Am învăţat să ne bizuim pe Dumnezeu în timp de suferinţă

RELATARE DE ROSIE MAJOR

Eram însărcinată în luna a cincea cu primul meu copil, când soacra mea a observat că picioarele îmi erau neobişnuit de umflate. În acea zi de martie a anului 1992, mie şi soţului meu, Joey, nici prin gând nu ne trecea că urma să trecem printr-o experienţă care avea să ne pună la grea încercare încrederea în Iehova.

DUPĂ o săptămână, obstetriciana mea a descoperit că tensiunea arterială îmi era foarte ridicată. Când mi-a recomandat să mă internez pentru anumite analize şi pentru a fi sub observaţie medicală, fireşte că m-am îngrijorat. Analizele au arătat că făcusem preeclampsie, o complicaţie care poate apărea în perioada sarcinii şi care poate fi fatală.a

Doctoriţa de la spital mi-a recomandat cu tărie provocarea imediată a travaliului, iar aceasta pentru protecţia atât a copilului, cât şi a mea. Eu şi soţul meu eram şocaţi. „Dar copilul nu are decât 24 de săptămâni!“, am îngăimat eu. „Cum ar putea supravieţui copilul nostru în afara uterului?“ „Voi încerca să mai câştig câtva timp“, a răspuns cu amabilitate doctoriţa. „Totuşi, dacă starea vi se agravează, va trebui să naşteţi.“ Au trecut treisprezece zile, iar starea mea s-a înrăutăţit foarte rapid. Doctoriţa l-a chemat înăuntru pe soţul meu şi am luat dificila decizie de a recurge la naştere.

Naşterea

În seara dinaintea naşterii, dr. McNeil, un medic pediatru, s-a întâlnit cu noi ca să ne explice cu ce anume ne puteam confrunta având un copil prematur: posibile leziuni cerebrale, plămâni insuficient dezvoltaţi ca să poată funcţiona normal şi o mulţime de alte complicaţii care puteau apărea. M-am rugat lui Dumnezeu şi am cerut „pacea lui . . ., care întrece orice pricepere“, şi puterea de a accepta şi întâmpina orice avea să se întâmple (Filipeni 4:7). În dimineaţa următoare am născut prin cezariană. Fetiţa cântărea doar 700 de grame. I-am pus numele JoAnn Shelley.

După cinci zile, am mers acasă cu braţele goale. Micuţa mea fiică a rămas la secţia de reanimare infantilă a spitalului, luptându-se între viaţă şi moarte. După două săptămâni JoAnn s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ne-am bucurat când şi-a revenit, dar, după numai câteva zile, ea a făcut o infecţie intestinală şi a trebuit să fie transferată într-un salon de terapie intensivă al secţiei. După şase zile, JoAnn şi-a revenit într-o oarecare măsură şi a început chiar să câştige în greutate. Exultam! Dar bucuria noastră a fost de scurtă durată. Dr. McNeil ne-a informat că JoAnn era anemică. El ne-a sugerat să încercăm să obţinem hormonul sintetic eritropoietină (EPO) pentru a stimula producerea de globule roşii în cazul lui JoAnn. Filiala Martorilor lui Iehova de aici, din Bahamas, a luat legătura cu reprezentanţii Serviciului de Informaţii Sanitare din Brooklyn (New York). Ei i-au furnizat imediat doctorului McNeil ultimele informaţii referitoare la disponibilitatea şi folosirea eritropoietinei, iar el a început tratamentul cu aceasta.

Alte probleme

Au mai trecut câteva săptămâni de îngrijorări. În tot acest timp, JoAnn se lupta cu infecţia intestinală, având crize care îi provocau din când în când apnee (oprirea temporară a respiraţiei), un nivel scăzut al hemoglobinei şi bronhopneumonie. Ne temeam că vreuna dintre aceste afecţiuni avea să-i curme firul vieţii. Dar, încetul cu încetul, JoAnn făcea progrese. La trei luni, era încă în spital şi cântărea 1,4 kilograme. Dar acum, pentru prima dată în viaţă, respira fără ajutorul aparatului respirator. Hemoglobina se ridica la un nivel normal. Medicul a spus că, dacă mai câştiga încă 500 de grame în greutate, o puteam lua acasă.

După trei săptămâni, JoAnn a făcut o criză gravă de apnee. În urma analizelor, medicii nu au reuşit să afle care era cauza. Crizele de apnee erau lungi şi erau întotdeauna asociate cu alimentaţia. În cele din urmă, s-a descoperit că JoAnn avea reflux gastroesofagian. Esofagul nu i se închidea după ce mânca, prin urmare conţinutul stomacului îi revenea în gât. Din cauza refluxului, ea se îneca şi nu mai respira.

La începutul lui octombrie, JoAnn a contractat un virus de la secţia de nou-născuţi. Mulţi dintre copiii prematuri mureau din cauza acestui virus. În starea slăbită în care se afla, JoAnn a suferit cea mai lungă criză de apnee pe care a avut-o vreodată. Toate încercările de a o reanima au eşuat. Medicul pediatru era pe punctul de a o declara decedată, când, în mod inexplicabil, ea a început să respire, după care a avut din nou mai multe crize. A fost pusă din nou la aparatul respirator şi eram siguri că acesta avea să fie sfârşitul lui JoAnn. Dar a supravieţuit, iar noi îi eram recunoscători lui Iehova.

Învăţăm să ne încredem mai mult în Iehova

Problemele cu care ne-am confruntat înainte de naşterea lui JoAnn se puteau compara cu căderea dintr-o barcă în apropierea ţărmului, de unde nu trebuia decât să înotăm până la mal. Acum ni se părea că am căzut din barcă în mijlocul oceanului, fără urmă de uscat la orizont. Uitându-ne înapoi, ne dăm seama că, înainte de naşterea ei, uneori ne-am bizuit prea mult pe noi înşine. Dar încercările prin care am trecut legate de sănătatea lui JoAnn ne-au învăţat să ne bizuim pe Iehova în situaţii pentru care oamenii nu pot oferi nici o soluţie. Am învăţat să facem aşa cum a sfătuit Isus: să înfruntăm câte o zi o dată (Matei 6:34). Am învăţat să ne sprijinim pe Iehova, deşi uneori nici nu mai ştiam cu exactitate cu privire la ce să ne rugăm. În prezent îi mulţumim lui Iehova pentru înţelepciunea din Biblie şi „puterea care depăşeşte normalul“ pe care ni le-a dat şi care ne ajută să înfruntăm dificultăţi atât de mari. — 2 Corinteni 4:7, NW.

În situaţii critice, deseori îmi era greu să-mi păstrez echilibrul emoţional. Nu mă puteam gândi la nimeni şi la nimic decât la JoAnn. Soţul meu, Joey, a avut un rol inestimabil în ce priveşte păstrarea echilibrului spiritual în familie. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru acest lucru.

JoAnn vine acasă

Treptat, sănătatea lui JoAnn s-a îmbunătăţit. Într-o zi, efectiv şi-a tras afară din gură tubul de la aparatul respirator. Atunci dr. McNeil a fost de părere că JoAnn putea veni acasă. Eram în culmea fericirii! Pregătindu-ne pentru venirea ei acasă, am învăţat cum să o hrănim intravenos. Am făcut rost de rezerve de oxigen, am închiriat un monitor cardiac şi respirator şi am făcut un curs de resuscitare în caz de urgenţă. În cele din urmă, JoAnn a ieşit din spital la 30 octombrie 1992. Ea, şi împreună cu ea şi noi, petrecuse 212 zile la secţia de reanimare a spitalului.

Încă de la început, membrii familiei şi membrii congregaţiei locale a Martorilor lui Iehova s-au dovedit a fi un adevărat dar din partea lui Iehova. Ei veneau şi făceau curăţenie în locuinţă, găteau, ne ajutau să mergem la spital şi o supravegheau pe JoAnn pentru ca eu să pot dormi puţin. În tot acest timp am ajuns să vedem faţete frumoase ale personalităţii lor, faţete pe care nu le remarcaserăm până atunci. De exemplu, unii ne-au împărtăşit idei spirituale care i-au ajutat şi pe ei să treacă prin propriile dificultăţi.

Viaţa noastră în prezent

Am depus mari eforturi să-i oferim lui JoAnn, care avea multe probleme de sănătate, cea mai bună îngrijire medicală disponibilă. Când a împlinit 19 luni, am aflat că JoAnn avea paralizie cerebrală, o consecinţă a leziunilor cerebrale. Apoi, în septembrie 1994, i s-a făcut o dificilă intervenţie chirurgicală pentru corectarea refluxului gastroesofagian. În 1997, JoAnn a început să facă crize care îi puneau viaţa în pericol. Din fericire, după anumite modificări în alimentaţie, crizele au încetat. Problemele de sănătate ale lui JoAnn i-au întârziat dezvoltarea fizică. Dar, în prezent, ea merge la o şcoală specială şi este bine. Nu poate umbla, iar capacitatea ei de vorbire este foarte limitată, dar ne însoţeşte la toate întrunirile creştine şi în ministerul din casă în casă. Pare fericită.

Iehova ne-a dat multă mângâiere în tot acest timp în care am trecut prin încercări. Hotărârea noastră este aceea de a continua să ne bizuim pe el şi ‘să ne bucurăm în DOMNUL’, iar aceasta în pofida dificultăţilor neprevăzute (Habacuc 3:17, 18; Eclesiastul 9:11). Aşteptăm cu nerăbdare pământul paradiziac promis de Dumnezeu, unde draga noastră JoAnn se va bucura de o sănătate perfectă. — Isaia 33:24.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Fiica noastră JoAnn

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

În pofida limitelor sale, JoAnn este un copil fericit