Pronunţie corectă

NU TOŢI creştinii au avut parte de mulţi ani de instruire laică. Gândiţi-vă, de pildă, la apostolii Petru şi Ioan, care au fost numiţi „oameni neinstruiţi şi de rând“ (Fap. 4:13). Chiar şi în acest caz este important să nu ştirbim valoarea adevărului biblic printr-o pronunţie greşită.

Factori de luat în considerare. Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Multe limbi au la bază un sistem de scriere alcătuit din litere. Pe lângă alfabetul latin, mai există alfabetul arab, chirilic, ebraic şi grecesc. În schimb, limba chineză are un sistem de scriere bazat pe o serie de caractere alcătuite din mai multe elemente. De obicei, aceste caractere redau un cuvânt sau o parte dintr-un cuvânt. Japoneza şi coreeana folosesc caracterele chinezeşti. Totuşi, în aceste limbi, caracterele pot fi folosite pentru redarea unor sunete şi a unor sensuri diferite.

Pentru a avea o pronunţie corectă, în limbile alfabetice trebuie folosit sunetul potrivit pentru fiecare literă sau combinaţie de litere. Când o limbă se bazează pe nişte reguli precise, cum este cazul limbii greceşti, spaniole şi zulu, şi cuvintele sunt mai uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi schimbă uneori pronunţia unor cuvinte, reflectând limba de origine. Din această cauză, aceeaşi literă sau acelaşi grup de litere pot fi pronunţate în mai multe feluri sau, uneori, nu sunt pronunţate deloc. Va trebui, poate, să înveţi pe de rost excepţiile, după care să le foloseşti de mai multe ori în conversaţii. În chineză, de pildă, pentru a rosti corect sunetele, trebuie să memorezi mii de caractere. În anumite limbi, semnificaţia unui cuvânt se schimbă în funcţie de intonaţie. Dacă nu ţii cont de această caracteristică a limbii, s-ar putea să transmiţi idei greşite.

Când cuvintele unei limbi sunt alcătuite din mai multe silabe, este important ca accentul principal să cadă pe silaba potrivită. Multe dintre limbile cu o asemenea structură au reguli de accentuare orală destul de precise. În cazul excepţiilor, accentul este marcat în scris, indicând pronunţia corectă. În situaţiile în care nu există un sistem de reguli bine precizat, dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari, vorbitorul limbii respective trebuind să înveţe multe cuvinte pe de rost.

În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç. Semnele diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, mai cu seamă dacă este vorba despre o citire în public.

În ce priveşte pronunţia, semnalăm câteva capcane ce trebuie evitate. O pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Acelaşi efect îl are şi pronunţia desuetă. Cel ce rosteşte astfel cuvintele nu face decât să atragă atenţia asupra propriei persoane. Pe de altă parte, este bine să evităm şi cealaltă extremă, aceea de a vorbi şi de a pronunţa cuvintele neîngrijit. Unele dintre aceste aspecte au fost discutate deja în lecţia „Articulare clară“.

Modul de pronunţare a cuvintelor unei limbi ar putea să difere de la o regiune la alta sau de la o ţară la alta. O persoană venită dintr-o ţară străină ar putea vorbi limba locală cu un accent aparte. Este posibil ca unele dicţionare să prezinte cel puţin două variante corecte de pronunţie pentru un cuvânt. Cineva care nu a avut parte de prea multă instruire laică sau care vorbeşte o limbă străină va avea multe de învăţat dacă-i va asculta cu atenţie pe cei ce vorbesc corect limba locală şi dacă îşi va modela pronunţia după ei. În calitate de Martori ai lui Iehova, noi dorim să vorbim într-un mod care să confere demnitate mesajului pe care-l predicăm şi care să fie uşor de înţeles de localnici.

Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În general, pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citeşti însă cu voce tare, s-ar putea să întâlneşti termeni pe care nu-i foloseşti în mod obişnuit. Iar Martorii lui Iehova citesc de multe ori în public. Le citim oamenilor din Biblie când le depunem mărturie. Unii fraţi sunt invitaţi să citească paragrafele la studiul Turnului de veghere sau la studiul de carte al congregaţiei. Este important să citim corect şi să nu ştirbim valoarea mesajului printr-o pronunţare greşită a cuvintelor.

Consideri că unele nume proprii din Biblie sunt greu de pronunţat? În limba română, accentul nu are un loc fix, ci este liber, în sensul că poate să ocupe locuri diferite, şi anume: a) pe ultima silabă a cuvântului, în cazul cuvintelor terminate în consoană (ex: Elifáz, Boáz, Natanaél, Efraím etc.) sau al celor terminate în diftongi (ex: Sinái, Mardohéu etc.), b) pe silaba penultimă, în cazul cuvintelor terminate în vocală (ex: Rebéca, Estéra, Abíhu, Manáse etc.) şi c) pe silaba antepenultimă (ex: Úrie, Míriam etc.). Există şi situaţii extrem de rare când accentul cuvintelor cade pe a patra silabă. De regulă, în limba română, accentul cuvintelor nu se notează, cu excepţia cazurilor în care se simte nevoia de evitare a confuziei între anumite cuvinte.

Cum să ne îmbunătăţim pronunţia. Mulţi dintre cei ce au probleme de pronunţie nu sunt conştienţi de ele. Dacă supraveghetorul şcolii îţi semnalează anumite deficienţe de pronunţie, apreciază bunele sale intenţii şi încearcă să faci îmbunătăţiri. Cum?

În primul rând, dacă tema repartizată este o citire în public, fă-ţi timp să consulţi un dicţionar. Caută cuvintele pe care nu le cunoşti. Dacă nu ştii să foloseşti dicţionarul, deschide-l la paginile introductive ca să înţelegi simbolurile folosite sau, la nevoie, roagă pe cineva să-ţi dea lămuriri. Dicţionarul îţi va indica sunetul pe care trebuie să pui accentul principal în cazul cuvintelor alcătuite din două sau mai multe silabe, şi sunetul pe care trebuie să pui accentul secundar, când ai de-a face cu un cuvânt format din mai mult de trei silabe. Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi cuvântul pe care-l cauţi în dicţionar, rosteşte-l de mai multe ori cu voce tare înainte de a închide dicţionarul.

A doua modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să te corecteze când faci greşeli.

A treia modalitate este aceea de a asculta cu atenţie cum se exprimă un orator bun. Dacă ai la îndemână audiocasete cu Traducerea lumii noi sau cu Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, foloseşte-le din plin. În timp ce asculţi aceste casete, observă cuvintele pronunţate altfel decât ştii tu. Notează-ţi-le şi repetă-le de mai multe ori. Cu timpul, vei reuşi să nu mai faci greşeli de pronunţie şi, prin urmare, să-ţi îmbunătăţeşti considerabil exprimarea.