„Fiica dumneavoastră are diabet!“
NU VOM uita repede efectul pe care l-au avut aceste cuvinte ale medicului. Pe atunci, fiica mea, Sonya, avea zece ani. Era întruchiparea sănătăţii, era plină de viaţă, uneori era chiar prea plină de energie. Ultima dată când fusese tratată de vreo boală a fost când avea cinci ani.
Însă zilele dinaintea vizitei la medic au fost grele. Sonya nu arăta bine. Dorea să bea multe lichide, iar după aceea nu rezista mult fără să meargă la toaletă, uneori mergând din 15 în 15 minute. Noaptea se trezea de cel puţin trei ori ca să urineze. La început am încercat să găsesc scuze pentru simptomele ei: că era doar o infecţie urinară şi că urma să se facă bine. Dar, după câteva zile, m-am gândit că, probabil, avea nevoie de antibiotice pentru vindecarea infecţiei.
Atunci am dus-o la doctor. I-am explicat medicului ce credeam eu că are. El i-a examinat urina, iar eu am observat că urina din recipient era plină de fragmente asemănătoare unor fulgi de zăpadă. A observat şi asistenta acest lucru. Bănuielile lor au fost confirmate după un simplu test al sângelui. Sonya avea diabet insulino-dependent (sau diabet de tip I).
Sonya a înţeles ce însemna acest lucru. Deşi nu avea decât zece ani, învăţase la şcoală despre diabet. Teama şi deznădejdea ce se puteau citi pe faţa ei erau exact propriile-mi sentimente. Medicul a spus că, pentru evitarea altor complicaţii, Sonya trebuia internată de urgenţă în spital. El a luat măsuri ca ea să fie primită la secţia de terapie intensivă a spitalului din Portland (Oregon, S.U.A.). Sonya era foarte supărată că acest lucru i se întâmpla tocmai ei. Nu dorea să fie necesar să facă întotdeauna injecţii pentru a rămâne în viaţă. Plângea şi întreba mereu de ce. Îmi era foarte greu să-mi ţin sub control propria-mi durere. Nu m-am mai putut abţine. Prin urmare, stăteam cu Sonya în sala de aşteptare, sprijinindu-ne una de alta, plângând cu suspine şi rugându-l pe Iehova să ne ajute să trecem prin această suferinţă.
Chinul de la spital
Medicul mi-a dat voie să o duc pe Sonya până acasă pentru a-şi lua câteva lucruri, să-l sun pe soţul meu, Phil, şi să rog pe cineva să-l ia pe fiul nostru, Austin, de la şcoală. În decurs de o oră eu şi soţul meu o internam pe Sonya în spital. Imediat i s-au administrat pe cale intravenoasă fluide care să-i elimine excesul de glucoză şi cetone din sânge.a Aceasta s-a dovedit a fi un adevărat chin. Din cauza deshidratării, Sonya scăzuse în greutate trei kilograme. Venele ei micşorate erau greu de găsit. În cele din urmă, asistenta a reuşit să i le găsească, iar situaţia era sub control — pentru moment. Ni s-au dat o carte voluminoasă şi multe alte publicaţii pe care trebuia să le citim şi să le înţelegem înainte de a ni se da voie să o luăm pe Sonya acasă.
Am vorbit cu numeroşi medici, asistente şi dieteticieni. Ni s-a arătat cum să tragem insulina în siringă şi să-i dăm Sonyei cele două injecţii de care avea nevoie zilnic de atunci înainte. Am fost învăţaţi cum să facem teste ale sângelui, teste pe care Sonya trebuia să le facă de patru ori pe zi pentru a-şi verifica nivelul glicemiei. Aveam de asimilat atât de multe informaţii! De asemenea, trebuia să fim instruiţi cum să o hrănim. Nu avea voie să consume alimente bogate în glucoză şi, pe lângă faptul că acestea trebuiau să fie potrivite pentru dezvoltarea ei fizică, fiecare masă trebuia să conţină cantitatea exactă de carbohidraţi.
După numai trei zile, Sonya era externată. Ea m-a lăsat pe mine să-i fac injecţiile, dar îşi făcea singură testele sângelui. După o lună a dorit să-şi facă ea injecţiile cu insulină, şi de atunci încoace face ea acest lucru. A fost uimitor să vedem că acceptă această boală şi învaţă să trăiască cu ea. De la dorinţa de a muri şi de a se trezi doar în Paradis a ajuns la capacitatea de a fi mereu în gardă cu privire la corpul, sentimentele şi limitele ei şi de a se exprima când avea nevoie de ceva.
O perioadă de schimbări
Primele câteva luni au fost foarte grele. Fiecare membru al familiei a încercat o mulţime de sentimente. Încercam să fac atât de multe lucruri, încât am ajuns până la punctul de a dori să las totul baltă. Cel mai greu era să respectăm programul rigid, îndeosebi când acesta se suprapunea cu întrunirile creştine şi cu lucrarea de predicare, ca să nu menţionăm activităţile şcolare zilnice şi vacanţele. Dar, rugându-ne foarte mult, eu şi soţul meu am învăţat să ne gândim în prealabil doar pentru ziua respectivă şi să ne acceptăm noile responsabilităţi.
Am găsit un medic minunat, specialist în endocrinologie, care ne stă întotdeauna la dispoziţie oferindu-ne ajutor şi cu care chiar păstrăm legătura prin poşta electronică. Vizitele la cabinetul său fac parte integrantă din programul nostru. Faptul că îl consultăm o dată la trei luni pentru anumite examene nu numai că ne dă posibilitatea de a vedea progresul pe care îl face Sonya, dar ne şi reasigură că facem tot ce putem pentru ea.
Aşa cum era de aşteptat, fiului nostru i-a fost greu să vadă că toată atenţia noastră îi era acordată Sonyei. Unii fraţi din congregaţie şi învăţătoarea lui şi-au dat seama de acest lucru şi l-au ajutat să se menţină ocupat şi să înţeleagă că trebuia să facă schimbări. Acum el este de mare ajutor în ce priveşte îngrijirea Sonyiei. Ca părinţi am avut uneori tendinţa de a fi hiperprotectori şi exagerat de îngrijoraţi cu privire la bunăstarea ei. Ne-am dat seama că cea mai bună modalitate de a preveni apariţia acestor sentimente de îngrijorare este aceea de a face cercetări referitor la boală cu scopul de a înţelege cum anume poate afecta corpul.
Situaţia noastră din prezent
De multe ori vorbim despre promisiunile lui Iehova şi despre viitorul apropiat în care boala va fi doar o amintire vagă (Isaia 33:24). Până atunci, obiectivul nostru ca familie este acela de a rămâne activi în serviciul lui Iehova, încercând să le vorbim cât mai mult altora despre binecuvântările pe care le va aduce Regatul lui Dumnezeu. De asemenea, facem tot posibilul să participăm cu regularitate la întrunirile congregaţiei.
În urmă cu câţiva ani, soţului meu i s-a oferit de la serviciu o repartiţie temporară în Israel. Având în vedere starea sănătăţii Sonyei, am analizat cu atenţie mutarea şi ne-am rugat cu privire la acest lucru. Am ajuns la concluzia că, dacă ne pregăteam în mod adecvat, fapt care cuprindea găsirea alimentaţiei potrivite pentru Sonya, o astfel de mutare putea să ne aducă şi binecuvântări spirituale. A fost un adevărat privilegiu să facem parte timp de un an şi jumătate din Congregaţia de Limba Engleză din Tel Aviv. Ne-am bucurat să participăm la o formă de lucrare complet diferită, iar pentru familia noastră aceasta a fost o experienţă minunată, din care am avut multe de învăţat.
Cuvintele: „Fiica dumneavoastră are diabet“ ne-au schimbat radical viaţa. Dar, în loc să cădem pradă disperării, am făcut din bunăstarea fizică a fiicei noastre un obiectiv al întregii familii, iar acest lucru ne-a apropiat mai mult unul de altul. Iehova, „Părintele îndurărilor“, ne-a ajutat să facem faţă situaţiei (2 Corinteni 1:3). — Relatată de Cindy Herd.
[Notă de subsol]
a „Diabetul netratat duce la cetoză, adică acumularea în corp a cetonelor, produşi ce rezultă în urma descompunerii lipidelor în sânge; aceasta este urmată de acidoză (acumularea de acid în sânge), însoţită de greaţă şi vomă. Pe măsură ce continuă să se acumuleze produşi toxici ai metabolismului lipidic şi glucidic dereglat, bolnavul intră în comă diabetică.“ — Encyclopædia Britannica.
[Chenarul de la pagina 21]
Ce este diabetul?
Corpul transformă alimentele pe care le consumăm în energie, pe care o putem folosi. Această funcţie este la fel de importantă ca respiraţia. În stomac şi intestine, alimentele sunt descompuse în mai multe elemente fundamentale, printre care se numără şi glucoza, un tip de zahar. Pancreasul reacţionează la glucoză producând insulină, care ajută la transportarea glucozei în celulele corpului. Apoi glucoza poate fi arsă pentru obţinerea energiei.
Când cineva are diabet, fie pancreasul nu produce suficientă insulină, fie corpul nu foloseşte insulina în mod corespunzător. Prin urmare, glucoza din sânge nu poate trece în celulele corpului ca să fie folosită. În cartea Understanding Insulin Dependent Diabetes (Să înţelegem diabetul insulino-dependent) se spune: „Drept urmare, glucoza din sânge se ridică la un nivel foarte mare şi inundă rinichii, ajungând în cele din urmă în urină“. În cazul diabetului netratat, bolnavul urinează frecvent şi poate avea şi alte simptome.
[Chenarul de la pagina 21]
Diabetul de tip I
Acest tip de diabet era cunoscut înainte drept diabet juvenil, deoarece este tipul de diabet întâlnit cu preponderenţă la copii şi la adulţii tineri. Dar acesta poate afecta persoane de orice vârstă. Deşi cauza diabetului nu este cunoscută, există mai mulţi factori despre care se crede că sunt legaţi de diabetul de tip I:
1. Ereditatea (predispoziţia genetică)
2. Autoimunitatea (corpul devine alergic la unul dintre propriile ţesuturi de celule — în cazul de faţă, alergic la pancreas)
3. Factori ambianţi (virali sau chimici)
Este posibil ca infecţiile virale şi alţi factori să aibă drept rezultat distrugerea insulelor Langerhans (grupuri de celule din pancreas unde are loc producerea insulinei). Cu cât sunt distruse mai multe insule Langerhans, cu atât persoana este mai predispusă la diabet.
Simptomele diabetului sunt numeroase:
1. Urinatul frecvent
2. Senzaţia imperioasă de sete
3. Apariţia frecventă a senzaţiei de foame; corpului îi este foame după energia pe care nu o primeşte
4. Scăderea în greutate. Când celulele corpului nu primesc glucoză, corpul arde propriile lipide şi proteine pentru a obţine energie, fapt care are drept rezultat scăderea în greutate
5. Iritabilitate. Dacă diabeticul se trezeşte frecvent în timpul nopţii ca să urineze, el are un somn agitat. Pot avea loc schimbări comportamentale
În cazul diabetului de tip I, pancreasul produce puţină insulină sau nu produce chiar deloc. În cazuri de genul acesta, insulina trebuie administrată zilnic, de obicei prin injectare (insulina este distrusă în stomac dacă este luată oral).
[Chenarul de la pagina 21]
Diabetul de tip II
Spre deosebire de diabetul de tip I, în cazul diabetului de tip II corpul fie nu produce suficientă insulină, fie nu o foloseşte eficient. Acesta este tipul de diabet întâlnit cu preponderenţă la adulţii care au peste 40 de ani şi tinde să apară treptat. Există şi o predispoziţie genetică spre această boală, iar deseori este agravată de o alimentaţie necorespunzătoare sau de supraponderabilitate. În multe cazuri pot fi folosite pastile, cel puţin la început, pentru stimularea pancreasului să producă mai multă insulină. Pastilele nu sunt insulină.
[Chenarul de la pagina 22]
Pericolele pe care le implică diabetul
Corpul are nevoie de combustibil pentru a continua să funcţioneze. Dacă nu poate folosi glucoza, acesta se îndreaptă spre lipidele şi proteinele din corp. Totuşi, când corpul arde lipide, se formează reziduuri numite cetone. Cetonele se acumulează în sânge şi se varsă în urină. Întrucât aceste cetone conţin mai mult acid decât ţesuturile sănătoase ale corpului, un nivel ridicat al cetonelor din sânge poate cauza o tulburare numită acidocetoză.
Un alt pericol la care este expus un diabetic e scăderea glicemiei sub nivelul normal (hipoglicemie). Diabeticul este pus în alertă cu privire la această stare de anumite simptome neplăcute: tremor, transpiraţii, oboseală, foame, iritabilitate sau stare de confuzie, accelerarea ritmului cardiac, înceţoşarea vederii, dureri de cap, amorţeală sau usturime în jurul gurii şi al buzelor şi chiar crize sau pierderea cunoştinţei. Adesea, o alimentaţie adecvată şi luarea meselor cu regularitate pot preveni apariţia acestor tulburări.
Dacă simptomele menţionate mai înainte totuşi apar, faptul de a-i asigura organismului glucoză, probabil din suc de fructe sau sub formă de tablete de glucoză, poate aduce glicemia la un nivel normal până la consumarea altor alimente. În cazurile grave este necesară injectarea de glucagon. Acesta este un hormon care stimulează eliberarea glucozei stocate în ficat, ceea ce va ridica nivelul glicemiei. Părinţii unui copil diabetic ar trebui să informeze şcoala la care învaţă copilul şi şoferul autobuzului cu care merge copilul la şcoală sau educatoarea despre starea copilului.
[Chenarul de la pagina 22]
Complicaţii de durată
O persoană care are diabet poate suferi complicaţii de durată, printre care se numără infarctul, accidentul vascular cerebral, afecţiuni oculare, afecţiuni renale, afecţiuni ale piciorului şi infecţii frecvente. Aceste complicaţii sunt cauzate de afecţiuni ale vaselor sanguine şi ale nervilor şi de incapacitatea de a lupta împotriva infecţiilor. Însă aceste afecţiuni de durată nu apar în cazul tuturor diabeticilor.
Menţinerea glicemiei aproape de nivelul normal poate întârzia apariţia efectelor dăunătoare ale acestor complicaţii sau le poate reduce. În plus, menţinerea greutăţii şi a tensiunii arteriale în limitele normale şi faptul de a nu fuma pot fi modalităţi foarte eficiente de a reduce aceste riscuri. Diabeticul trebuie să facă multe exerciţii fizice, să aibă o alimentaţie adecvată şi să respecte medicaţia prescrisă.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Familia Herd