GRECIA, GRECI
Aceste nume provin din Graikoí, numele unui trib din nord-vestul Greciei. Italienii au folosit numele (lat., Graeci) cu referire la locuitorii de pe tot cuprinsul Greciei. Acesta este atestat și de scrierile lui Aristotel, care l-a folosit cu un sens similar.
Un nume și mai vechi, ionieni, apare începând cu secolul al VIII-lea î.e.n., în inscripțiile asiriene cuneiforme, precum și în consemnările persane și egiptene. Acest nume provine de la Iavan (ebr.,Yawán), fiul lui Iafet și nepotul lui Noe. Iavan a fost strămoșul primelor populații ce au locuit pe teritoriul Greciei și pe insulele dimprejur, precum și al celor ce au ocupat Ciprul, părți din sudul Italiei, Sicilia și Spania. (Ge 10:1, 2, 4, 5; 1Cr 1:4, 5, 7; vezi ELIȘA; IAVAN; CHITIM)
Deși, cu timpul, numele Ionia – ținutul ionienilor – a ajuns să desemneze doar regiunea ce cuprindea Atica, coasta de vest a Asiei mici (ce corespunde zonelor de coastă ale provinciilor de mai târziu Lidia și Caria) și insulele învecinate din Marea Egee, în vremuri străvechi, termenul „ionian” avea un sens mai cuprinzător, ce corespunde într-o mai mare măsură cu modul în care era folosit numele Iavan în Scripturile ebraice. În secolul al VIII-lea î.e.n., profetul Isaia a vorbit despre timpul când evreii eliberați din captivitatea babiloniană aveau să fie trimiși la națiuni îndepărtate, inclusiv „la Tubal și la Iavan și pe insulele îndepărtate”. (Is 66:19)
În scripturile grecești creștine, sunt folosite numele Hellas („Grecia”, Fa 20:2) pentru țară, și hellenes, pentru locuitori. Grecii înșiși foloseau aceste nume cu multe secole înainte de era noastră și continuă să le folosească și în prezent. „Hellas” ar putea avea legătură cu „Elișa”, unul dintre fiii lui Iavan. (Ge 10:4) În Scripturile grecești creștine apare și numele Ahaia, acesta fiind folosit cu referire la partea centrală și de sud a Greciei după cucerirea romană în 146 î.e.n.
Teritoriul și caracteristicile lui. Grecia cuprindea regiunea muntoasă din sudul Peninsulei Balcanice, precum și insulele din jur, aflate în Marea Ionică la vest și în Marea Egee la est; la sud se afla Marea Mediterană. Granița de nord era nedefinită, în special deoarece, în vechime, iavaniții ce populau Grecia nu constituiau o națiune în sine. Mai târziu însă, „Grecia” desemna teritoriul ce se întindea până în Iliria, regiune de pe coasta Mării Adriatice, și în Macedonia. De fapt, este posibil ca macedonenii să se tragă din același neam cu cei numiți mai târziu greci.
La fel ca în prezent, Grecia avea un relief accidentat și stâncos, cu munți calcaroși abrupți, ocupând aproximativ 80% din suprafața țării. Versanții munților erau masiv împăduriți. Suprafețele agricole erau extrem de puține din cauza solului stâncos și a numărului foarte mic de văi și câmpii fertile. Clima blândă însă era favorabilă cultivării măslinilor și a viței-de-vie; de asemenea, se cultivau orz, grâu, meri, smochini și rodii. Pe terenurile necultivate pășteau turme de oi și capre. Din munți se extrăgeau mari cantități de marmură de o calitate excelentă; în schimb, existau puține zăcăminte minerale, printre acestea fiind zăcăminte de argint, zinc, cupru (aramă) și plumb. În profeția lui Ezechiel (27:1-3, 13), iavaniții sunt menționați printre cei care făceau comerț cu Tirul cu „obiecte de aramă”.
Avantaje maritime. Din cauza reliefului muntos, călătoriile pe uscat erau foarte anevoioase și durau foarte mult, iar iarna, carele trase de animale se împotmoleau ușor. De aceea, pentru greci, cea mai bună cale de transport și comunicație era ruta maritimă. Vasele puteau acosta sau găsi adăpost în numeroasele porturi și golfuri de pe lunga și dantelata linie de coastă a Greciei. Întrucât multe golfuri erau foarte adânci, puține locuri dintre granițele Greciei antice se aflau la mai mult de 60 km de mare. Partea sudică a Greciei continentale, numită Peloponez, era mai mult o insulă. Peloponezul era legat de Grecia centrală doar printr-o fâșie îngustă de pământ, sau istm, între golful Saronic și golful Corint. (În prezent, istmul este traversat de Canalul Corint de aproximativ 6 km, fără ecluze, separând astfel complet Peloponezul de continent.)
Iavaniții care populau Grecia au devenit de timpuriu un popor de navigatori. Tocul „cizmei” Italiei se afla la numai circa 160 km de nord-vestul Greciei, de cealaltă parte a strâmtorii Otranto. Arhipelagurile din Marea Egee de la est (lanțuri de insule formate din munți scufundați ale căror vârfuri ies din apă) erau ca niște pietre uriașe de trecere spre Asia Mică. În partea de nord-est a Mării Egee se afla un alt pasaj îngust, Hellespont (numit și strâmtoarea Dardanele), care făcea legătura cu Marea Marmara, de unde se putea ajunge prin strâmtoarea Bosfor la Marea Neagră. Navigând de-a lungul coastei de sud a Asiei Mici, vasele grecești au ajuns din cele mai vechi timpuri pe coasta Siriei și a Palestinei. O corabie putea parcurge până la 100 km pe timpul zilei. Astfel, pentru ca scrisoarea lui Pavel către tesaloniceni, scrisă probabil în Corint, să ajungă în Macedonia, trebuie să fi fost nevoie de cel puțin o săptămână, în funcție de condițiile meteorologice și de numărul de opriri în porturile de pe traseu.
Grecii și influența lor nu s-au limitat la Grecia continentală. Numeroasele insule din Marea Ionică și Marea Egee erau considerate parte a Greciei în aceeași măsură ca Grecia continentală. Sicilia și sudul Italiei erau incluse în așa numita Hellas cea Mare, în latină, Graecia Magna. Dovezile istorice arată că iavaniții din Grecia țineau legătura și aveau relații comerciale cu cei din Tarsis (Spania), depășindu-i cu mult pe fenicieni în această privință. Legături similare sunt atestate și între greci și iavaniții din Cipru.
Originea triburilor grecești. Istoricii moderni au diferite ipoteze cu privire la originea triburilor grecești și la stabilirea lor în zonă. Cea mai răspândită teorie, potrivit căreia acestea au apărut în urma „invaziilor” succesive ale unor triburi din nord, se bazează pe mituri grecești și interpretări speculative ale descoperirilor arheologice. De fapt, istoria laică a grecilor începe abia cu secolul al VIII-lea î.e.n. (prima Olimpiadă a fost celebrată în 776 î.e.n.) și abia începând din secolul al V-lea î.e.n. putem vorbi despre atestare documentară continuă. Această perioadă este la multe secole după Potop și deci la multe secole de la răspândirea familiilor pe pământ în urma încurcării limbii la Babel. (Ge 11:1-9) Pe parcursul acestor secole descendenții inițiali ai lui Iavan și ai fiilor săi s-ar fi putut amesteca și cu alte familii, însă cu privire la perioada anterioară primului mileniu dinaintea erei noastre există doar teorii cu valoare istorică îndoielnică.
Principalele triburi grecești. Printre principalele triburi de pe teritoriul Greciei se numără: aheii, din Tesalia, centrul Peloponezului și Beotia; eolii, din estul Greciei centrale și partea de nord-vest a Asiei Mici numită Eolia, precum și din insulele învecinate; dorienii, din estul Peloponezului, insulele din sudul Mării Egee și partea de sud-vest a Asiei Mici și ionienii, din Attica, insula Eubeea, insulele din centrul Mării Egee și coasta de vest a Asiei Mici. Totuși, orice legătură dintre aceste triburi și macedoneni în perioada de început este incertă.
Tradiția patriarhală și orașele-state. Triburile vorbitoare de limbă greacă erau destul de independente; chiar și orașele-state ce au apărut în cadrul lor erau independente unele de altele. La acest lucru au contribuit și caracteristicile geografice ale țării. Mulți greci locuiau pe insule, iar majoritatea celor de pe continent locuiau în văi mici înconjurate de munți. Despre structura socială timpurie a grecilor, în The Encyclopedia Americana se spune: „Celula socială de bază era familia patriarhală extinsă. . . . Cultura greacă era profund marcată de tradiții patriarhale: numai bărbații erau cetățeni activi în orașele-state, sau cetăți (poleis). Mai multe familii patriarhale înrudite formau un clan (genos), mai multe clanuri, o fratrie (grup de familii) și mai multe fratrii, un trib”. (1956, vol. XIII, p. 377) Această descriere corespunde foarte bine cu descrierea sistemului patriarhal post-diluvian din cartea biblică Geneza.
Modelul de organizare din Grecia era oarecum similar cu cel din Canaan, unde diferitele triburi (descendente din Canaan) formau mici regate, adesea în jurul unui anumit oraș. Orașul-stat grecesc se numea polis. Se pare că acest termen desemna inițial o acropolă, citadelă fortificată situată pe o înălțime, în jurul căreia s-au dezvoltat așezări, sau comunități. Ulterior, a ajuns să desemneze întreaga regiune și cetățenii care alcătuiau orașul-stat. Majoritatea orașelor-state erau mici, de regulă, neavând mai mult de 10 000 de cetățeni (în afară de femei, sclavi și copii). Despre Atena, se spune că la apogeu, în secolul al V-lea î.e.n., număra doar aproximativ 43 000 de cetățeni. Sparta avea doar în jur de 5 000. La fel ca micile regate canaanite, orașele grecești uneori formau alianțe (confederații), iar alteori se luptau între ele. Țara a rămas fragmentată din punct de vedere politic până în timpul lui Filip al II-lea al Macedoniei.
Experimente democratice. Există prea puține informații despre metodele de guvernare din majoritatea orașelor-state grecești, excepție fac cele din orașele Atena și Sparta, despre care se cunosc relativ multe lucruri. Însă este demn de remarcat că sistemul lor de conducere a fost foarte diferit de cel din Canaan, Mesopotamia sau Egipt. Cel puțin în perioada așa-numită epoca istorică, orașele-state nu erau conduse de un rege, ci aveau magistrați, consilii și o adunare a poporului, sau a cetățenilor (ekklēsía). Atena a experimentat o democrație pură (cuvântul „democrație” provine din grecescul dḗmos, care înseamnă „popor” și krátos, care înseamnă „conducere”). În această formă de democrație, puterea legislativă aparținea cetățenilor, toți având dreptul de a lua cuvântul și de a vota în adunare. Totuși, numărul „cetățenilor” era mic, întrucât femeile, rezidenții străini și sclavii nu aveau drepturi cetățenești. Se estimează că în multe orașe-state sclavii reprezentau până la o treime din populație, și, fără îndoială, datorită muncii acestora, „cetățenii” aveau suficient timp liber pentru a participa la adunarea poporului. Este demn de remarcat că cea mai veche menționare a Greciei în Scripturile ebraice (datând din cca secolul al IX-lea î.e.n.) face referire la faptul că Tirul, Sidonul și Filistia i-au vândut ca sclavi pe locuitorii lui Iuda „grecilor” (lit. „iavaniți”, sau „ionieni”). (Ioe 3:4-6)
Meșteșugurile și comerțul. Pe lângă agricultură, care era principala lor ocupație, grecii confecționau și exportau multe produse artizanale. Vasele grecești erau renumite în întreaga regiune mediteraneană, iar obiectele de argint și de aur, precum și țesăturile din lână erau și ele foarte apreciate. Existau numeroase ateliere mici, independente, deținute de meșteșugari, care erau ajutați de câțiva lucrători, fie sclavi, fie oameni liberi. Apostolul Pavel a lucrat în orașul Corint alături de Aquila și Priscila la confecționarea de corturi, folosind, după cât se pare, pânză din păr de capră, care se găsea din abundență în Grecia. (Fa 18:1-4) Corintul era un centru comercial important grație poziției lui strategice, fiind situat în apropierea golfului Corint și a golfului Saronic. Alte orașe comerciale erau Atena și Egina.
Cultura și arta greacă. În Grecia, educația le era rezervată celor de sex bărbătesc și avea ca obiectiv principal formarea de „buni cetățeni”. Însă fiecare oraș-stat avea propria concepție despre ce înseamnă a fi un bun cetățean. În Sparta, educația se concentra aproape exclusiv pe antrenamentul fizic. (Vezi, prin contrast, sfatul lui Pavel dat lui Timotei în 1Ti 4:8.) Băieții erau luați de lângă părinți la vârsta de șapte ani și trăiau în cazărmi până la vârsta de 30 de ani. În Atena, cu timpul, s-a pus un accent mai mare pe literatură, matematică și arte. Copilul mergea la școală de la vârsta de șase ani. El era permanent însoțit de un sclav de încredere, numit paidagōgós. (Remarcați cum compară Pavel Legea mozaică cu un îndrumător, lit. paidagōgós, în Ga 3:23-25; vezi PEDAGOG.) Poezia era foarte apreciată în Atena, iar elevii trebuiau să învețe multe poezii pe de rost. Deși Pavel fusese instruit in Tars, în Cilicia, când s-a aflat în Atena, el a folosit un scurt citat dintr-o poezie pentru a-și transmite mesajul cu eficiență. (Fa 17:22, 28) Reprezentațiile teatrale, precum tragediile și comediile, au devenit și ele populare în acea perioadă.
Filozofiei i s-a acordat o mare importanță în Atena, iar ulterior, în toată Grecia. Printre cele mai importante curente filozofice s-a numărat sofismul. Sofiștii considerau că adevărul este o chestiune de opinie personală; această concepție (similară viziunii hinduse) a fost combătută de filozofi renumiți precum Socrate, de discipolul său Platon și de Aristotel, discipolul lui Platon. Alte curente filozofice au abordat tema fericirii supreme. De pildă, stoicii credeau că fericirea constă în faptul de a trăi în armonie cu rațiunea, singurul lucru care contează. În schimb, epicurienii erau de părere că plăcerea este adevărata sursă a fericirii. (Vezi pentru comparație cuvintele lui Pavel consemnate în 1Co 15:32.) Când a fost în Atena, Pavel a discutat cu filozofi aparținând acestor două școli filozofice, discuție care a dus la audierea lui la Areopag. (Fa 17:18, 19) Un alt curent filozofic a fost scepticismul, potrivit căruia în viață nu contează nimic cu adevărat.
Ca popor, cel puțin în epocile mai târzii, grecii erau cunoscuți pentru marea lor sete de cunoaștere și pentru plăcerea de a discuta despre orice lucru nou. (Fa 17:21) Ei încercau să răspundă la întrebările esențiale despre viață și univers folosind logica omenească (și speculația). Astfel, grecii se considerau elita intelectuală a lumii antice. În prima sa scrisoare către corinteni, Pavel a arătat cât de greșită era o astfel de abordare intelectualistă, ce punea un accent excesiv pe înțelepciunea umană. El a spus printre altele: „Dacă cineva dintre voi crede că este înțelept în acest sistem, să devină nebun, ca să ajungă înțelept. . . . Iehova știe că gândurile înțelepților sunt deșarte”. (1Co 1:17-31; 2:4-13; 3:18-20) În pofida cercetărilor și dezbaterilor filosofice ale grecilor, scrierile lor arată că ei nu au găsit nicio bază reală pentru speranță. Iată ce afirmă profesorii J. R. S. Sterrett și Samuel Angus: „În nicio literatură nu întâlnim lamentări mai patetice despre suferințele vieții, efemeritatea iubirii, iluzia speranței și cruzimea morții”. (Funk and Wagnalls New Standard Bible Dictionary, 1936, p. 313)
Religia greacă. Cele mai vechi informații despre religia greacă se găsesc în poezia epică a lui Homer. Istoricii îi atribuie lui Homer două poeme epice, Iliada și Odiseea. Se consideră că cele mai vechi fragmente de papirus cu aceste poeme datează de dinainte de 150 î.e.n. Profesorul de greacă George G. A. Murray spune despre aceste fragmente că diferă considerabil de textul general acceptat în ultimele secole. (Encyclopædia Britannica, 1942, vol. 11, p. 689) Astfel, spre deosebire de Biblie, textele homerice nu s-au păstrat intacte în forma lor originală, ci, așa cum demonstrează profesorul Murray, s-au transmis în foarte multe versiuni. În poemele homerice se vorbește despre războinici, eroi și zei cu trăsături omenești.
Potrivit dovezilor, religia greacă a fost influențată de cea babiloniană. O veche fabulă grecească este, practic, o traducere literală a originalului akadian.
Se crede că Hesiod, poet care a trăit, probabil, în secolul al VIII-lea î.e.n., a fost cel care a compilat multitudinea de mituri și legende grecești. Teogonia lui Hesiod și poemele homerice au constituit principalele scrieri sacre, sau teologia, grecilor.
Este interesant de observat modul în care Biblia oferă indicii asupra originii posibile sau chiar probabile a miturilor grecești. Potrivit cu Geneza 6:1-13, înainte de Potop, fii îngerești ai lui Dumnezeu au venit pe pământ, luându-și, se pare, corpuri omenești, și au locuit cu femei frumoase. În urma acestei uniuni nefirești dintre ființe spirituale și oameni, a rezultat o rasă hibridă, femeile dând naștere la urmași numiți nefilimi, sau doborâtori („cei ce îi doboară pe alții”). Din această cauză, pământul s-a umplut de violență și de imoralitate. (Compară cu Iuda 6; 1Pe 3:19, 20; 2Pe 2:4, 5; vezi NEFILIM.) Asemenea celor ce au trăit după Potop, Iavan, strămoșul grecilor, a auzit, fără îndoială, relatările despre aceste întâmplări antediluviene, probabil de la tatăl său, Iafet, un supraviețuitor al Potopului. Să remarcăm în continuare ce dezvăluie scrierile atribuite lui Homer și lui Hesiod.
Numeroșii zei și zeițe descriși în aceste scrieri aveau corpuri omenești și erau de o frumusețe deosebită, deși adesea aveau o statură uriașă și puteri supraomenești. Ei mâncau, beau, dormeau, aveau relații sexuale între ei și chiar cu oamenii, trăiau în familii, se certau și se luptau între ei, seduceau și violau. Deși erau considerați sfinți și nemuritori, erau capabili de orice fel de nelegiuire și înșelăciune. Puteau umbla printre oameni în mod vizibil sau invizibil. Scriitorii și folozofii greci de mai târziu au încercat să elimine din relatările lui Homer și ale lui Hesiod unele dintre faptele abjecte atribuite acestor zei.
Aceste relatări ar putea reflecta, deși într-o formă extinsă, distorsionată și cu multe înflorituri, relatarea adevărată din cartea Geneza despre situația de dinainte de Potop. Un alt aspect notabil este că, pe lângă zeii principali, legendele grecești vorbesc și despre semizei, sau eroi, care erau jumătate oameni, jumătate zei. Acești semizei aveau puteri supraomenești, însă erau muritori (Hercule fiind singurul erou căruia se spune că i s-a acordat privilegiul nemuririi). Există deci o asemănare izbitoare între acești semizei și nefilimii menționați în Geneza.
Remarcând aceste elemente de bază comune, orientalistul E. A. Speiser urmărește tema miturilor grecești până în Mesopotamia. (The World History of the Jewish People, 1964, vol. 1, p. 260) În Mesopotamia s-a aflat Babilonul și, de asemenea, locul de unde omenirea s-a răspândit după încurcarea limbii. (Ge 11:1-9)
Despre zeii principali ai grecilor se credea că locuiau pe înălțimile muntelui Olimp (cu o altitudine de 2 917 m), situat la sud de orașul Bereea. (Pavel a fost foarte aproape de versanții Olimpului când le-a predicat bereenilor în a doua sa călătorie misionară; Fa 17:10.) Printre zeii olimpieni se numărau: Zeus (numit Jupiter la romani; Fa 28:11), zeul cerului; Hera (la romani, Juno sau Iunona), soția lui Zeus; Geea sau Gaia, zeița pământului, numită și Marea Mamă; Apolo, zeul-soare și zeul morții subite, care își trăgea săgețile mortale de la mare distanță; Artemis (la romani, Diana), zeița vânătorii (în Efes se practica închinarea la o altă Artemis, o zeiță a fertilității; Fa 19:23-28, 34, 35); Ares (la romani, Marte), zeul războiului; Hermes (la romani, Mercur), zeul călătorilor, al comerțului și al elocinței, mesagerul zeilor (în Listra, Asia Mică, oamenii l-au numit pe Barnaba „Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el lua cuvântul de cele mai multe ori”; Fa 14:12); Afrodita (la romani, Venus), zeița dragostei și a fertilității, considerată a fi “sora zeiței babiloniene Iștar și a zeiței siro-feniciene Astarteea” (Greek Mythology, de P. Hamlyn, Londra, 1963, p. 63); și numeroși alți zei și zeițe. De fapt, se pare că fiecare oraș-stat avea propriii zei mai mici, pe care grecii îi venerau potrivit obiceiurilor locale.
Sărbători și jocuri. Sărbătorile constituiau un element esențial în religia greacă. Competițiile atletice, precum și piesele de teatru, jertfele și rugăciunile atrăgeau oameni din diferite locuri, jocurile fiind astfel un liant între orașele-state, care erau divizate din punct de vedere politic. Printre cele mai importante sărbători se numărau Jocurile olimpice (ținute la Olimpia), Jocurile istmice (ținute lângă Corint), Jocurile pitice (ținute la Delfi) și Jocurile nemeene (ținute lângă Nemeea). Celebrarea Jocurilor olimpice la fiecare patru ani a constituit un element de referință în calendarul grecesc, fiecare perioadă de patru ani fiind numită olimpiadă. (Vezi JOCURI.)
Oracolele, astrologia și altarele. Oracolele, prin care se credea că zeii dezvăluie lucruri ascunse, erau foarte populare. Cele mai faimoase oracole erau în templele de la Delos, Delfi și Dodona. Aici, în schimbul unei sume de bani, o persoană primea răspunsuri la întrebările puse oracolului. Răspunsul era, de obicei, ambiguu și trebuia interpretat de preoți. Fata din Filipi (Macedonia) care avea un dar al prezicerii (și din care Pavel a scos demonul de ghicire) acționa ca un oracol și „le aducea mult câștig stăpânilor ei”. (Fa 16:16-19) Potrivit profesorului G. Ernest Wright, care a cercetat originea astrologiei moderne, grecii au fost filiera prin care au ajuns până în zilele noastre practicile de divinație din Babilon. (Biblical Archaeology, 1962, p. 37) Foarte populare erau și altarele unde oamenii mergeau pentru vindecare.
Învățătura filozofică despre nemurirea sufletului. Ideile religioase ale grecilor au fost în mare măsură influențate de ideile filozofilor greci, care erau preocupați de întrebările fundamentale ale vieții. Socrate, filozof din secolul al V-lea î.e.n., a predat învățătura despre nemurirea sufletului. În Dialoguri: Fedon sau Despre suflet (64 C, 105 E), Platon redă discuția lui Socrate cu doi dintre tovarășii săi: „«Credem despre moarte că este ceva? [...] A fi mort nu înseamnă oare că este de o parte trupul în sine, părăsit de suflet și separat de el, iar pe de altă parte sufletul în sine, părăsit de trup și separat de el? Au moartea să fie altceva decât aceasta?» «Nu, ci tocmai asta», zise. «Nu cumva sufletul nu primește moartea?» «N-o primește»”. Socrate continuă: „«Atunci sufletul este nemuritor?» «Nemuritor.»”. Să remarcăm contrastul dintre aceste idei și ceea ce se spune în Ezechiel 18:4 și Eclesiastul 9:5, 10.
Templele și idolii. Grecii au construit în onoarea zeilor temple magnifice și splendide statui de marmură și bronz ca reprezentări ale zeilor lor. Pe Acropola din Atena se găsesc ruinele unora dintre cele mai renumite temple, printre care Partenonul și Erehteionul, precum și Poarta Propileea. În Atena, Pavel a vorbit în fața unui auditoriu. Deși i-a lăudat pe atenieni pentru teama lor deosebită față de zeități, el le-a spus clar că Creatorul cerului și al pământului „nu locuiește în temple făcute de mâini” și că, fiind copii ai lui Dumnezeu, n-ar trebui să creadă că El „este asemenea aurului, argintului sau pietrei, asemenea vreunui lucru sculptat prin arta și imaginația omului”. (Fa 17:22-29)
Perioada războaielor persane. Ascensiunea Imperiului Medo-Persan sub conducerea lui Cirus (care a cucerit Babilonul în 539 î.e.n.) a devenit o amenințare la adresa Greciei. Cirus cucerise deja Asia Mică, inclusiv coloniile grecești de acolo. În al treilea an de domnie al lui Cirus (după cât se pare, ca împărat al Babilonului), un înger al lui Iehova i-a făcut cunoscut lui Daniel că al patrulea rege al Persiei „va ridica totul împotriva regatului Greciei”. (Da 10:1; 11:1, 2) Al treilea rege persan, Darius Histaspe, a înăbușit o revoltă a coloniilor grecești în 499 î.e.n. și a pregătit invazia asupra Greciei. În 492 î.e.n., flota persană a suferit mari pierderi din cauza unei furtuni. Apoi, în 490 î.e.n., o mare armată persană a invadat Grecia, dar a fost înfrântă de o mică armată de atenieni pe Câmpiile de la Maraton, la nord-est de Atena. Hotărât să spele rușinea acestei înfrângeri, Xerxes, fiul lui Darius, al patrulea rege prezis, a mobilizat întregul imperiu formând o armată uriașă, iar în 480 î.e.n. a trecut strâmtoarea Hellespont.
Deși principalele orașe-state ale Greciei și-au unit forțele pentru a opri invazia, trupele persane au străbătut nordul și centrul Greciei și au ajuns la Atena, unde au incendiat Acropola, fortăreața lor de pe înălțimi. Pe mare însă, atenienii și aliații lor greci s-au dovedit superiori și au înfrânt flota persană (susținută de fenicieni și alți aliați) la Salamina. După această victorie, grecii au înfrânt trupele persane pe uscat la Plataea și Mycale, pe coasta de vest a Asiei Mici, astfel că armata persană a renunțat definitiv la ideea de a mai invada Grecia.
Supremația ateniană. Atena a preluat conducerea Greciei grație puternicei sale flote maritime. Perioada ce a urmat, până în 431 î.e.n., a reprezentat „Epoca de aur” a Atenei, în care au fost realizate cele mai faimoase lucrări de artă și de arhitectură. Atena era în fruntea Ligii de la Delos, alcătuită din mai multe orașe și insule. Această poziție proeminentă a Atenei nu a fost privită cu ochi buni de Liga peloponeziacă, condusă de Sparta, fapt ce a dus la izbucnirea Războiului peloponeziac, care a durat din 431 până în 404 î.e.n. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea zdrobitoare a atenienilor de către spartani. Conducerea strictă a Spartei a durat până în circa 371 î.e.n., când s-a ridicat Teba. Deși Grecia a intrat într-o perioadă de declin politic, Atena a continuat să fie un important centru cultural și filozofic în bazinul mediteraneean. În cele din urmă, Macedonia, noua putere în ascensiune, aflată sub conducerea lui Filip al II-lea, a cucerit Grecia în 338 î.e.n., Grecia fiind acum unificată sub control macedonean.
Grecia sub Alexandru cel Mare. În secolul al VI-lea î.e.n., Daniel primise o viziune profetică ce prezicea cucerirea Imperiului Medo-Persan de către Grecia. După asasinarea regelui Filip, fiul său Alexandru, care își desăvârșise educația sub îndrumarea lui Aristotel, a devenit conducătorul populațiilor vorbitoare de limbă greacă. În 334 î.e.n., Alexandru a pornit împotriva trupelor persane ce atacaseră orașele grecești de pe coasta de vest a Asiei Mici. Prin campania sa fulgerătoare, în care a cucerit nu doar toată Asia Mică, ci și Siria, Palestina, Egipt și întregul teritoriu controlat de medo-persani până în îndepărtata Indie, el a împlinit profeția din Daniel 8:5-7, 20, 21. (Compară cu Da 7:6.) Preluând controlul asupra lui Iuda în 332 î.e.n., Grecia a devenit a cincea putere mondială în raport cu națiunea Israel, primele patru fiind Egiptul, Asiria, Babilonul și Medo-Persia. Campania de cucerire a lui Alexandru a durat până în 328 î.e.n., urmând apoi să se împlinească și ultima parte a viziunii lui Daniel. Alexandru a murit în 323 î.e.n. în Babilon, iar imperiul său a fost împărțit, așa cum fusese prezis, în „patru regate”, dar niciunul dintre acestea nu a reușit să egaleze puterea imperiului lui Alexandru. (Da 8:8, 21, 22; 11:3, 4; vezi HĂRȚI, vol. 2, p. 334; ALEXANDRU 1)
Însă până la moartea lui Alexandru, cultura și limba greacă reușiseră să pătrundă în toate regiunile vastului său imperiu. În multe dintre teritoriile cucerite au fost întemeiate colonii grecești. În Egipt a fost construit orașul Alexandria, care a ajuns să rivalizeze cu Atena ca centru al culturii și al cunoașterii. Astfel a început elenizarea (sau grecizarea) teritoriilor din zona mediteraneeană și din Orientul Mijlociu. Greaca comună, koine, a ajuns să fie lingua franca, vorbită de oameni de diferite naționalități. În această limbă a fost realizată de către erudiții evrei și Septuaginta, traducerea Scripturilor ebraice, iar, mai târziu, au fost scrise Scripturile grecești creștine. Folosirea la nivel internațional a limbii koine a contribuit la răspândirea rapidă a veștii bune creștine în tot bazinul mediteraneean. (Vezi GREACĂ.)
Efectul elenizării asupra evreilor. După împărțirea imperiului grec între generalii lui Alexandru, Iuda a devenit un teritoriu de graniță între Egipt, condus de Ptolemei, și Siria, aflată sub dinastia seleucidă. Mai întâi controlată de Egipt, Iuda a fost cucerită de seleucizi în 198 î.e.n. În scopul de a unifica Iuda și Siria sub cultura elenistică, în Iuda s-au promovat intens religia, limba și literatura greacă și chiar stilul vestimentar grecesc.
Pe tot cuprinsul țării au fost întemeiate colonii grecești, precum cele din Samaria (ulterior numită Sebaste), Acco (Ptolemaida) și Bet-Șean (Scythopolis) sau cele de la est de Iordan, în teritorii nelocuite anterior. (Vezi DECAPOLE.) În Ierusalim a fost înființat un gimnaziu pentru a-i atrage pe tinerii evrei. Întrucât jocurile grecești aveau strânsă legătură cu religia greacă, gimnaziul de la Ierusalim era un mijloc de a-i face pe evrei să renunțe la principiile Scripturilor. Chiar și preoțimea a fost influențată de elenism în acea perioadă. Credințe înainte străine gândirii evreiești au prins treptat rădăcini; printre acestea se numără doctrina nemuririi sufletului uman și ideea unui loc subpământean unde omul este chinuit după moarte.
Profanarea templului de la Ierusalim de către Antioh Epifanul în anul 168 î.e.n. prin introducerea cultului lui Zeus a constituit punctul culminant al elenizării evreilor și a dus la revolta macabeilor.
Elenismul a avut o influență puternică și în Alexandria (Egipt), unde cartierul evreiesc constituia o parte considerabilă a orașului. (vezi ALEXANDRIA.) Unii evrei alexandrini s-au lăsat influențați de filozofia greacă datorită popularității ei. Anumiți scriitori evrei s-au simțit obligați să încerce să adapteze concepțiile religioase iudaice la „curentul modern” al vremii. Ei au încercat să demonstreze că ideile filozofice grecești fuseseră, de fapt, precedate de idei similare în Scripturile ebraice sau chiar că derivau din acestea.
Stăpânirea romană asupra statelor grecești. Macedonia și Grecia (una dintre cele patru părți în care a fost împărțit imperiul lui Alexandru) au ajuns sub stăpânire romană în 197 î.e.n. Anul următor, generalul roman a proclamat „libertatea” tuturor orașelor grecești. Aceasta însemna că erau scutite de tribut, însă trebuiau să coopereze pe deplin pentru realizarea dezideratelor romane. Sentimentul antiroman a crescut constant. Macedonia s-a răzvrătit împotriva Romei, dar a fost înfrântă din nou în 168 î.e.n., urmând ca 20 de ani mai târziu să fie transformată în provincie romană. În 146 î.e.n. s-a răzvrătit și Liga aheeană, condusă de Corint. Trupele romane au mărșăluit până în sudul Greciei și au distrus Corintul. Atunci s-a format provincia Ahaia, care, până în 27 î.e.n., a ajuns să cuprindă toată partea sudică și centrală a Greciei. (Fa 19:21; Ro 15:26; vezi AHAIA.)
Epoca dominației romane a fost pentru Grecia o perioadă de declin politic și economic. Doar cultura greacă s-a impus, fiind adoptată cu entuziasm de romani. Ei au preluat statuile grecești și literatura greacă. Temple întregi au fost demontate și transportate în Italia. Mulți tineri romani erau instruiți la Atena și în alte centre de învățământ grecești. În schimb, Grecia s-a repliat, concentrându-se asupra propriei identități culturale; s-a refugiat în trecutul său glorios, adoptând o atitudine tradiționalistă, conservatoare.
Héllēnes în secolul I e.n. În timpul în care au trăit Isus și apostolii, cei născuți în Grecia sau cei cu origini grecești erau încă cunoscuți sub numele de héllēnes (sg., héllēn). Grecii îi numeau pe cei care nu erau greci „barbari”, cuvânt ce însemna, pur și simplu, străini sau persoane care vorbeau o limbă străină. În mod asemănător, în Romani 1:14 (vezi nota de subsol), Pavel pune în contrast termenii „greci” și „barbari”. (Vezi BARBARI.)
În unele cazuri însă, Pavel folosește termenul héllēnes cu un sens mai larg. În special în raport cu evreii, el îi numește generic héllēnes, sau greci, pe toți cei ce făceau parte din celelalte națiuni. (Ro 1:16; 2:6, 9, 10; 3:9; 10:12; 1Co 10:32; 12:13) Astfel, după cât se pare, în 1 Corinteni capitolul 1, el folosește „greci” (versetul 22) ca termen alternativ pentru „națiuni” (versetul 23). Utilizarea în acest fel a termenului se datora, fără îndoială, importanței și influenței considerabile pe care le aveau limba și cultura greacă pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Într-un fel, grecii erau cea mai de seamă națiune neevreiască. Acest lucru nu înseamnă că Pavel și alți scriitori ai Scripturilor grecești creștine au folosit termenul héllēnes într-un sens atât de larg încât acesta să fie doar un echivalent pentru „națiuni”, cum sugerează unii bibliști. De exemplu, în Coloseni 3:11, Pavel face distincție între „greci”, „străini” (bárbaros) și „sciți”.
Iată ce a spus elenistul Hans Windisch: „Sensul de „națiuni” [pentru cuvântul héllēn] nu se regăsește nici în iudaismul elenistic, nici în Noul Testament (Theological Dictionary of the New Testament, editat de G. Kittel 1971, vol. II, p. 516) Însă el aduce unele dovezi potrivit cărora scriitorii greci aplicau uneori termenul héllēn membrilor altor națiuni care adoptaseră limba și cultura greacă, adică persoanelor care fuseseră „elenizate”. Prin urmare, când în Biblie se folosește cuvântul héllēnes, sau greci, în multe cazuri trebuie să se ia în considerare cel puțin posibilitatea ca acesta să nu se refere la persoane care erau greci din naștere sau cu origini grecești.
Femeia „grecoaică, de naționalitate siro-feniciană” pe a cărei fiică a vindecat-o Isus era probabil de origine greacă de vreme ce a fost descrisă astfel. Grecii care veniseră cu mulțimea la sărbătoarea Paștelui și care au cerut să vorbească cu Isus erau, după cât se pare, prozeliți de origine greacă, adică greci convertiți la iudaism. (Ioa 12:20; de remarcat cuvintele profetice ale lui Isus din Ioan 12:32 că va atrage la el oameni de orice fel.) Și Tit și tatăl lui Timotei sunt numiți héllēn. (Fa 16:1, 3; Ga 2:3) Acest lucru ar putea însemna că aveau origini grecești. Însă dacă, așa cum se susține, unii scriitori greci au folosit termenul héllēnes cu referire la persoane care nu erau greci, dar care adoptaseră limba și cultura greacă, iar Pavel a folosit termenul cu sens generic, cum s-a arătat anterior, trebuie luată în calcul și posibilitatea ca aceste persoane să fi fost numite „greci” în această ultimă accepțiune. Cu toate acestea, faptul că femeia grecoaică se afla în Siro-Fenicia sau faptul că tatăl lui Timotei locuia în Listra, Asia Mică ori că Tit locuia, după cât se pare, în Antiohia din Siria nu constituie în sine o dovadă că nu erau greci din naștere sau cu origini grecești, întrucât în toate aceste regiuni trăiau coloniști și imigranți greci.
Cu o anumită ocazie, Isus a spus: „Mă duc la Cel care m-a trimis. . . . Unde voi fi eu, voi nu puteți veni”. Iudeii care l-au auzit ziceau între ei: „Unde are de gând să meargă omul acesta de nu-l vom putea găsi? Doar n-are de gând să meargă la iudeii răspândiți printre greci și să-i învețe pe greci!”. (Ioa 7:32-36) Prin cuvintele „iudeii răspândiți printre greci”, acei iudei nu s-au referit la iudeii stabiliți în Babilon, ci, pur și simplu, la cei răspândiți prin îndepărtatele orașe și ținuturi grecești din vest. Din relatările despre călătoriile misionare ale lui Pavel aflăm că în aceste regiuni exista un număr considerabil de imigranți evrei.
În Faptele 17:12 și 18:4, unde sunt prezentate evenimente ce au avut loc în Bereea și în Corint, este vorba, în mod evident, de persoane de origine greacă. Același lucru se poate spune și despre „grecii” din Tesalonic, Macedonia (Fa 17:4), despre cei din Efes, aflat pe coasta de vest a Asiei Mici, veche colonie grecească ce fusese cândva capitala Ioniei (Fa 19:10, 17; 20:21) și chiar și despre cei din Iconium, situat în centrul Asiei Mici. (Fa 14:1) Deși expresia „iudeii și grecii” ce apare în unele dintre aceste pasaje ar putea indica faptul că Luca, la fel ca Pavel, a folosit termenul „greci” cu sens generic pentru neevrei, în realitate, doar Iconium se afla, din punct de vedere geografic, în afara sferei de influență elenistică propriu-zise.
Adepți ai elenismului. În cartea Faptele apostolilor apare și termenul hellēnistaí (sg., hellēnistḗs). Acesta nu apare nici în literatura greacă, nici în literatura evreiască elenistică, astfel că sensul lui nu este foarte clar. Însă, majoritatea lexicografilor consideră că termenul se referă la „iudeii de limbă greacă” menționați în Faptele 6:1 și 9:29. În primul verset, acești hellēnistaí sunt puși în contrast cu „iudeii de limbă ebraică” (ebraíoi [textul grecesc compilat de Westcott și Hort]). În ziua Penticostei din 33 e.n., la Ierusalim au venit iudei și prozeliți din multe teritorii. Faptul că în oraș au venit multe persoane vorbitoare de limbă greacă este atestat de Inscripția lui Theodotus, găsită pe dealul Ofelului din Ierusalim. Pe această inscripție, scrisă în greacă, se poate citi: „Theodotus, fiul lui Vettenus, preot și președinte al sinagogii, fiu de președinte al sinagogii și nepot de președinte al sinagogii, a construit sinagoga pentru citirea Legii și predarea Poruncilor, precum și hanul, camerele și rezervoarele de apă pentru cei veniți din țări străine care au nevoie de cazare. [Sinagoga] a fost întemeiată de strămoșii săi, de bătrâni și de Simonide”. (Biblical Archaeology, de G. Ernest Wright, 1962, p. 240) Unii asociază această inscripție cu „Sinagoga liberților”, din care au făcut parte și unii dintre cei vinovați de martiriul lui Ștefan. (Fa 6:9; vezi LIBERT.)
Însă forma termenului hellēnistaí care apare în Faptele 11:20 cu referire la unii locuitori din Antiohia siriană ar putea fi folosită mai degrabă pentru a-i desemna pe vorbitorii de limbă greacă în general, decât pe iudeii de limbă greacă. Un indiciu ar putea fi faptul că, până la venirea creștinilor din Cirena și din Cipru, vestea bună le fusese predicată „numai iudeilor”. (Fa 11:19) Astfel, hellēnistaí menționat în acest context ar putea desemna persoane de diferite naționalități care fuseseră elenizate și care vorbeau limba greacă (și poate chiar adoptaseră obiceiurile și stilul de viață grecesc). (Vezi ANTIOHIA 1; CIRENA, CIRENIAN.)
Apostolul Pavel a vizitat Macedonia și Grecia atât în a doua, cât și în a treia sa călătorie misionară. (Fa 16:11–18:11; 20:1-6) El a predicat în orașele importante ale Macedoniei – Filipi, Tesalonic și Bereea –, precum și în principalele orașe ale Ahaiei – Atena și Corint. (Fa 16:11, 12; 17:1-4, 10-12, 15; 18:1, 8) În a doua sa călătorie a slujit un an și jumătate în Corint (Fa 18:11), unde a scris și unele dintre scrisorile sale: cele două scrisori către tesaloniceni și, posibil, cea către galateni. Scrisoarea către romani a fost scrisă din Corint în a treia călătorie misionară. Din câte se pare, după prima sa întemnițare la Roma, Pavel a vizitat din nou Macedonia între 61 și 64 e.n., de aici scriind, probabil, prima scrisoare către Timotei și, posibil, scrisoarea către Tit.
În primele secole ale erei noastre, cultura greacă a continuat să exercite o influență semnificativă în Imperiul Roman. Grecia și-a păstrat prestigiul intelectual, în Atena aflându-se una dintre cele mai de seamă universități din Imperiul Roman. Constantin a încercat să îmbine creștinismul cu unele învățături și practici păgâne, pregătind astfel terenul pentru ca o religie de tip sincretic să devină religia oficială a imperiului. Astfel, Grecia a devenit parte a creștinătății.
În prezent, Grecia ocupă o suprafață de 131 957 km2 și are o populație de peste 10 000 000.