Mari schimbări în Renania

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN GERMANIA

„CÂND a trebuit să ne părăsim casa, soţia mea era zdrobită de durere“, a spus Dieter. „Michaela, fetiţa noastră de 11 ani, era şi ea foarte nefericită. Dar n-aveam de ales.“ Descriu aceste cuvinte situaţia unei familii nevoite să plece dintr-o zonă sfâşiată de război? Nu. Această familie trăieşte într-una din regiunile miniere din Germania.

În ultimii 55 de ani, aproximativ 33 000 de persoane din Renania (Germania) au avut aceeaşi soartă ca Dieter şi familia sa. Ei au fost strămutaţi pentru ca exploatările miniere de lignit la suprafaţă să poată fi extinse. Cererea tot mai mare de energie din industrie impune numai în Germania extragerea în fiecare an a aproximativ 180 de milioane de tone de lignit (cărbune brun) din minele de suprafaţă. Aceasta înseamnă cam de 25 de ori greutatea Piramidei lui Kheops din Egipt.

Ce consecinţe au aceste exploatări asupra regiunii şi a oamenilor care locuiesc aici? Brockhaus Enzyklopädie afirmă: „Exploatările miniere la suprafaţă efectuate pe arii extinse impun adesea strămutarea locuitorilor dintr-o regiune întinsă, dar implică şi transformări radicale în zonă“.a Să vorbim puţin despre aceste exploatări miniere din Renania, precum şi despre efectele asupra vieţii celor care trăiesc aici.

Exploatări de lignit la suprafaţă

Bazinul Köln-Aachen de pe cursul inferior al Rinului este cea mai mare regiune bogată în lignit din Europa. E aproape cât Marele Ducat al Luxemburgului sau cât jumătate din judeţul Cluj. Lignitul se găseşte aproape de suprafaţă, fiind însă acoperit de straturi de pietriş, nisip sau argilă, care trebuie îndepărtate. Aceste straturi de suprafaţă sunt numite în industria minieră copertă, sau strat acoperitor.

Pentru a se ajunge la lignit se folosesc excavatoare cu roată port-cupe cu ajutorul cărora se înlătură coperta. Un astfel de excavator reuşeşte să încarce zilnic 16 000 de semitrailere cu materialul excavat din copertă. Pentru ca marginile minei să nu se surpe când săpăturile înaintează la adâncimi tot mai mari, se sapă în formă de terase. Nivelele de lucru de pe marginile minei se numesc trepte. Dar să aruncăm o privire asupra excavatoarelor cu roată port-cupe ce lucrează pe aceste trepte (vezi fotografia de sus). Ele sunt, de fapt, unele dintre cele mai mari maşini din lume. Au o înălţime de 95 m, adică sunt de două ori mai mari decât Statuia Libertăţii din New York.

După ce sunt îndepărtate cu ajutorul unui excavator, materialele sunt puse pe o bandă transportoare. Încercaţi să vă imaginaţi cât material trebuie transportat: Pentru 1m³ de cărbune extras din această regiune minieră, se îndepărtează peste 6m³ de copertă. Materialul e transportat cu viteză; cu greu am putea ţine pasul cu banda transportoare, chiar dacă am merge pe bicicletă. Toate benzile duc la aceeaşi destinaţie. De aici, diversele materiale extrase sunt duse la buncărele de cărbune, încărcate în vagoane de marfă şi transportate la termocentrale sau depozitate într-o haldă de steril. Aproape tot lignitul ajunge la termocentrale unde e folosit la producerea de energie.

În măsura în care e posibil, cu materialul excavat se reumple locul din care s-a extras lignitul. Utilajele folosite în acest scop se numesc maşini de împrăştiat. Ele împrăştie sterilul înapoi în mină, strat cu strat, până când groapa se umple. Sterilul rămas este depozitat în apropiere, formând halde de steril. Acestea seamănă cu nişte dealuri, care pot atinge chiar 200 m înălţime. Pentru cei care se ocupă cu amenajarea peisajelor e o adevărată încercare să integreze „dealurile“ de steril în peisajul rural şi să le redea agriculturii şi silviculturii.

Coborârea nivelului pânzei freatice

Exploatările miniere la suprafaţă afectează în mod inevitabil peisajul şi ciclurile naturii. Pentru a menţine uscat solul zonei exploatate, nivelul pânzei freatice trebuie coborât mai jos de cel mai adânc punct de exploatare. Cantitatea de apă extrasă anual prin pompare în Germania ar putea satisface necesităţile locuitorilor celui mai mare oraş din această ţară, Berlinul, timp de aproape trei ani şi jumătate. Extragerea unei asemenea cantităţi de apă îi îngrijorează pe ecologişti; ei se tem mai ales pentru soarta Parcului Naţional Maas-Schwalm-Nette din apropiere, situat la graniţa dintre Germania şi Olanda. Acest parc este un ţinut mlăştinos natural, habitat al multor specii de păsări şi plante.

Administraţia exploatărilor miniere a dat asigurarea că nu există nici un motiv de îngrijorare. Pentru ca apa scoasă cu pompa din sol în timpul exploatărilor să nu se piardă, ea este reintrodusă în pământ, nu departe de mină. În acest scop se folosesc, printre altele, şi puţuri de infiltrare. Procedându-se astfel, terenul din regiune nu va fi niciodată uscat.

Peisajul se schimbă

Pământul se află într-o permanentă schimbare. În fiecare an, în oceane ajung aproximativ 25 000 de milioane de tone de sedimente, fără ca noi să ne dăm seama. Schimbările de peisaj sunt însă mai vizibile pentru cel care priveşte o exploatare minieră la suprafaţă. Aici peisajul se schimbă. Ce a însemnat acest lucru pentru regiunea minieră din Renania?

În bazinul Köln-Aachen, zonele exploatate în anii trecuţi au fost redate agriculturii ori transformate în păduri sau parcuri în urma lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. În plus, au fost deviate cursuri de apă, precum şi drumuri şi căi ferate. Iată ce se spune în lucrarea Lignite Mining in the Rhineland: „[Prin îmbunătăţirile funciare] nu se încearcă imitarea naturii. Omul nu poate decât să intervină la început. Restul — partea cea mai grea — rămâne în seama naturii“. Până în prezent, peste 65% din terenurile afectate de exploatări au fost recuperate, cea mai mare suprafaţă fiind redată agriculturii. În acest sens, deasupra sterilului permeabil s-a împrăştiat, cât de cât uniform, un strat de sol fertil, gros de 2 m. Timp de câţiva ani, compania minieră a avut ferme care au cultivat pământul respectiv, după care zona a fost redată agriculturii.

Un mic sector din noile păduri şi lacuri artificiale a devenit zonă de conservare a faunei şi florei ocrotite prin lege. Câteva specii aflate pe cale de dispariţie au fost aduse pentru a popula zonele ameliorate funciar. Delicatul fluture din specia Limenitis populi şi lacărul mare (Acrocephalus arundinaceus) sunt doar două dintre ele. Tot aici cresc şi plante ca otrăţelul bălţilor (Utricularia vulgaris) şi o specie de orhidee (Orchis militaris). Locuitorii oraşelor Köln şi Bonn au descoperit că fosta exploatare minieră la suprafaţă poate fi un loc de odihnă şi relaxare.

Strămutarea şi un nou început

Unul dintre cele mai dificile lucruri impuse de exploatările miniere la suprafaţă este strămutarea celor ce locuiesc chiar în zona bogată în lignit. Înainte de începerea exploatărilor trebuie mutate sate întregi.

Strămutarea necesită o planificare atentă, care începe cu aproximativ 10–15 ani înainte ca lucrările să demareze. Se depun eforturi pentru ca membrii comunităţii respective să rămână împreună în locul unde se vor muta. Experienţa demonstrează că aproximativ jumătate dintre cei strămutaţi vor să aibă aceeaşi vecini, în timp ce restul văd în mutare o şansă de a începe o nouă viaţă, în altă parte. Oamenii obligaţi să se mute primesc o compensaţie bănească, însă unele lucruri pur şi simplu nu pot fi evaluate în bani. De exemplu, cum ar putea fi compensată pierderea frumoasei privelişti pe care o aveai de la fereastra sufrageriei, ori pierderea bunelor relaţii pe care le aveai cu vecinii? S-ar putea ca totul să fie diferit în locul în care te muţi.

Strămutarea nu înseamnă doar schimbarea locuinţei; exploatările miniere schimbă pentru totdeauna trecutul. Părinţii nu vor mai avea posibilitatea să le arate copiilor lor locurile unde au copilărit şi nici şcoala unde au învăţat. Casa în care au crescut a dispărut pentru totdeauna. Cum fac faţă oamenii acestei situaţii? Corespondentul revistei Treziţi-vă! a stat de vorbă cu câţiva dintre ei.

Friedhelm locuieşte într-un sat care e pe punctul de a fi strămutat. La vârsta lui nu-l prea încântă perspectiva de a-şi construi o nouă casă, pentru a doua oară în viaţă. „Când ne-am construit prima casă am învăţat multe lucruri valoroase, dar acum nu mai avem puterea s-o luăm de la capăt“, spune Inge, soţia lui. Pentru cei ce se mută, construirea unei noi locuinţe ar putea însemna câţiva ani de viaţă pe un şantier, ceea ce nu-i deloc uşor.

Werner şi Margarethe sunt de părere că majoritatea celor ce se mută au avantaje materiale. Însă anumite categorii de persoane — cei în vârstă, agricultorii şi cei ce au o meserie — sunt afectaţi cel mai mult. Pentru unii dintre cei care au avut propria afacere e foarte greu să ia totul de la capăt în altă parte, întrucât le trebuie mulţi bani. Un agricultor care a fost strămutat şi care şi-a administrat timp de 20 de ani noua fermă pe un teren redat agriculturii prin îmbunătăţiri funciare spune că nu i-a mers chiar aşa de rău. El gândeşte astfel: „Profită din plin de situaţie, pentru că oricum nu mai poţi schimba nimic“.

Cât adevăr conţin aceste cuvinte! Cu timpul, Dieter şi familia sa, despre care am vorbit la începutul articolului, s-au obişnuit cu noua lor locuinţă. Ei nu sunt decât trei dintre numeroşii oameni care pot spune din proprie experienţă că exploatările miniere la suprafaţă implică mari schimbări atât în mediu, cât şi în viaţa celor care trăiesc în zona respectivă.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Excavator cu roată port-cupe folosit la extragerea lignitului

[Provenienţa fotografiei]

Rheinbraun AG

[Legendele fotografiilor de la pagina 23]

Maşină de împrăştiat umplând mina cu sol fertil

Fostă exploatare minieră la suprafaţă transformată

[Provenienţa fotografiilor]

Toate fotografiile: Rheinbraun AG