O ţară în care cămilele şi caii sălbatici hoinăresc în voie

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

CE VĂ vine în minte când auziţi vorbindu-se de outback-ul australian, adică zona sălbatică din centrul Australiei? Un ţinut al cangurilor plini de viaţă şi al păsărilor emu nezburătoare, al deşerturilor roşii, pline de praf şi al zilelor zăpuşitoare? Într-o oarecare măsură, aveţi dreptate. Totuşi, acesta este şi un ţinut al surprizelor.

Ştiaţi că Australia găzduieşte ultimele turme de cămile sălbatice, cea mai mare herghelie de cai sălbatici şi o groază de măgari sălbatici? Aducerea pe continent a acestor animale rezistente şi supravieţuirea lor ne spun o poveste despre adaptabilitate şi despre conflicte de interese şi sunt o dovadă vie a unor timpuri demult apuse.

Pe spinarea cămilelor

În ultimele patru decenii, câţiva văcari şi-au exprimat nemulţumirea care se întrezăreşte şi în cuvintele unui cowboy, cuvinte păstrate în cartea The Camel in Australia (Cămila în Australia): „Am văzut ravagiile făcute de cinci cămile, care efectiv au dărâmat 10 kilometri de gard . . . Într-un loc, nu numai că au rupt sârmele, dar au şi doborât totul la pământ, inclusiv stâlpii“.

Gardurile scumpe nu pot rezista picioarelor lungi şi corpului masiv al unei cămile îndârjite. Totuşi, datorită aceloraşi picioare puternice a fost posibilă construirea liniilor de comunicare ce traversează ţinutul arid din centrul acestui continent.

Aduse din India în 1860, cămilele i-au însoţit pe exploratorii Burke şi Wills în lunga traversare a Australiei de la sud la nord. Aceste creaturi exotice au devenit tovarăşii preferaţi ai aventurierilor înaintaşi numai datorită puterii şi rezistenţei lor deosebite. Fiind uimitor de economicoase, ele au cărat poveri de 300 de kilograme pe o distanţă de 800 de kilometri consumând doar 15 litri de apă.

Animale de nădejde, cămilele au ajutat la transportarea de alimente şi de echipamente până la oraşele noilor mine de aur, la construirea liniei de telegraf dintre Adelaide şi Darwin şi la trasarea Căii Ferate Transaustraliene, care făcea legătura între Sydney şi Perth. Pe o suprafaţă de patru milioane de kilometri pătraţi, ele au croit un drum pe care maşinilor moderne încă le este greu să-l urmeze.

În 1922, numărul cămilelor domestice a ajuns la 22 000, însă, pe măsură ce automobilul a început să fie tot mai folosit, multe cămile au fost lăsate să cutreiere ţinutul în voie. Libere să hoinărească şi să se reproducă, se spune că în prezent peste 200 000 de cămile îşi reclamă drepturile asupra deşerturilor australiene, iar unii oameni estimează că numărul lor se va dubla în următorii şase ani.

Însă nu toate cămilele sunt lăsate libere. Un reprezentant al Central Australian Camel Association a declarat următoarele într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă!: „În Australia se află singurele turme de cămile sănătoase din lume şi, prin urmare, în fiecare an, un număr mic dintre ele este trimis la grădini zoologice şi parcuri din Statele Unite şi din Asia“. De asemenea, cei care organizează tururi pe plan local le oferă vizitatorilor posibilitatea de a călări o cămilă şi de a redescoperi ţinuturile sălbatice din centrul Australiei, ţinuturi în care trăiesc şi alte animale de povară lăsate în libertate.

Ce este un „brumby“?

În 1788, prima flotă de vase englezeşti îşi descărca, pe ţărmurile Australiei, încărcătura de deţinuţi, soldaţi şi cai. Povestea calului din această ţară, asemenea celei a tovarăşilor săi umani, este o poveste plină de întâmplări palpitante, dar şi triste în acelaşi timp.

Având un rol important în cucerirea de noi teritorii, caii i-au dus pe deschizătorii de drumuri până în cele patru colţuri ale continentului. Nu după mult timp s-au format herghelii sălbatice alcătuite din caii rătăciţi sau fugari, iar aceştia au ajuns să fie numiţi cai sălbatici. Termenul australian „brumby“ pentru „cal sălbatic“ s-ar putea să-şi aibă originile în cuvântul baroomby folosit de aborigenii din Queensland, cuvânt care înseamnă „sălbatic“.

Caracterul sălbatic şi independent al acestor cai a dat frâu liber imaginaţiei unor poeţi, cum ar fi Andrew Barton (Banjo) Paterson, iar balada sa intitulată „Omul de la râul Snowy“ i-a asigurat calului sălbatic un loc în inimile multor australieni. Numărul cailor sălbatici s-a mărit după primul război mondial, când cererea pentru caii Waler, o rasă de cai special obţinută pentru Brigada Australiană Light Horse şi folosită de armata Indiei Britanice, a scăzut, iar caii Waler au fost lăsaţi liberi. În prezent, aproximativ 300 000 de cai sălbăticiţi cutreieră continentul.

În timp ce hoinăresc, copitele lor sfărâmă solul fragil asemenea ciocanului fierarului şi zdrobesc marginile adăpătorilor. În perioadele de secetă, caii mor de foame sau de sete. Într-o ţară deja suprapopulată de cirezi de vite, caii sălbatici au ajuns să fie o povară prea grea. Prin urmare, anual sunt ucişi mii de cai. Uneori carnea lor este pregătită pentru consum, iar alteori este vândută ca hrană pentru animalele de companie.

Din punct de vedere numeric însă, ruda calului sălbatic, măgarul, formează grupul cel mai numeros de animale sălbăticite. Fiind mai prolific decât caii sălbăticiţi şi răspândit pe o suprafaţă mai vastă decât cămilele, măgarul a devenit victima propriei proliferări.

Soluţia „Iuda“

Asemenea cailor, măgarii au fost aduşi în Australia pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a trage poveri sau pentru a ara terenuri, reuşind să se adapteze foarte repede. Ei au fost eliberaţi în masă pe parcursul anilor ’20, iar densitatea populaţiei lor a ajuns să fie de 30 de ori mai mare decât cea a populaţiei indigene de măgari sălbatici.

Făcuţi parcă pentru viaţa în deşert, măgarii, asemenea cămilelor, au capacitatea de a încetini procesul de transpiraţie când sunt deshidrataţi şi pot supravieţui unei pierderi a lichidelor de până la 30 la sută din masa corpului (multe alte mamifere ar muri la o pierdere a lichidelor din corp între 12 şi 15 la sută). Ei preferă păşunile pline de sevă, dar pot supravieţui şi cu plante obişnuite de care vitele nici nu s-ar atinge. Spre sfârşitul anilor ’70, peste 750 000 de măgari cutreierau jumătate din suprafaţa continentului. Acest număr crescând a ajuns să fie o ameninţare pentru echilibrul ecologic şi pentru creşterea bovinelor, impunându-se unele măsuri.

În perioada 1978–1993, numai în nord-vestul Australiei au fost omorâţi peste 500 000 de măgari. În prezent, este în curs de desfăşurare un program numit „Iuda“, care constă în fixarea unui transmiţător radio la gâtul a 300 de măgari. Lăsaţi să se alăture turmelor, aceşti măgari sunt urmăriţi din elicopter, iar tovarăşii lor sunt ucişi fără a li se cauza durere. Când măgarii „Iuda“ se alătură altui grup, şi măgarii din acest grup sunt localizaţi şi ucişi.

„Este o problemă de durată“, a declarat în interviul acordat revistei Treziţi-vă! un funcţionar care se ocupă cu protecţia agriculturii din vestul Australiei. „Dacă sunt lăsate chiar şi populaţii mici de măgari, atunci, în cel mai scurt timp, numărul măgarilor va fi din nou egal cu cel din anii ’70“, a avertizat acesta. „De multe ori, oamenii nu înţeleg de ce sunt ucise aceste animale şi apoi lăsate acolo unde mor. Însă oamenii nu-şi dau seama cât de inaccesibile sunt aceste zone. Nu există drumuri, iar în cea mai mare parte a ţinutului se poate ajunge doar cu elicopterul. Oamenii au cauzat această problemă, aşadar trebuie să încercăm să reducem daunele într-un mod cât mai uman posibil.“

Animale rezistente şi prolifice

Nu sunteţi de condamnat dacă vă imaginaţi că în centrul Australiei animalele de povară creează un adevărat blocaj de circulaţie. Însă outback-ul australian este foarte vast. Aceste animale hoinăresc pe o suprafaţă egală cu cea a Europei şi aproape la fel de neospitalieră ca şi luna, pe un ţinut la fel de muntos ca cel european şi la fel de arid ca cel selenar. Simplul fapt de a urmări turmele este o adevărată provocare, ca să nu mai vorbim de ţinerea lor sub control.

Spre deosebire de speciile indigene pe cale de dispariţie, aceste animale rezistente şi prolifice lasă o amprentă de neşters asupra peisajului. Nefiind ameninţate de prădători, ele hoinăresc în voie prin outback-ul australian!

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Aproximativ 200 000 de cămile hoinăresc în voie în deşerturile australiene

[Provenienţa fotografiei]

Agriculture Western Australia

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Caii sălbatici hoinăresc pe la marginea deşertului Simpson

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

O caravană de cămile transportând lână, 1929

[Provenienţa fotografiei]

Image Library, State Library of New South Wales

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Strângerea cailor sălbatici: în stil „outback“

[Provenienţa fotografiei]

© Esther Beaton

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Fixarea unui transmiţător radio la gâtul unui măgar „Iuda“

[Provenienţa fotografiei]

Agriculture Western Australia