GREACĂ
Limbă aparținând familiei de limbi indo-europene. (Ebraica aparține limbilor semitice, o altă familie de limbi.) În greacă au fost scrise inițial Scripturile creștine (cu excepția Evangheliei după Matei, care a fost scrisă inițial în ebraică) și s-a realizat prima traducere completă a Scripturilor ebraice, și anume Septuaginta. Greaca este o limbă flexionară, în care diversitatea lexicală se realizează prin intermediul rădăcinilor, al prefixelor și al terminațiilor.
Koine. Perioada cuprinsă între aproximativ 300 î.e.n. și cca 500 e.n. este considerată epoca koine. În această perioadă, koine, sau greaca comună, un amestec de dialecte grecești, dintre care cel mai influent a fost dialectul atic, a devenit limbă internațională. Marele avantaj al acestei limbi în comparație cu celelalte limbi ale vremii a fost că era cunoscută aproape pretutindeni. Koine înseamnă limbă comună, sau dialect comun tuturor. O dovadă a răspândirii ei este faptul că decretele guvernatorilor imperiali și ale senatului roman erau traduse în koine înainte de a fi distribuite pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Din acest motiv, când Isus Cristos a fost atârnat pe stâlp, acuzația de pe tăblița de deasupra capului său a fost scrisă nu doar în latină (limba oficială) și în ebraică, ci și în greacă (koine). (Mt 27:37; Ioa 19:19, 20)
Cu privire la folosirea limbii grecești pe teritoriul vechiului Israel, un erudit scrie: „Deși marea masă a evreilor a respins elenismul și practicile lui, relațiile cu populațiile grecești și folosirea limbii grecești nu au fost nicidecum evitate. . . . Învățătorii palestinieni priveau favorabil traducerea în greacă a Scripturilor, considerând-o un mijloc de a le transmite neevreilor adevărul”. (Hellenism, de N. Bentwich, 1919, p. 115) Desigur, traducerea Septuaginta a fost realizată în principal pentru evrei, mai ales pentru cei din Diaspora, care nu mai vorbeau ebraica pură, însă cunoșteau bine greaca. Vechii termeni ebraici legați de închinarea iudaică au ajuns să fie înlocuiți cu termeni de origine greacă. Un astfel de exemplu este termenul synagōgḗ, care înseamnă „strângere laolaltă”, „adunare”.
Koine folosită de scriitorii creștini inspirați. Întrucât doreau să-și transmită mesajul într-o limbă pe înțelesul tuturor, scriitorii Scripturilor creștine inspirate au folosit greaca koine, nu greaca clasică. Deși erau semiți, scopul lor nu era să răspândească semitismul, ci adevărurile creștinismului autentic. Folosind limba greacă, ei puteau să ajungă la cât mai mulți oameni și, astfel, să-și îndeplinească mai bine misiunea de „a face discipoli din oamenii tuturor națiunilor”. (Mt 28:19, 20) Totodată, koine era un excelent mijloc prin care puteau să exprime nuanțele subtile ale ideilor pe care doreau să le transmită.
Prin mesajul lor nobil, scriitorii creștini inspirați au conferit limbii koine forță, demnitate și căldură. În contextul Scripturilor inspirate, termenii grecești au căpătat un sens mai bogat și o semnificație spirituală mai profundă.
Alfabetul. Toate alfabetele europene din prezent provin direct sau indirect din alfabetul grecesc. Însă alfabetul grecesc nu a fost invenția grecilor; ei l-au împrumutat de la semiți. Acest lucru se observă din faptul că literele alfabetului grecesc (din cca secolul al VII-lea î.e.n.) seamănă cu caracterele ebraice (din cca secolul al VIII-lea î.e.n.) De asemenea, cu mici excepții, ordinea literelor în alfabet este aceeași. Mai mult, numele unor litere sunt foarte asemănătoare; de exemplu: alfa (greacă) și alef (ebraică), beta (greacă) și bet (ebraică), delta (greacă) și dalet (ebraică) etc. Koine avea 24 de litere. Când au adaptat alfabetul semitic la limba greacă, grecii au adus o contribuție importantă folosind literele ebraice care nu aveau corespondență în greacă (alef, he, het, ayin, waw și yod) pentru a reprezenta sunetele vocalice a, e (scurt), e (lung), o, y și i.
Vocabularul. Vocabularul limbii grecești este foarte bogat și precis. Scriitorul grec dispune de suficiente cuvinte pentru a face distincții fine și pentru a transmite exact nuanța de sens dorită. De exemplu, în limba greacă se face distincție între cunoștință, gnṓsis (1Ti 6:20), și cunoștință temeinică, epígnōsis (1Ti 2:4), și între állos (Ioa 14:16), care înseamnă „altul” din aceeași categorie, și héteros, însemnând „altul” dintr-o categorie diferită. (Ga 1:6) În alte limbi, inclusiv în limba română, multe expresii conțin cuvinte grecești sau rădăcini ale unor cuvinte grecești, ceea ce permite o exprimare mai precisă și mai concretă.
Substantivele. Substantivele se declină după gen, număr și caz. Alte părți de vorbire, precum pronumele și adjectivele, își schimbă forma pentru a se acorda cu substantivele pe care le determină sau la care se referă.
Cazul. În general, se consideră că în koine au existat cinci cazuri (sau opt cazuri, potrivit unor erudiți). În limba română, există, de asemenea, cinci cazuri. Însă în greaca koine, fiecare caz presupunea o formă sau o terminație diferită a cuvintelor.
Articolul. În limba română există atât articol hotărât, cât și articol nehotărât. În greaca koine însă există doar un singur fel de articol ὁ (ho), a cărui utilizare corespunde în general cu modul de utilizare a articolului hotărât din limba română. Spre deosebire de română, în care articolul hotărât este o terminație, articolul din koine precedă unitatea pe care o determină. El se modifică în funcție de gen, număr și caz, la fel ca substantivele.
Articolul din koine este folosit nu doar cu substantive, ci și cu infinitive, adjective, adverbe, expresii sau chiar propoziții întregi. Un exemplu în care articolul este folosit cu un adjectiv se găsește în greacă la Ioan 10:11, unde o redare literală ar fi: „Eu sunt păstorul bunul”. Această construcție are mai multă forță decât redarea „eu sunt păstorul bun”, deoarece evidențiază adjectivul „bun”. În limba română, propoziția este redată „eu sunt păstorul cel bun”.
Un exemplu în care articolul este folosit în greacă înaintea unei propoziții se găsește la 1 Corinteni 4:6, unde propoziția „să nu treceți peste ce este scris” este precedată de un articol la genul neutru. Articolul hotărât are aici rolul de a concentra ideea propoziției, astfel încât să fie înțeleasă ca o unitate distinctă. Pentru a indica în limba română acest lucru, este util să se insereze cuvintele „regula aceasta”. Astfel, redarea „să învățați [regula aceasta]: «Să nu treceți peste ce este scris»” exprimă mult mai exact nuanța pe care a vrut să o transmită scriitorul.
Verbele. În limba greacă, verbele se formează în principal prin adăugarea de afixe și sufixe, sau terminații, la rădăcinile verbale. Verbele se conjugă în funcție de diateză, mod, timp, persoană și număr. În greacă, studiul lor este mai dificil decât cel al substantivelor. Cercetările recente în ce privește greaca koine au dus la o mai bună înțelegere a limbii, în special a verbelor, ceea ce le-a permis traducătorilor să redea mai bine și mai exact sensurile și nuanțele textului Scripturilor grecești creștine decât a fost posibil în versiunile anterioare. În paragrafele următoare sunt prezentate unele dintre particularitățile mai interesante ale verbelor în limba greacă și modul în care acestea influențează înțelegerea Bibliei.
Diateza. În limba greacă există, pe lângă diateza activă și diateza pasivă, diateza medie, care se aseamănă oarecum cu diateza reflexivă (dinamică) din limba română. Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical („El spală [ceva].”), diateza pasivă arată că subiectul suferă acțiunea („El este spălat.”), iar diateza reflexivă arată că subiectul este cel care face și suferă acțiunea („El se spală.”). Diateza medie indică faptul că subiectul acționează asupra lui însuși sau pentru sine însuși, adică subiectul participă la rezultatul acțiunii exprimate de verb, sau, în unele cazuri, o cauzează. Diateza medie scoate în evidență interesul agentului față de acțiunea exprimată de verb.
Diateza medie a fost folosită și cu sens intensiv, cu rol de accentuare, asemenea scrierii cursive în limba română. De exemplu, după ce i s-a spus despre necazurile ce aveau să-l aștepte la întoarcerea la Ierusalim, Pavel a zis: „Totuși, eu nu pun preț pe viața mea, numai să pot să-mi sfârșesc cursa și serviciul pe care l-am primit de la Domnul Isus”. (Fa 20:22-24) Aici verbul poioúmai din expresia verbală „a pune preț” (lit. „a-și face prețios”) este la diateza medie. Astfel, prin aceste cuvinte, Pavel nu voia să spună că nu-și prețuia viața, ci, mai degrabă, că pentru el era mult mai important să îndeplinească serviciul încredințat de Cristos. Aceasta era părerea lui personală, indiferent de ce credeau alții.
Diateza medie este folosită și în Filipeni 1:27, unde citim: „Numai purtați-vă [sau, „comportați-vă ca cetățeni”] într-un mod demn de vestea bună despre Cristos”. Verbul politeúomai („a se comporta ca cetățean”), folosit în verset, este la diateza medie, politeúesthe, și transmite ideea de a participa la activitățile cetățenești, în context, la declararea veștii bune. În general, cetățenii romani luau parte în mod activ la treburile politice, întrucât prețuiau foarte mult cetățenia romană, în special în orașele în care locuitorii primeau această cetățenie din partea Romei, cum era cazul orașului Filipi. Astfel, Pavel le spune creștinilor că trebuie să participe la activitățile creștine, nu să poarte pasiv numele de creștini. Acest lucru este în armonie cu ceea ce le-a scris ulterior: „Cetățenia noastră este în ceruri”. (Flp 3:20)
Timpurile verbale. O altă caracteristică importantă și unică a limbii grecești, care contribuie la exactitatea ei, este modul în care sunt folosite timpurile verbale. Verbele și timpurile verbale includ două elemente: aspectul, sau felul, acțiunii (care este mai important) și timpul acțiunii (care este mai puțin important). În limba greacă, acțiunea este privită din trei perspective principale, fiecare modificând în mod specific sensul. Astfel, acțiunea poate fi: 1) acțiune continuă, exprimată în esență prin timpul prezent, acesta indicând o acțiune în curs de desfășurare ori o acțiune care are loc de obicei sau în mod repetat, succesiv; 2) acțiune finalizată sau încheiată, redată îndeosebi prin timpul perfect; 3) acțiune punctuală sau momentană, exprimată prin timpul aorist. Există, desigur, și alte timpuri, precum imperfectul, mai mult ca perfectul și viitorul.
Iată câteva exemple care ilustrează diferențele de sens dintre timpurile verbale grecești: În 1 Ioan 2:1, citim: „Dacă cineva păcătuiește, avem la Tatăl un Apărător” (NTR). Verbul redat aici prin „păcătuiește” este în textul original la timpul aorist și, deci, indică o acțiune punctuală, sau momentană. Timpul aorist face referire în acest context la un singur act de păcătuire, în vreme ce timpul prezent denotă starea de a fi păcătos ori acțiunea de păcătui în mod repetat sau continuu. Prin urmare, apostolul Ioan nu vorbește aici despre cineva care practică păcatul, ci despre cineva care ”comite un păcat”, adică o acțiune singulară. (Compară cu Matei 4:9, unde timpul aorist indică faptul că Diavolul nu i-a cerut lui Isus să-i aducă închinare în mod constant sau continuu, ci „să [i] se închine o dată”.)
Să analizăm acum și 1 Ioan 3:6, 9. Dacă aceste versete sunt citite fără a se ține cont că verbul folosit aici este la timpul prezent, pare că Ioan își contrazice propriile cuvinte citate anterior. În Biblia Ortodoxă, observăm următoarele redări: „Oricine rămâne întru El nu păcătuiește” și „oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat”. Astfel de redări nu transmit în limba română ideea de acțiune continuă pe care o denotă timpul prezent al verbelor grecești folosit aici. Există însă și traduceri moderne care redau corect acest aspect continuu și traduc: „nu practică păcatul” (NWT, BC), „nu trăiește în păcat” (NTR), „nu mai are ca regulă a vieții trăirea în păcat” (Biblia în Versiunea Actualizată). În Matei 6:33, Isus le-a poruncit discipolilor săi: „Continuați să căutați mai întâi Regatul”, timpul verbal indicând un efort continuu, care nu reiese atât de bine din redarea „căutați mai întîi Împărăția” (BO, BC).
În ce privește interdicțiile, timpul prezent și timpul aorist au nuanțe foarte distincte. O interdicție exprimată la timpul prezent înseamnă mai mult decât a nu face un anumit lucru; înseamnă a înceta acea acțiune. În drum spre Golgota, Isus Cristos nu le-a spus femeilor care îl urmau doar „nu plângeți”, ci, întrucât ele deja plângeau, le-a spus: „nu mai plângeți pentru mine”. (Lu 23:28) Și celor ce vindeau porumbei în templu, Isus le-a spus: „Nu mai faceți din casa Tatălui meu o casă pentru negoț”. (Ioa 2:16) În Predica de pe munte, Isus a spus: „Nu vă mai îngrijorați” pentru ceea ce veți mânca, bea sau îmbrăca. (Mt 6:25) În schimb, o interdicție transmisă la timpul aorist constituie o poruncă de a nu face niciodată un anumit lucru, adică în niciun moment. Isus le-a zis mulțimilor adunate: „Nu vă îngrijorați niciodată pentru ziua de mâine”. (Mt 6:34) Aici timpul aorist e folosit pentru a arăta că discipolii nu trebuie să se îngrijoreze în niciun moment.
Un alt exemplu care ilustrează importanța faptului de a ține cont în traducere de timpul verbal din greacă este Evrei 11:17. Unele traduceri ignoră sensul specific pe care îl exprimă timpul verbal folosit aici. În Biblia Ortodoxă se spune cu privire la Avraam: „Cel ce primise făgăduințele aducea jertfă pe fiul său unul născut”. Verbul grecesc redat aici „aducea jertfă” este în greacă la timpul imperfect, ceea ce ar putea sugera că acțiunea nu a fost realizată sau încheiată, ci că subiectul doar a intenționat sau a încercat să o realizeze. Prin urmare, potrivit cu ceea ce s-a întâmplat în realitate, o redare mai exactă a sensului verbului grecesc este „a fost gată să-l ofere ca jertfă”. O situație asemănătoare găsim și în Luca 1:59, unde în contextul relatării despre circumcizia fiului lui Zaharia și al Elisabetei, timpul imperfect al verbului indică mai degrabă sensul transmis prin redarea „voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia” (NWT), decât cel transmis prin redarea „și-l numeau Zaharia, după numele tatălui său”. Prima redare este în armonie cu felul în care s-au petrecut lucrurile în realitate, și anume că fiului i s-a dat numele Ioan, potrivit instrucțiunilor primite de la îngerul Gabriel. (Lu 1:13)
Transliterare. Transliterarea se referă la scrierea cuvintelor grecești cu litere din alt alfabet, în cazul de față din alfabetul latin. În general, aceasta presupune simpla substituire literă-cu-literă, astfel că b îl substituie pe β, g pe γ, ș.a.m.d. La fel și în cazul vocalelor, a îl substituie pe α, e pe ε, e pe η, i pe ι, o pe ο, y pe υ și o pe ω.
Diftongii. Regula generală menționată mai sus, substituirea literă-cu-literă, se aplică și în cazul majorității diftongilor: ai îl substituie pe αι, ei pe ει, oi pe οι. Litera grecească ypsilon (υ) face excepție în următoarele cazuri: αυ se transliterează au, nu ay; ευ este eu, nu ey; ου este ou, nu oy; υι este ui, nu yi; ηυ este eu, nu ey.
Există însă și situații când ceea ce pare a fi un diftong are deasupra celei de-a doua litere o diareză ( ͏̈), cum ar fi în αϋ, εϋ, οϋ, ηϋ, ωϋ, αϊ, οϊ. Diareza deasupra literelor iṓta (ϊ) sau ypsilon (ϋ) arată că acestea nu formează realmente un diftong cu vocala care le precede. Astfel, ypsilon cu diareză este transliterat y, nu u. De aceea, exemplele menționate mai sus se transliterează ay, ey, oy, ey, oy, ai, respectiv oi.
Unele vocale (α, η, ω) au sub ele un mic iṓta (ι) (numit iṓta subscris). Când se transliterează astfel de structuri, iṓta (adică i) este transliterat nu sub rând, ci după echivalentul literei sub care apare în greacă. Astfel, ᾳ este transliterat ai, ῃ este ei și ῳ este oi.
Accentele. În greacă există trei feluri de accente: ascuțit (΄) , circumflex ( ͏̑) și grav (`). Ele apar deasupra vocalelor din silabele accentuate. În publicația de față este folosit un singur semn (accentul ascuțit) pentru toate tipurile de accente. De exemplu, λόγος este transliterat lógos; ζῷον este transliterat zōíon.
Silabele. În limba greacă, numărul de silabe ale unui cuvânt corespunde cu numărul de vocale sau de diftongi pe care le conține. Astfel, cuvântul λόγος (lógos) are două vocale și, prin urmare, două silabe. Cele două vocale dintr-un diftong formează o singură silabă, nu două. Cuvântul πνεῦμα (pneúma) are un diftong (eu) și încă o vocală (a) și, prin urmare, are două silabe.
Despărțirea în silabe se face după următoarele reguli: 1) Când o consoană apare în mijlocul unui cuvânt între două vocale, ea va fi inclusă în silaba următoare împreună cu vocala de după ea. De exemplu, πατήρ se desparte pa-tḗr. 2) Când în mijlocul cuvântului apare un grup de consoane, dacă în greacă există cuvinte care încep cu același grup de consoane, atunci acesta poate fi și la începutul unei silabe. De exemplu, κόσμος se desparte kó-smos, deoarece în greacă mai multe cuvinte, precum Smýrna, încep cu cele două consoane sm. Însă dacă un grup de consoane apare în mijlocul cuvântului, dar nu există cuvinte care să înceapă cu acel grup, atunci consoanele vor fi incluse în silabe separate. Astfel, βύσσος este transliterat býs-sos întrucât niciun cuvânt din greacă nu începe cu ss.
Semnele de aspirație (spiritele). Dacă un cuvânt începe cu o vocală, aceasta va purta întotdeauna deasupra ei un semn de aspirație, numit spirit. Spiritul poate fi de două feluri: aspru (῾) sau lin (᾿). Spiritul aspru indică o pronunție cu un h inițial și se transliterează ca atare, în timp ce spiritul lin indică o pronunție nemodificată a vocalei și nu se transliterează. Dacă cuvântul este scris cu literă mare, semnele de aspirație apar înaintea cuvântului. Astfel, Ἰ este transliterat I, iar Ἱ este transliterat Hi. Dacă cuvântul este cu inițială mică, semnele de aspirație apar deasupra primei litere sau, în cazul majorității diftongilor, deasupra celei de-a doua. Asfel, αἰών devine aiṓn, în timp ce ἁγνός este hagnós, iar αἱρέομαι este hairéomai.
În plus, litera grecească rho (ρ), transliterată r, are întotdeauna deasupra ei un spirit aspru (῾) când se află la începutul cuvântului. Astfel, ῥαββεί se transliterează rhabbeí.
[Tabelul de la pagina ]
ALFABETUL GRECESC
Litera
Numele
Transliterarea și Pronunția1
Α α
Alfa
a scurt sau lung, ca în rom. pat sau Baal
Β β
Beta
b ca în rom. barbar
Γ γ
Gama
g ca în rom. gol sau ghem, nu ca în gem; sau ng2
Δ δ
Delta
d ca în rom. dar
Ε ε
Epsilon
e scurt ca în rom. lefter
Ζ ζ
Zeta
z ca în rom. zonă
Η η
Eta
e lung ca în rom. maree
Θ θ
Theta
th ca în engl. think
Ι ι
Iota
i scurt sau lung ca în rom. mic, ied, copiii
Κ κ
Kappa
k ca în rom. caligrafie
Λ λ
Lambda
l ca în rom. lampă
Μ μ
Miu
m ca în rom. măr
Ν ν
Niu
n ca în rom. nucă
Ξ ξ
Xi
x ca în rom. xilofon sau pix
Ο ο
Omicron
o scurt ca în rom. rod
Π π
Pi
p ca în rom. capac
Ρ ρ
Rho
r ca în rom. repede
Σ σ, ς3
Sigma
s ca în rom. sac
Τ τ
Tau
t ca în rom. tare
Υ υ
Upsilon
y sau u4, sunetul u din franceză sau ü din germană
Φ φ
Phi (Fi)
f ca în rom. farmec sau fizică
Χ χ
Hi (Chi)
h dur ca în rom. șah
Ψ ψ
Psi
ps ca în rom. psihic sau capsă
Ω ω
Omega
o lung ca în rom. alcool
1 Pronunția indicată aici diferă de greaca modernă.
2 Înainte de κ, ξ, χ, sau de un alt γ, se pronunță n nazal ca în cuvântul diftong. Astfel, γ γ = [ng], γ κ = [nk], γ ξ = [nks], γ χ = [nh].
3 Folosit doar la sfârșitul unui cuvânt când apare sigma.
4 Ypsilon este u când face parte dintr-un diftong.