Realitatea a depăşit aşteptările mele

RELATARE DE WILLEM VAN SEIJL

Era în 1942, iar ţara noastră participa din plin la cel de-al doilea război mondial. Eu şi alţi patru tineri ne ascundeam de nazişti în oraşul Groningen (Olanda). Stăteam într-o mică încăpere şi am început să vorbim despre şansele noastre de scăpare.

ERA clar că şansele de scăpare nu erau prea mari. Acest lucru s-a dovedit adevărat, trei dintre noi având parte de o moarte violentă. De fapt, sunt singurul care am ajuns la o vârstă înaintată. Aceasta nu este decât una dintre multele situaţii în care realitatea a depăşit aşteptările mele.

Aveam doar 19 ani când s-au întâmplat cele de mai sus şi nu ştiam aproape nimic despre Biblie sau religie. Adevărul este că tatăl meu era împotriva tuturor religiilor. Mama căuta o religie, iar această căutare a dus-o la spiritism. Iar eu nu mai speram nimic. Consideram că, dacă aş fi fost ucis într-un bombardament sau în vreun alt mod, Dumnezeu n-ar fi avut nici un motiv să-şi aducă aminte de mine. Nici măcar n-am încercat să învăţ ceva despre el.

Căutarea este răsplătită

La scurt timp după această discuţie cu cei patru tineri, am fost luat prizonier de nazişti şi am fost dus într-un lagăr de muncă silnică din Germania, în apropiere de oraşul Emmerich. Printre altele trebuia să curăţăm locul de dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor aliaţilor şi să reparăm ce s-a distrus în timpul acestor bombardamente. Spre sfârşitul anului 1943 am evadat şi, deşi războiul era încă în toi, am reuşit să mă întorc în Olanda.

Nu mai ştiu cum am intrat în posesia unei mici broşuri cu întrebări şi versete biblice. Broşura era folosită la studierea cărţii Salvare, publicată de Martorii lui Iehova. Am citit întrebările şi am căutat versetele, ceea ce m-a făcut să devin foarte interesat de împlinirea profeţiilor biblice.

Am vorbit cu logodnica mea, Gré, despre ceea ce citisem, însă ea nu s-a arătat prea interesată la început de aceste lucruri. În schimb, mama a fost captivată de conţinutul broşurii. „Acesta este adevărul pe care l-am căutat toată viaţa!“, a exclamat ea. Le-am vorbit şi prietenilor mei, iar câţiva dintre ei au dorit să cunoască mai multe lucruri. De fapt, unul dintre ei a devenit Martor şi am ţinut mereu legătura prin scrisori sau vizitându-ne, până la moartea sa survenită în 1996.

Între timp, Gré a început să studieze Biblia, iar în februarie 1945 ne-am botezat amândoi. Războiul s-a sfârşit la câteva luni mai târziu. După ce ne-am căsătorit am vrut să devenim pionieri, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Însă au fost câteva obstacole: probleme financiare şi de sănătate. În plus, ni s-au oferit câteva ocazii de a câştiga mai mulţi bani. Urma să lucrăm mai întâi pentru a avea, într-o oarecare măsură, o siguranţă pe plan financiar, după care să începem pionieratul sau urma să-l începem imediat?

Ministerul nostru în Olanda

Am decis să-l începem imediat. Am început pionieratul la 1 septembrie 1945. Exact în acea zi, când m-am întors acasă seara târziu am intrat într-un restaurant să beau ceva. I-am dat chelnerului o bancnotă şi, crezând că e o bancnotă de un gulden, i-am spus să păstreze restul. Când am ajuns acasă mi-am dat seama că îi dădusem o bancnotă de 100 de guldeni! Nu ne mai rămăsese decât un gulden ca să începem pionieratul!

În 1946, când am început să ţin cuvântări biblice, aveam numai o haină de piele. Un prieten, care purta cam aceeaşi mărime ca şi mine, era preşedintele programului. El anunţa titlul cuvântării mele, după care venea imediat în spatele scenei şi îmi dădea haina lui. Apoi eu ţineam cuvântarea. După ce terminam cuvântarea, schimbam din nou hainele!

În martie 1949, eu şi Gré am fost invitaţi să participăm la lucrarea de circumscripţie, o lucrare în cadrul căreia vizitam congregaţiile Martorilor lui Iehova pentru a-i întări spiritualiceşte pe fraţii noştri. Fritz Hartstang, care a fost un ministru fidel înainte de război şi în timpul războiului, m-a instruit pentru lucrarea de circumscripţie. El mi-a dat acest sfat bun: „Wim, urmează instrucţiunile primite prin organizaţia lui Iehova, chiar dacă la început consideri că nu sunt cele mai bune. Nu vei regreta niciodată acest lucru“. Avea dreptate.

În 1951, Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society, a vizitat Olanda. În acel an, eu şi Gré am făcut cerere pentru a fi instruiţi ca misionari în cadrul şcolii din Statele Unite. La scurt timp am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a 21-a clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower. În 1945, când am început pionieratul, în Olanda erau aproximativ 2 000 de Martori, însă în 1953 existau peste 7 000 de Martori, o realitate care depăşea cu mult aşteptările noastre!

Ministerul în ţara care a devenit noua noastră casă

Am fost repartizaţi în Noua Guinee Olandeză, în prezent o provincie a Indoneziei. Însă, întrucât nu am primit viza de intrare, ni s-a schimbat repartiţia şi am fost trimişi în Surinam, o ţară tropicală din America de Sud. Am sosit în această ţară în decembrie 1955. Pe atunci, în Surinam nu existau decât aproape 100 de Martori, aceştia fiindu-ne însă de un mare ajutor. După puţin timp ne-am simţit ca acasă.

Este adevărat, a trebuit să ne adaptăm la multe situaţii diferite, iar acest lucru era uneori greu. De exemplu, lui Gré îi era frică de orice creatură care avea aripi şi picioare. În Olanda, când vedea un mic păianjen în dormitor, nu mergea la culcare până când eu nu îl prindeam. Însă în Surinam există păianjeni de zece ori mai mari, iar unii dintre ei sunt veninoşi! În plus, în casa de misionari în care locuiam erau gândaci de bucătărie, şobolani, furnici, ţânţari şi lăcuste. Până şi şerpii intrau aici. Gré a devenit atât de obişnuită cu aceste creaturi, încât efortul de a le prinde face parte acum din viaţa ei de zi cu zi.

După mai mult de 43 de ani, cunoaştem această ţară mai bine decât mulţi oameni care s-au născut aici. Am ajuns să ne bucurăm de tot ceea ce are această ţară: râurile ei, pădurea tropicală de aici şi mlaştinile din apropierea coastei. Ne-am familiarizat şi cu bogata faună de aici: porci spinoşi, leneşi, jaguari şi chiar cu multe specii de şerpi, care, în general, au un colorit frumos. Însă am ajuns să apreciem în mod deosebit marea diversitate de oameni din această ţară. Strămoşii unora au venit din Africa, precum şi din India, Indonezia, China şi din alte ţări. Iar alţii sunt amerindieni, descendenţi ai locuitorilor indigeni.

În ministerul nostru creştin, în timp ce îi vizităm la casele lor, întâlnim oameni care provin din toate aceste medii. În plus, la Sălile Regatului întâlnim aceeaşi minunată varietate în rândul fraţilor şi a surorilor noastre creştine. Am fost martori şi la o altă creştere: de la o singură Sală a Regatului dărăpănată, care exista în 1953, la peste 30 de Săli ale Regatului frumoase, o minunată Sală de Congrese şi o splendidă filială, care a fost dedicată în februarie 1995.

Ce învăţăminte am tras

Înspre sudul ţării există câteva congregaţii de negri aşa-numiţi bush negroes, descendenţi ai sclavilor africani care au fugit de pe plantaţii şi s-au dus spre izvoarele râurilor până unde au putut să ajungă. Am rămas de nenumărate ori uimit de realizările lor: de exemplu, modul în care se folosesc de râu pentru transport şi cum fac din pădurea tropicală locuinţa lor. Ei taie copaci, construiesc bărci şi trec cu ele peste cascadele şi pragurile râurilor. Îşi obţin hrana pescuind şi vânând, o gătesc fără să aibă la dispoziţie nici un fel de aparatură modernă şi fac multe alte lucruri pe care noi le-am considera foarte greu de făcut.

În toată această perioadă am ajuns să cunoaştem şi alte populaţii care trăiesc aici în Surinam, cu obiceiurile lor, cu concepţiile lor şi cu modul lor de viaţă. Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o în anii ’50 într-un sat de amerindieni. Am sosit la miezul nopţii într-o tabără părăsită din pădurea tropicală. De aici eu şi indianul care urma să-mi fie ghid trebuia să ne începem călătoria cu barca. Acesta a făcut focul, a gătit şi a legat hamacurile. Pentru el era ceva normal să facă toate aceste lucruri pentru mine, deoarece ştia că eu nu ştiam cum să le fac.

În toiul nopţii am căzut din hamac, dar el nu a râs. Dimpotrivă, mi-a scuturat hainele de praf şi a legat din nou hamacul. Mai târziu am pornit la drum pe un râu îngust. Era atât de întuneric, încât nu vedeai la doi paşi, însă ghidul meu a reuşit să cârmuiască barca de-a lungul multor întorsături ale râului şi printre obstacolele întâlnite în cale. Când l-am întrebat cum a reuşit să facă acest lucru, el mi-a zis: „Te uiţi într-o direcţie greşită. Priveşte în sus şi observă contrastul dintre vârfurile copacilor şi cer. Aşa vei şti cum şerpuieşte râul. Priveşte în jos şi fii atent la undele de pe suprafaţa apei. Ele îţi vor arăta dacă în faţă sunt stânci sau alte obstacole. Şi ascultă! Sunetele îţi spun şi ele ce se află în faţa ta“.

O călătorie cu piroga, trecând peste praguri şi ocolind cascadele, poate fi periculoasă şi obositoare. Însă la sfârşitul călătoriei, când ne întâlnim cu fraţii şi surorile noastre creştine care ne aşteaptă şi ne întâmpină dovedind ospitalitate iubitoare, ne simţim învioraţi. Întotdeauna se găseşte ceva de mâncare pentru musafiri: probabil, un castronel de supă. Viaţa de misionar a fost de multe ori grea, dar niciodată nu am fost dezamăgiţi.

Ce anume ne-a ajutat să ne continuăm serviciul

N-am avut parte de o sănătate excepţională. Şi nici de prea multă încurajare din partea membrilor familiei, întrucât mama a fost singura noastră rudă Martoră. Însă ajutorul şi încurajarea primite de la prietenii noştri dragi au venit întotdeauna când aveam nevoie, ceea ce ne-a ajutat să ne continuăm serviciul în repartiţia noastră. Mama ne-a încurajat într-un mod deosebit.

După aproape şase ani de când ne aflam în repartiţia noastră, mama s-a îmbolnăvit grav. Prietenii au dorit ca noi să mergem şi să o vedem pentru ultima oară, însă mama ne-a scris: „Vă rog să rămâneţi acolo unde aţi fost repartizaţi. Amintiţi-vă de mine aşa cum eram înainte de a mă îmbolnăvi. Sper să vă văd la înviere“. A fost o femeie cu o credinţă puternică.

Abia în 1966 am putut să ne întoarcem în Olanda în vacanţă. Ne-am bucurat foarte mult când ne-am revăzut vechii prieteni, însă am simţit că, acum, casa noastră este Surinamul. Ne dăm seama cât de înţelept este sfatul dat de organizaţie ca misionarii să se întoarcă în ţările lor natale în vacanţă numai după ce au slujit cel puţin trei ani în repartiţia primită.

Un alt lucru care ne-a ajutat să ne bucurăm de repartiţia noastră a fost păstrarea simţului umorului — să poţi râde de tot felul de lucruri, inclusiv de tine însuţi. Chiar Iehova a făcut ca unele lucruri din creaţia sa să stârnească hazul. Când priveşti maimuţărelile unor cimpanzei sau ale vidrelor şi mai ales când priveşti puii multor animale, îţi vine să zâmbeşti. De asemenea, este important să vedem partea pozitivă a lucrurilor şi să nu ne considerăm pe noi înşine prea importanţi — lucru pe care l-am învăţat de-a lungul anilor.

Ceea ce ne-a ajutat în mod deosebit să rămânem în repartiţia noastră a fost lucrarea plină de satisfacţii din cadrul ministerului creştin. Gré a început într-un azil de bătrâni din Paramaribo un studiu biblic cu nouă bărbaţi. Toţi aveau peste 80 de ani. Aceştia fuseseră fie balatableeder (persoane care recoltează latex de la arborii de cauciuc), fie căutători de aur. Ei au ajuns să iubească ceea ce au învăţat, au fost botezaţi şi au participat cu fidelitate la lucrarea de predicare până la moartea lor.

Un bătrân pe nume Rivers, predicator în cadrul Noii Biserici a lui Swedenborg, asculta ce se spunea la studiu şi făcea comentarii pline de sarcasm. Însă în fiecare săptămână el se muta tot mai aproape, iar batjocurile lui au început să fie auzite tot mai rar. În cele din urmă, el s-a aşezat alături de ceilalţi bătrâni şi a participat la studiu. Avea 92 de ani şi vedea şi auzea cu mare greutate, însă putea cita versete ca şi cum le-ar fi citit. În final a început să participe alături de noi la minister şi să le predice tuturor celor care îl ascultau. Chiar înainte să moară, ne-a trimis un mesaj prin care ne ruga să mergem la el. Când am ajuns, el murise, însă sub perna lui am găsit raportul timpului pe care îl petrecuse în minister pe luna care trecuse.

În 1970, după mai bine de 25 de ani petrecuţi în lucrarea de predicare cu timp integral, am fost numit să supraveghez filiala din Surinam. Mi-a fost foarte greu să stau la un birou şi o „invidiam“ pe Gré, care continua să meargă zilnic în serviciul de teren. Acum şi Gré lucrează la filială şi amândoi ne bucurăm să efectuăm aici o muncă utilă, pe măsură ce îmbătrânim.

Într-adevăr, când compar numărul proclamatorilor activi ai Regatului la nivel mondial din 1945, şi anume mai puţin de 160 000 de proclamatori, cu cei aproximativ 6 000 000 din prezent, văd că realitatea a depăşit cu mult aşteptările mele. Iar în Surinam, numărul celor care participă la minister a crescut de peste 19 ori: de la aproximativ 100, câţi eram în 1955, când am sosit aici, la peste 1 900, câţi suntem în prezent!

Sunt sigur că vom fi martori la evenimente cu mult mai grandioase în ce priveşte desfăşurarea scopurilor lui Iehova în viitor, cu condiţia să-i rămânem fideli Dumnezeului nostru. Şi acest lucru avem de gând să facem.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

În 1955, când am venit în Surinam

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu canoele în minister

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu soţia mea