau serviciul la 50 de ani, ea nu menționează nimic despre retragerea din serviciu a preoților. (Nu 8:24, 25) Unele pasaje biblice sugerează că marele preot era numit pe viață. Aaron avea 83 de ani când s-a prezentat înaintea faraonului împreună cu Moise. Din câte se pare, el a fost numit mare preot în anul următor. (Ex 7:7) Când a murit, avea 123 de ani. În tot acest timp, el a slujit ca mare preot. (Nu 20:28; 33:39) De asemenea, măsura referitoare la orașele de refugiu, potrivit căreia o persoană care omora fără intenție trebuia să rămână în oraș până la moartea marelui preot, lasă să se înțeleagă că marele preot slujea în această calitate toată viața. (Nu 35:25)

Învestirea. Privilegiile acordate lui Aaron la scurt timp după ieșirea israeliților din Egipt oferă indicii cu privire la serviciul pe care Iehova îl avea în vedere pentru el. În pustiu, în drum spre Sinai, lui Aaron i s-a poruncit să pună mană într-un urcior și să o așeze înaintea Mărturiei ca să fie păstrată. Aceasta s-a întâmplat înainte să existe cortul întâlnirii sau arca legământului. (Ex 16:33, 34, n.s.) Mai târziu, lui Aaron i s-a încredințat întreaga responsabilitate privind cortul sacru și Arca. În plus, Aaron și doi dintre fiii săi, împreună cu 70 dintre bătrânii Israelului, au avut privilegiul de a urca până la un anumit punct pe muntele Horeb, unde au avut o viziune a lui Dumnezeu. (Ex 24:1-11)

Totuși, Iehova și-a declarat pentru prima dată scopul de a-i pune deoparte pe Aaron și pe fiii săi pentru preoție când i-a dat instrucțiuni lui Moise privind confecționarea veșmintelor preoțești. (Ex 28) După ce a dat aceste instrucțiuni, Dumnezeu i-a explicat lui Moise cum avea să decurgă procedura de învestire a preoților și apoi a spus clar: „Preoția va fi a lor; aceasta este o lege permanentă”. (Ex 29:9)

Având în vedere măreția și puritatea lui Iehova, Aaron și fiii săi nu și-au putut îndeplini îndatoririle preoțești până când nu au fost sfințiți și instalați în funcție printr-o ceremonie de învestire. (Ex 29) Această ceremonie de sfințire a fost oficiată de Moise, ca mediator al legământului Legii, și a durat șapte zile, din 1 până în 7 nisan 1512 î.e.n. Astfel, preoția a fost instalată, iar preoților li s-a dat autoritatea de a-și începe serviciul. (Le 8) În ziua următoare, 8 nisan, a fost îndeplinit primul serviciu de ispășire pentru națiune (foarte asemănător cu procedura din Ziua Ispășirii, care avea să fie ținută în fiecare an, în 10 tișri). (Le 9) Acest serviciu era potrivit și necesar, întrucât israeliții trebuiau să fie curățați de păcate, inclusiv de fărădelegea privind vițelul de aur, pe care o comiseseră cu puțin timp în urmă. (Ex 32)

La învestirea marelui preot, unul dintre lucrurile importante pe care Moise le-a avut de făcut a fost să-l ungă pe Aaron, turnând pe capul lui uleiul sfânt pentru ungere, preparat după o rețetă specială dată de Dumnezeu. (Le 8:1, 2, 12; Ex 30:22-25, 30-33; Ps 133:2) Ceilalți mari preoți, succesori ai lui Aaron, sunt numiți „unși”. Deși nu menționează niciun caz de ungere a vreunuia dintre aceștia cu ulei literal, Biblia conține următoarea lege: „Veșmintele sfinte ale lui Aaron vor fi folosite de fiii lui care vor urma după el, când vor fi unși și învestiți ca preoți. Acel preot dintre fiii lui care va urma după el și care va intra în cortul întâlnirii ca să slujească în locul sfânt le va purta șapte zile”. (Ex 29:29, 30)

Veșmintele. În activitățile sale obișnuite, marele preot purta veșminte de in asemănătoare cu ale celorlalți preoți. Însă, în anumite ocazii, purta veșminte speciale, pline de splendoare. Capitolele 28 și 39 din Exodul arată în ce constau acestea și cum au fost ele confecționate sub îndrumarea lui Moise, potrivit poruncii date de Dumnezeu. Peste pantalonii scurți de in (care erau „de la șolduri până la coapse” și erau purtați de toți preoții „ca să le acopere părțile intime”; Ex 28:42), marele preot purta roba (ebr. kuttónet), confecționată din in fin (probabil, alb), cu model în formă de pătrate. Din câte se pare, roba avea mâneci lungi, ajungea până la glezne și era țesută dintr-o singură bucată. Probabil deasupra taliei, marele preot purta un brâu din in fin răsucit, țesut cu fir albastru, purpuriu și stacojiu. (Ex 28:39; 39:29)

Turbanul, fără îndoială diferit de acoperitorile pentru cap ale celorlalți preoți, era tot din in fin. (Ex 28:39) Pe partea din față a turbanului era prinsă o plăcuță strălucitoare de aur pur, pe care erau gravate cuvintele: „Sfințenia este a lui Iehova”. (Ex 28:36) Această plăcuță se numea „semnul sfânt al dedicării”. (Ex 29:6; 39:30)

Peste roba de in, marele preot purta o tunică albastră fără mâneci (ebr. meʽilʹ). Probabil că și aceasta era țesută dintr-o singură bucată. Tunica albastră fără mâneci avea o margine întărită la deschizătura din partea de sus, ca să nu se rupă, și se trăgea peste cap. Ea era mai scurtă decât roba de in, iar de jur împrejurul tivului avea clopoței de aur care alternau cu rodii din fir albastru, purpuriu și stacojiu. În timp ce marele preot își îndeplinea însărcinările în sanctuar, se auzea sunetul acestor clopoței. (Ex 28:31-35)

Efodul, un fel de șorț, era format din două părți, față și spate, și cobora mai jos de talie. El era purtat de toți preoții, iar, uneori, și de persoane care nu erau preoți. (1Sa 2:18; 2Sa 6:14) Dar efodul marelui preot avea o broderie specială. Acesta era din in fin răsucit, din lână purpurie, din fir stacojiu și din fir de aur, obținut din foițe subțiri de aur. (Ex 39:2, 3) Efodul avea două umerare care ajungeau, probabil, până la cordon. Pe umerare erau două monturi de aur, fiecare cu câte o piatră de onix. Pe fiecare piatră erau gravate șase nume ale fiilor lui Israel (Iacob), în ordinea nașterii lor. Efodul era strâns în jurul mijlocului cu un cordon din același material; cordonul era „prins de efod”. (Ex 28:6-14)

Pectoralul judecății era, fără îndoială, cea mai prețioasă și mai splendidă parte a veșmântului marelui preot. Era confecționat din același material ca efodul. Avea formă dreptunghiulară, lungimea fiind de două ori cât lățimea, dar era împăturit în două, astfel că forma un pătrat cu latura de aproximativ 22 cm. Prin împăturire se forma un fel de buzunar. (Vezi PECTORAL.) Pectoralul era împodobit cu 12 pietre prețioase fixate în monturi de aur, pe fiecare piatră fiind gravat numele unuia dintre fiii lui Israel. Aceste pietre prețioase – rubin, topaz, smarald etc. – erau aranjate pe patru rânduri. La colțurile pectoralului erau inele de aur. Prin cele două inele de sus treceau două lănțișoare de aur, răsucite ca niște șnururi, care erau prinse de umerarele efodului. Cele două inele de jos erau prinse de efod, deasupra cordonului, cu un șnur albastru. (Ex 28:15-28)

Moise a pus „în pectoral” Urimul și Tumimul. (Le 8:8) Nu se știe exact ce erau Urimul și Tumimul. Unii erudiți consideră că erau niște sorți care trebuiau aruncați sau trași din pectoral și care indicau răspunsul lui Iehova prin „da” sau „nu” la o întrebare. (În acest caz, este posibil ca ei să fi fost ținuți în „buzunarul” pectoralului; Ex 28:30, AT, Mo.) Acest punct de vedere pare să fie confirmat de pasajul din 1 Samuel 14:41, 42. Alții sunt de părere că Urimul și Tumimul aveau legătură cu pietrele de pe pectoral, însă această ipoteză pare puțin probabilă. Alte referiri la Urim și Tumim se găsesc în Numerele 27:21, Deuteronomul 33:8, 1 Samuel 28:6, Ezra 2:63 și Neemia 7:65. (Vezi URIM ȘI TUMIM.)

Marele preot purta aceste veșminte frumoase când se apropia de Iehova pentru a-l întreba cu privire la o chestiune importantă. (Nu 27:21; Ju 1:1; 20:18, 27, 28) De asemenea, în Ziua Ispășirii, după ce aducea ofrandele pentru păcat, el își dădea jos veșmintele de in alb și se îmbrăca cu veșmintele sale pline de splendoare. (Le 16:23, 24) Din câte se pare, el purta aceste veșminte și în alte ocazii.

Instrucțiunile privitoare la Ziua Ispășirii, din Leviticul capitolul 16, nu menționează concret că marele preot, după ce se îmbrăca cu veșmântul său splendid, trebuia să-și ridice mâinile și să binecuvânteze poporul. Totuși, relatarea despre serviciul de ispășire din ziua de după instalarea preoției, serviciu foarte asemănător cu procedura din Ziua Ispășirii, spune: „Aaron și-a ridicat mâinile spre popor [și] l-a binecuvântat”. (Le 9:22) Iehova arătase în ce consta această binecuvântare când îi poruncise lui Moise: „Spune-le lui Aaron și fiilor săi: «Așa să-i binecuvântați pe israeliți. Să le ziceți: „Iehova să te binecuvânteze și să te păzească! Iehova să facă să strălucească fața sa peste tine și să-ți arate favoare! Iehova să privească cu bunătate spre tine și să-ți dăruiască pace!”»”. (Nu 6:23-27)

Responsabilități și îndatoriri. Funcția de mare preot se caracteriza prin demnitate, seriozitate și responsabilitate. Aceasta reiese din faptul că păcatele marelui preot puteau aduce vină asupra întregului popor. (Le 4:3) Marele preot era singurul care putea să intre în Sfânta Sfintelor, din sanctuar, și aceasta într-o singură zi din an, în Ziua Ispășirii. (Le 16:2) Când intra în cortul întâlnirii în acea zi, niciun alt preot nu avea voie să se afle în cort. (Le 16:17) El efectua toate serviciile din Ziua Ispășirii. Marele preot făcea ispășire pentru casa lui și pentru popor în ocazii speciale (Le 9:7) și intervenea în favoarea poporului când Iehova se aprindea de mânie împotriva lor. (Nu 15:25, 26; 16:43-50). În chestiuni de importanță națională, marele preot cerea îndrumarea lui Iehova prin intermediul Urimului și Tumimului. (Nu 27:21) El era preotul oficiant când era sacrificată și arsă vaca roșie, a cărei cenușă era folosită la prepararea apei pentru curățare. (Nu 19:1-5, 9)

Fără îndoială, marele preot putea să ia parte la orice sarcină sau ceremonie preoțească dacă dorea. Pe vremea regelui David, număr preoților crescuse mult. Astfel, pentru ca toți să poată sluji, David i-a împărțit în 24 de grupuri. (1Cr 24:1-18) Acest aranjament a rămas în vigoare atât timp cât a existat preoția. Totuși, spre deosebire de ceilalți preoți, marele preot putea sluji la sanctuar oricând, nu doar în anumite perioade. (Ceilalți preoți puteau oferi ajutor oricând, dar anumite îndatoriri le erau rezervate doar preoților din grupul care era de serviciu.) Pentru marele preot, ca, de altfel, pentru toți ceilalți preoți, perioadele de sărbătoare erau cele mai aglomerate perioade din an.

Sanctuarul, serviciul de la sanctuar și trezoreria erau sub supravegherea marelui preot. (2Re 12:7-16; 22:4) Din câte se pare, el era ajutat în îndeplinirea responsabilităților de un preot secundar, care era principalul său ajutor. (2Re 25:18) În perioadele de mai târziu, acest preot secundar, numit „sagan”, îl înlocuia pe marele preot atunci când, dintr-un anumit motiv, acesta nu-și putea îndeplini îndatoririle. (The Temple, de A. Edersheim, 1874, p. 75) Eleazar, fiul lui Aaron, avea o sarcină specială de supraveghere. (Nu 4:16)

Marele preot era totodată responsabil de instruirea religioasă a națiunii. (Le 10:8-11; De 17:9-11)

El împreună cu conducătorii laici (Iosua, judecătorii și, în timpul monarhiei, regele) constituiau autoritatea judecătorească supremă a națiunii. (De 17:9, 12; 2Cr 19:10, 11) Sanhedrinul, instituit mai târziu, era prezidat de marele preot. (Potrivit unora, el nu prezida în fiecare caz, ci doar când dorea.) (Mt 26:57; Fa 5:21) Marele preot Eleazar a luat parte împreună cu Iosua la împărțirea țării între cele 12 triburi. (Ios 14:1; 21:1-3)

Moartea marelui preot trebuia anunțată în toate orașele de refugiu din țară; ea însemna eliberarea tuturor celor care erau închiși în aceste orașe pentru că se făcuseră vinovați de o crimă neintenționată. (Nu 35:25-29)

Linia marilor preoți. Linia de descendență a marelui preot și numele celor care au slujit în această funcție sunt prezentate în diagrama aferentă articolului. Biblia nu menționează cu numele decât câțiva mari preoți, dar include consemnări genealogice ale liniei lui Aaron. Fără îndoială, mulți dintre cei ce apar în genealogii au slujit ca mari preoți, chiar dacă Biblia nu prezintă faptele lor și nici nu precizează că ar fi slujit în această funcție. Cei menționați concret ca mari preoți sunt prea puțini pentru a acoperi tot intervalul de timp din istoria Israelului, îndeosebi de la instituirea preoției (1512 î.e.n.) până la distrugerea Ierusalimului (607 î.e.n.). De asemenea, unele nume sunt omise din genealogii, astfel că este posibil ca și unii dintre cei omiși să fi slujit ca mari preoți. Prin urmare, diagrama nu oferă o listă completă și exactă, dar îl poate ajuta pe cititor să-și facă o imagine de ansamblu cu privire la linia marilor preoți.

Preoția lui Melchisedec. Primul preot menționat în Biblie este Melchisedec, care era „preot al Dumnezeului Preaînalt” și rege al Salemului (Ierusalim). Avraam l-a întâlnit pe acest preot-rege când s-a întors de la înfrângerea regelui elamit Chedorlaomer și a celor trei regi care se aliaseră cu el. Avraam i-a oferit lui Melchisedec a zecea parte din pradă și a acceptat binecuvântarea lui, arătând astfel că recunoștea sursa divină a autorității acestuia. Biblia nu menționează nimic despre strămoșii lui Melchisedec, despre nașterea sa ori despre moartea sa. El nu a avut predecesori și nici succesori. (Ge 14:17-24; vezi MELCHISEDEC)

Serviciul de mare preot al lui Isus Cristos. Cartea biblică Evrei arată că, după ce a înviat și s-a înălțat la cer, Isus Cristos „a devenit pentru totdeauna mare preot în felul lui Melchisedec”. (Ev 6:20; 7:17, 21) Ca să sublinieze măreția preoției lui Cristos și superioritatea ei față de preoția aaronică, Pavel arată că Melchisedec a fost rege și preot pentru că a primit numirea de la Dumnezeul Preaînalt, nu pentru că a moștenit-o. Cristos Isus, care nu era din tribul lui Levi, ci din al lui Iuda și din linia lui David, nu a moștenit preoția de la Aaron, ci a primit-o prin numire directă de la Dumnezeu, asemenea lui Melchisedec. (Ev 5:10) Conform promisiunii consemnate în Psalmul 110:4: „Iehova a jurat și nu se va răzgândi: «Tu ești preot pentru totdeauna în felul lui Melchisedec!»”, Isus a primit numirea de Rege-Preot ceresc. În plus, fiind un descendent al lui David, Cristos a moștenit regalitatea pe baza legământului davidic. (2Sa 7:11-16) Așadar, la fel ca Melchisedec, Isus ocupă atât funcția de rege, cât și pe cea de preot.

Superioritatea preoției lui Cristos reiese și din faptul că Levi, strămoșul preoților evrei, i-a dat, ca să spunem așa, zeciuială lui Melchisedec întrucât el „era încă în coapsele” lui Avraam (Ev 7:10, n.s.) când patriarhul i-a dat zeciuială acestui preot-rege al Salemului. În plus, urmând același raționament, se poate spune că Levi a fost binecuvântat de Melchisedec, iar regula care se aplică este: „Cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare”. (Ev 7:4-10) De asemenea, apostolul Pavel aduce în atenție faptul că Melchisedec era „fără tată și fără mamă, fără genealogie, fără început al zilelor și sfârșit al vieții”, ceea ce reprezintă preoția eternă a lui Isus Cristos, care a fost înviat la „o viață indestructibilă”. (Ev 7:3, 15-17)

Totuși, chiar dacă Cristos nu și-a primit preoția ca descendent al lui Aaron și nici nu a avut un predecesor sau un succesor, el a împlinit toate lucrurile prefigurate de serviciul marelui preot aaronic. Apostolul Pavel arată clar lucrul acesta când spune că tabernacolul construit în pustiu era un model al ‘adevăratului cort, pe care l-a ridicat Iehova, nu omul’ și că preoții levitici au adus „un serviciu sacru ca reprezentare simbolică și ca umbră a lucrurilor cerești”. (Ev 8:1-6; 9:11) Pavel menționează că Isus Cristos, care a oferit ca jertfă propriul său corp perfect, nu animale, a anulat validitatea și necesitatea jertfelor de animale; apoi, „a străbătut cerurile” și „a intrat în locul sfânt – nu cu sânge de țapi și de tauri tineri, ci cu propriul său sânge – o dată pentru totdeauna și a obținut pentru noi o eliberare veșnică”. (Ev 4:14; 9:12; 10:5, 6, 9) Isus a intrat în locul sfânt simbolizat de Sfânta Sfintelor în care intra Aaron, și anume „chiar în cer, ca să se prezinte acum înaintea lui Dumnezeu în folosul nostru”. (Ev 9:24)

Spre deosebire de jertfele aduse de preoții aaronici, jertfa lui Isus ca Mare Preot nu a trebuit să fie repetată, întrucât a înlăturat păcatul. (Ev 9:13, 14, 25, 26) În plus, niciun preot din linia lui Aaron nu a putut trăi suficient de mult ca să-i salveze complet sau să-i ducă la perfecțiune pe cei cărora le slujea, însă Cristos poate „să-i salveze complet pe cei care se apropie de Dumnezeu prin el, fiindcă este întotdeauna viu ca să pledeze pentru ei”. (Ev 7:23-25)

Pe lângă faptul că aducea jertfe, marele preot din Israel binecuvânta poporul și îl instruia în legile drepte ale lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil și în cazul lui Isus Cristos. Când s-a prezentat înaintea Tatălui său în ceruri, el „a oferit o dată pentru totdeauna o singură jertfă pentru păcate și s-a așezat la dreapta lui Dumnezeu, așteptând de atunci până când dușmanii săi vor fi puși ca scăunel pentru picioarele sale”. (Ev 10:12, 13; 8:1) Prin urmare, „a doua oară când se va arăta nu va fi ca să înlăture păcatul; atunci el va fi văzut de cei care îl așteaptă cu nerăbdare pentru a fi salvați”. (Ev 9:28)

Superioritatea lui Isus Cristos ca Mare Preot este evidentă și în altă privință. Devenind om din carne și sânge asemenea „fraților” săi (Ev 2:14-17), el a fost testat în mod deplin: a avut de înfruntat opoziție și persecuție sub toate formele, iar în cele din urmă, a suferit o moarte rușinoasă. Iată ce citim despre el: „Deși era fiu, a învățat ascultarea din lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut perfect, a primit ca responsabilitate salvarea veșnică a tuturor celor care ascultă de el”. (Ev 5:8, 9) Pavel explică de ce este o binecuvântare pentru noi faptul că Isus a fost testat astfel: „Întrucât el însuși a suferit când a fost pus la încercare, el poate să vină în ajutorul celor ce sunt puși la încercare”. (Ev 2:18) Cei care au nevoie de ajutor pot fi siguri că el le va arăta multă îndurare și considerație, „căci – așa cum spune Pavel – nu avem ca mare preot pe cineva care să nu ne poată înțelege slăbiciunile, ci pe cineva care în toate privințele a fost pus la încercare ca noi, dar fără să păcătuiască”. (Ev 4:15, 16)

Preoți subordonați lui Cristos. Isus Cristos este singurul preot „în felul lui Melchisedec” (Ev 7:17), dar, asemenea lui Aaron (marele preot al Israelului), el are sub autoritatea sa un grup de preoți numiți de Tatăl său, Iehova. Acestora li s-a promis că vor fi comoștenitori cu el în ceruri și că vor domni ca regi cu el în Regatul său. (Ro 8:17) Ei sunt „o preoție regală”. (1Pe 2:9) În viziunea din cartea biblică Revelația, ei cântă o cântare nouă, în care spun că Cristos i-a cumpărat cu sângele său și ʻa făcut din ei un regat și preoți pentru Dumnezeul nostruʼ și că „ei vor domni ca regi peste pământ”. (Re 5:9, 10) Mai târziu, în viziune, se arată că numărul lor este de 144 000 și că, fiind cei care îl urmează pe Miel, au fost „cumpărați de pe pământ”, „cumpărați dintre oameni ca prime roade pentru Dumnezeu și pentru Miel”. (Re 14:1-4; compară cu Iac 1:18) În continuare, tot în capitolul 14 din Revelația, se găsește un avertisment cu privire la semnul fiarei: ca să nu primească acest semn, sfinții „au nevoie de perseverență”. (Re 14:9-12) Acești 144 000 cumpărați dintre oameni perseverează cu fidelitate, vin la viață și domnesc ca regi cu Cristos; ei „vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos și vor domni ca regi cu el în cei 1 000 de ani”. (Re 20:4, 6) Ei primesc această poziție glorioasă datorită serviciului de Mare Preot al lui Isus.

Cei care vor beneficia de preoția cerească. Viziunea despre Noul Ierusalim, consemnată în Revelația, ne ajută să înțelegem cine va beneficia de serviciile Marelui Preot și ale preoților cerești subordonați lui. Aaron și familia lui, împreună cu tribul preoțesc al lui Levi, au slujit în folosul celor 12 triburi din Palestina. Cât despre Noul Ierusalim, ‘prin lumina lui vor umbla națiunile’. (Re 21:2, 22-24)

Vezi și PREOT.