Diversitatea, un factor indispensabil vieţii

ÎN ANII 1840, populaţia Irlandei depăşea cifra de opt milioane, fiind astfel ţara cu cea mai densă populaţie din Europa. Cartofii erau alimentul de bază, singurul soi cultivat pe scară largă numindu-se „lumper“.

În 1845, agricultorii şi-au plantat cartofii ca de obicei, dar recolta a fost compromisă aproape în întregime din cauza manei. „Aproape toată Irlanda a supravieţuit acelui an greu“, a scris Paul Raeburn în cartea sa The Last Harvest — The Genetic Gamble That Threatens to Destroy American Agriculture (Ultima recoltă — Jocul genetic care ameninţă să distrugă agricultura americană). „Dezastrul s-a produs abia anul următor. Neavând de ales, agricultorii au plantat acelaşi soi de cartofi. Mana a lovit din nou, dar de data asta cu o forţă ucigătoare. Nenorocirea a fost de nedescris.“ Istoricii estimează că până la un milion de oameni au murit de foame, iar alte 1,5 milioane au emigrat, majoritatea în Statele Unite. Cei care au rămas au trebuit să îndure o sărăcie lucie.

În munţii Anzi (America de Sud), întrucât agricultorii au cultivat multe soiuri de cartofi, numai câteva au fost afectate de mană. Astfel nu a fost nici o epidemie. Evident, diversitatea speciilor şi a subspeciilor constituie o protecţie. Cultivarea unui singur soi de plante este contrară acestei strategii fundamentale de supravieţuire şi expune plantele la boli sau la dăunători, care pot compromite recolta unei întregi regiuni. Din acest motiv, mulţi agricultori recurg foarte frecvent la folosirea pesticidelor, a ierbicidelor şi a fungicidelor, chiar dacă aceste substanţe chimice distrug mediul înconjurător.

Aşadar, de ce renunţă agricultorii la numeroasele lor soiuri autohtone pentru a cultiva unul singur? De obicei, din cauza presiunilor economice. Uniformizarea culturilor promite anumite avantaje, cum ar fi uşurarea procesului de recoltare, rezistenţa la alterare, o productivitate sporită şi o mare atractivitate a produsului. Acest sistem de cultură a fost adoptat pe scară largă în anii ’60, odată cu ceea ce a ajuns să fie cunoscută drept revoluţia verde.

Revoluţia verde

Datorită campaniilor susţinute de guverne şi de diferite corporaţii, agricultorii din ţările ameninţate de foamete au fost convinşi să înlocuiască culturile lor variate cu un singur soi de cereale foarte productiv, îndeosebi în cazul orezului şi al grâului. Aceste cereale „miraculoase“ au fost considerate soluţia la foametea mondială. Dar ele nu erau ieftine, costul seminţelor fiind de trei ori mai mare decât cel obişnuit. Producţia depindea foarte mult de substanţe chimice, printre care fertilizatori, ca să nu mai vorbim de utilajele costisitoare, cum ar fi tractoarele. Cu toate acestea, fiind finanţat de guverne, sistemul de cultură promovat de revoluţia verde a fost aplicat pe scară largă. „Deşi a ajutat milioane de oameni să nu moară de foame“, a spus Raeburn, „[el] ameninţă acum siguranţa alimentară la nivel mondial“.

De fapt, revoluţia verde a adus beneficii pe termen scurt, dar cu costuri pe termen lung. Uniformizarea culturilor a devenit în scurtă vreme o practică pe toate continentele, deşi folosirea intensivă a fertilizatorilor a favorizat creşterea buruienilor, iar pesticidele au distrus odată cu dăunătorii şi insectele folositoare. În orezării, substanţele toxice au distrus peşti, crevete, crabi, broaşte, plante comestibile şi plante sălbatice, majoritatea suplimente alimentare valoroase. Expunerea la substanţele chimice a dus şi la cazuri de intoxicare în rândul agricultorilor.

Dr. Mae-​Wan Ho, profesor la Catedra de Biologie din cadrul Universităţii Deschise, din Marea Britanie, a scris: „Este incontestabil faptul că sistemul monoculturilor introdus odată cu «revoluţia verde» a avut efecte negative asupra biodiversităţii şi a siguranţei hranei pe întregul glob“. Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, până în prezent, diversitatea genetică a plantelor cultivate cu un secol în urmă s-a redus cu 75%, îndeosebi din cauza practicilor agroindustriale.

O broşură editată de Worldwatch Institute avertizează că „riscurile ecologice la care ne expunem adoptând sistemul uniformizării genetice sunt enorme“. Cum pot fi ţinute sub control aceste riscuri? E nevoie de agronomi, de substanţe chimice puternice şi de fonduri pentru agricultori. Cu toate acestea, nu există nici un fel de garanţii. Uniformizarea genetică a fost unul dintre principalii factori care au dus la apariţia în Statele Unite a unei boli a porumbului numite rugină şi la pierderea a jumătate de milion de acri de orez în Indonezia. Totuşi, în ultimii ani a început o nouă revoluţie agricolă, care presupune manipularea elementului de bază al vieţii: gena.

Revoluţia genetică

Cercetările din domeniul geneticii au dus la apariţia unui nou domeniu profitabil, numit biotehnologie. După cum sugerează şi numele, biotehnologia combină biologia cu tehnologia modernă prin intermediul unor tehnici cum ar fi cele ale ingineriei genetice. Unele dintre noile companii biotehnologice, cum sunt ele numite, sunt specializate în agricultură şi lucrează intens la omologarea unor seminţe care asigură producţii foarte mari, rezistă la boli, la secetă şi la îngheţ şi reduc necesitatea folosirii substanţelor chimice periculoase. Dacă aceste obiective ar putea fi atinse, ar fi extraordinar. Dar unii privesc cu îngrijorare problema plantelor modificate genetic.

„În natură, diversitatea genetică este creată între anumite limite“, se spune în cartea Genetic Engineering, Food, and Our Environment (Ingineria genetică, hrana şi mediul înconjurător). „Un trandafir poate fi încrucişat cu un alt soi de trandafir, dar niciodată cu un cartof. . . . Totuşi, ingineria genetică presupune, de regulă, luarea unor gene dintr-o specie şi introducerea lor în altă specie, în dorinţa de a transfera o anumită trăsătură sau caracteristică. Aceasta ar putea însemna, de exemplu, selectarea de la un peşte arctic (de exemplu un peşte din familia cambulelor) a unei gene care ar putea produce o substanţă chimică anticongenlantă şi inserarea ei pe cale genetică într-un cartof sau într-o căpşună pentru a le face rezistente la îngheţ. Datorită ingineriei genetice, acum este posibilă modificarea plantelor cu ajutorul genelor luate din bacterii, viruşi, insecte, animale sau chiar de la oameni.“a Aşadar, în esenţă, biotehnologia le permite oamenilor să depăşească barierele dintre specii.

Asemenea revoluţiei verzi, revoluţia genetică, cum o numesc unii, amplifică problema uniformizării genetice, după părerea unora, într-o măsură chiar mai mare, deoarece geneticienii pot folosi tehnici cum ar fi clonarea şi cultura ţesuturilor, procese în urma cărora se obţin copii perfect identice, sau clone. Prin urmare, îngrijorările referitoare la distrugerea biodiversităţii rămân. Însă folosirea plantele modificate genetic ridică noi probleme, cum ar fi efectele pe care le pot avea acestea asupra noastră şi asupra mediului. „Ne avântăm legaţi la ochi într-o eră nouă a biotehnologiei agricole, cu speranţe foarte mari, cu puţine restricţii şi fără să avem habar despre posibilele efecte“, a spus Jeremy Rifkin, autor de lucrări ştiinţifice.b

Totuşi, capacitatea de manipulare genetică este o potenţială „mină de aur“, ceea ce explică înscrierea companiilor în cursa pentru omologarea de noi seminţe şi organisme modificate genetic. Între timp, plantele continuă să fie distruse. Aşa cum am menţionat mai înainte, pentru a evita dezastrul, unele guverne şi instituţii private au înfiinţat bănci de seminţe. Sunt aceste bănci un mijloc prin care generaţiile viitoare vor putea dispune de o mare varietate de seminţe, de pe urma cărora să obţină recolte?

Băncile de seminţe: o asigurare împotriva dispariţiei plantelor?

Grădina Botanică Regală din Kew (Anglia) a fost iniţiatoarea „unuia dintre cele mai ample proiecte internaţionale de conservare întreprinse vreodată“: Banca de Seminţe a Mileniului. Principalele obiective ale proiectului sunt: 1) colectarea şi conservarea până în 2010 a peste 24 000 de specii de plante, adică 10% dintre plantele cu seminţe existente în întreaga lume, şi 2) mult mai înainte, colectarea şi conservarea seminţelor autohtone din întreaga Mare Britanie. Şi alte ţări au fondat bănci de seminţe, sau bănci de gene, cum sunt numite uneori.

Biologul John Tuxill a afirmat că cel puţin 90% dintre milioanele de seminţe stocate în băncile de seminţe sunt plante alimentare importante şi alte plante folositoare, cum ar fi grâul, orezul, porumbul, sorgul, cartoful, ceapa, usturoiul, trestia-de-zahăr, bumbacul, soia şi alte leguminoase, ca să nu menţionăm decât câteva. Dar seminţele sunt organisme vii care sunt viabile atâta timp cât durează rezervele lor de energie internă. Aşadar, cât de mult ne putem bizui pe băncile de seminţe?

Dificultăţi la băncile de seminţe

Pentru a putea exista, băncile de seminţe au nevoie de fonduri, suma estimată fiind, potrivit opiniei lui Tuxtil, de circa 300 de milioane de dolari pe an. Însă chiar şi această sumă ar putea fi insuficientă, a spus el, pentru că „numai 13% din seminţele aflate în băncile de gene sunt depozitate în locuri bine administrate, cu posibilităţi de stocare pe termen lung“. Având în vedere că seminţele stocate în mod necorespunzător nu ţin mult, ele trebuie plantate din timp, pentru a putea fi recoltată următoarea generaţie de seminţe; altfel, băncile de seminţe ar deveni mai degrabă morgi de seminţe. Această muncă presupune, bineînţeles, un număr destul de mare de angajaţi, precum şi cheltuieli mari, ceea ce nu face decât să complice lucrurile pentru depozite, care şi aşa au probleme financiare.

În cartea Seeds of Change — The Living Treasure se arată că Laboratorul Naţional de Stocare a Seminţelor (din Colorado, SUA) „întâmpină numeroase probleme, de la întreruperi de curent, la echipamente de refrigerare defecte şi personal insuficient, motiv pentru care au rămas necatalogate grămezi enorme de seminţe lăsate la întâmplare“. O altă problemă este aceea că băncile de seminţe sunt întotdeauna afectate de schimbările politice, de declinul economic şi de catastrofele naturale.

Stocarea pe termen lung creează şi ea probleme. În mediul lor natural, plantele au o capacitate limitată, dar indispensabilă de a se adapta, iar aceasta le permite să supravieţuiască bolilor şi altor adversităţi. Însă, în mediul protejat al unei bănci de seminţe, după câteva generaţii ele şi-ar putea pierde o parte din această capacitate. Seminţele depozitate corespunzător ale multor plante pot totuşi să reziste secole întregi fără a trebui replantate. În pofida acestor limite şi incertitudini, însăşi existenţa băncilor de seminţe este o dovadă a preocupării din ce în ce mai mari a oamenilor cu privire la viitorul plantelor folosite în alimentaţie.

Fără îndoială, cea mai bună soluţie la problema distrugerii plantelor este aceea de a proteja habitatul lor natural şi de a reface diversitatea culturilor. Totuşi, pentru aceasta, spune Tuxill, trebuie „să realizăm un nou echilibru între necesităţile omului şi cele ale naturii“. Însă cât de realist este să credem că oamenii ‘vor realiza un nou echilibru’ între ei şi natură, având în vedere zelul aproape religios cu care urmăresc progresul industrial şi economic? Aşa cum am văzut, chiar şi agricultura este dirijată de lumea marilor concerne care folosesc tehnologii de vârf şi acţionează potrivit cerinţelor pieţei. Trebuie să existe o altă soluţie.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Agricultorul — O „specie pe cale de dispariţie“?

„Din 1950, numărul agricultorilor din ţările industrializate a scăzut vertiginos, în unele regiuni cu peste 80%“, se spune în revista World Watch. În Statele Unite, de exemplu, numărul agricultorilor este mai mic decât cel al deţinuţilor. Ce anume determină acest exod rural?

Principalii factori sunt veniturile tot mai mici, datoriile tot mai mari ale agricultorilor, sărăcia şi folosirea pe scară din ce în ce mai mare a agriculturii mecanizate. În 1910, agricultorii din Statele Unite primeau aproximativ 40 de cenţi pentru fiecare dolar pe care consumatorii îl dădeau pe produse alimentare, dar, până în 1997, partea ce le revenea agricultorilor a scăzut cu circa 7 cenţi. Potrivit revistei World Watch, un cultivator de grâu „primeşte doar 6 cenţi la fiecare dolar dat pe o franzelă“. Aceasta înseamnă că un cumpărător dă pe ambalaj aproape tot atâta cât dă pe grâul agricultorului. În ţările în curs de dezvoltare, situaţia este şi mai gravă. Un agricultor din Australia sau din Europa poate face un împrumut la o bancă pentru a depăşi dificultăţile unui an neproductiv, dar un agricultor din estul Africii nu are posibilitatea să se refacă. Probabil că nici măcar nu va supravieţui.

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

„Sistemul monoculturilor introdus odată cu «revoluţia verde» a avut efecte negative asupra biodiversităţii şi a siguranţei hranei pe întregul glob.“ — Dr. Mae-Wan Ho

[Provenienţa fotografiilor]

Fundalul: U.S. Department of Agriculture

Centro Internacional de Mejoramiento de Maíz y Trigo (CIMMYT)

[Legenda fotografiilor de la pagina 8]

Banca de Seminţe a Mileniului, din Anglia, conservă seminţele unor plante importante

[Provenienţa fotogafiilor]

© Membri ai personalului Grădinii Botanice Regale din Kew