Ameninţarea nucleară nu a dispărut deloc

„Proliferarea superarmelor constituie în prezent cel mai periculos spectru cu care se confruntă această planetă.“ — CRITICAL MASS (MASA CRITICĂ), DE WILLIAM BURROWS ŞI ROBERT WINDREM.

ÎN ZORII zilei de 25 ianuarie 1995, un punct luminos ameninţător a apărut brusc pe ecranul radiolocatoarelor de alarmă preventivă, îndreptându-se spre partea de nord a Rusiei. O rachetă fusese lansată de pe mare, de undeva din apropierea coastei Norvegiei! Operatorii au alertat Moscova, anunţând un posibil atac cu o bombă nucleară. În decurs de câteva minute, preşedintelui rus i-a fost înmânat un geamantan în care se găseau nişte dispozitive electronice cu ajutorul cărora ar fi putut să ordone un contraatac nuclear nimicitor. Se părea că în decurs de câteva clipe avea să înceapă un război nuclear decisiv.

Din fericire, câteva persoane şi-au păstrat calmul şi s-a putut observa că traiectoria rachetei nu constituia nici o ameninţare pentru Rusia. Mai târziu s-a aflat că acea rachetă purta un echipament pentru cercetări meteorologice. Chiar şi aşa, într-un articol din The Washington Post s-a făcut următoarea observaţie: „Acestea au fost probabil cele mai periculoase momente din era nucleară. Ele ne-au făcut să întrezărim în ce mod mecanismul de lansare a rachetelor nucleare pregătite de luptă din timpul războiului rece rămâne în stare de alertă şi cum acesta ar putea duce din greşeală la evenimente dezastruoase, chiar dacă rivalitatea dintre marile superputeri a luat sfârşit“.

Gata de luptă

Decenii la rând, atât poziţia fostei Uniuni Sovietice, cât şi cea a Statelor Unite în ce priveşte armele nucleare s-a bazat pe conceptul intimidării, cunoscut sub numele de distrugere reciproc asigurată (MAD, acronimul pentru mutual assured destruction). Un element important al politicii MAD a fost strategia „launch on warning“, adică lansare la avertisment. Aceasta le dădea ambelor părţi cumplita asigurare că, în cazul în care ar ataca, duşmanul lor ar lansa o ripostă masivă înainte chiar ca focoasele cu care ar ataca să-şi atingă ţinta. Un al doilea element important al politicii MAD a fost strategia „launch on attack“, adică lansare la atac. Aceasta se referea la capacitatea de a declanşa atacuri militare ca ripostă chiar şi după ce focoasele duşmanului distruseseră ţintele lor.

În pofida încetării războiului rece, spectrul MAD-ului continuă să tortureze omenirea. Este adevărat că arsenalele nucleare americane şi ruse au fost reduse considerabil — unii susţin că au fost reduse până la jumătate. Cu toate acestea, există încă mii de focoase nucleare. Aşadar, există riscul lansării rachetelor în mod accidental sau fără autorizaţie. Şi, pentru că ambele naţiuni se tem în continuare de lansarea aparent improbabilă a unui atac din partea celeilalte naţiuni, un număr mare de rachete sunt păstrate gata de luptă.

Este adevărat, în 1994, Statele Unite şi Rusia au fost de acord să nu-şi mai îndrepte rachetele tactice una împotriva celeilalte. Chiar dacă este un gest bine venit, „această schimbare nu are o importanţă prea mare pe plan militar“, precizează Scientific American. „Ofiţerii care comandă rachetele pot introduce din nou coordonatele ţintelor în calculatoarele de dirijare în decurs de câteva secunde.“

Noi arme la orizont?

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că cercetările în domeniul armelor nucleare şi producerea acestora continuă. De exemplu, în Statele Unite, bugetul alocat anual pentru aceste arme este de aproximativ 4,5 miliarde de dolari! În 1997, The Toronto Star a declarat: „În mod paradoxal, Statele Unite cheltuiesc acum pentru păstrarea maşinii nucleare de război mai mult decât în timpul războiului rece. Iar o parte din aceşti bani sunt alocaţi pentru programe dubioase, despre care criticii susţin că ar putea duce la o nouă cursă mondială a înarmărilor“.

De exemplu, proiectul guvernului american numit Programul de Administrare şi Conducere a Arsenalului, proiect pentru care s-au alocat miliarde de dolari, stârneşte o mulţime de controverse. Deşi scopul aparent al acestui program este întreţinerea armelor nucleare existente, criticii susţin că există alt scop mai diabolic. Iată ce se spune într-un buletin (The Bulletin of the Atomic Scientists): „Există planuri de schimbare, de actualizare şi de înlocuire — nu numai de prelungire a duratei de viaţă a arsenalului nuclear . . ., ci şi de «îmbunătăţire» a acestuia“.

În 1997, producerea unei bombe nucleare numite B-61 (care poate să pătrundă în pământ şi numai după aceea să detoneze) a stârnit multă indignare. Această bombă poate distruge posturi de comandă, fabrici şi laboratoare subterane. În timp ce apărătorii ei susţin că nu este decât o bombă mai veche sub o formă nouă, adversarii susţin că, în realitate, este vorba de o bombă nouă — ceea ce înseamnă o violare flagrantă a promisiunii făcute de guvernul american că nu va mai produce noi arme nucleare.

Oricare ar fi situaţia, Ted Taylor, specialist în fizică nucleară la Universitatea Princeton, a făcut următoarea observaţie: „Bănuiesc că cercetări de genul celor care se fac acum (în Statele Unite) se fac şi în Rusia, Franţa, Germania şi în alte ţări şi cred că unele dintre proiectele noastre îndreaptă lumea spre o nouă cursă a înarmărilor“. Criticii mai susţin că cercetările, producerea de arme nucleare şi proiectarea altor arme noi sunt promovate în mod activ chiar de proiectanţii de arme. Rănirea amorului propriu, scăderea prestigiului şi dificultăţile financiare pot constitui motivaţii puternice pentru ca aceşti oameni de ştiinţă talentaţi să promoveze reînsufleţirea cercetărilor în domeniul armamentului.

Noi puteri nucleare pe scena lumii

S-au făcut schimbări şi în structura politică a lumii. Până nu demult, „clubul nuclear“ era format din cinci ţări: China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite. Însă, în general, este recunoscut faptul că şi alte ţări au devenit puteri nucleare. De exemplu, India şi Pakistanul au efectuat recent teste nucleare, care au generat în sud-estul Asiei îngrijorarea că aici va începe o cursă a înarmărilor de proporţii. Printre alte naţiuni bănuite că ar fi iniţiat programe de cercetări nucleare se numără şi Algeria, Coreea de Nord, Irakul şi Iranul. Peste 180 de ţări au semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, care a intrat în vigoare în 1970. Însă, până în prezent, mai multe state bănuite că şi-ar ascunde ambiţiile privitoare la armele nucleare nu au semnat acest tratat.

Iată ce declară Asiaweek: „Experţii care monitorizează proliferarea armelor nucleare cred în continuare că adevărata ameninţare vine din partea numărului tot mai mare de ţări ai căror conducători ar dori să aibă degetul pe dispozitivul de declanşare a armelor nucleare“. Unii observatori consideră că Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare nu va putea în nici un caz să oprească guvernele care sunt hotărâte, indiferent de sancţiunile pe care le-ar putea primi, să obţină tehnologia şi materialele necesare producerii în secret a armelor nucleare. James Clapper, şeful serviciului secret al apărării din Statele Unite, a prezis următoarele: „La începutul secolului următor am putea vedea numeroase state cu capacitatea tehnologică de a combina un focos [chimic, biologic sau nuclear] cu o rachetă produsă pe plan local“.

Probabil că nu toate naţiunile vor ceda presiunilor de a se interzice testele nucleare. Când s-au făcut presiuni asupra mai multor state pentru a semna Tratatul de Interzicere Totală a Testelor Nucleare încheiat în 1996, un editorial din revista Asiaweek a făcut următoarea observaţie: „Americanii şi europenii predică liniştiţi evanghelia despre interzicerea testelor nucleare, întrucât au detonat deja destule dispozitive nucleare ca să se poată opri la informaţiile pe care le-au strâns până acum“.

Contrabanda cu material nuclear şi terorismul

Unii sunt de părere că cea mai mare ameninţare ar putea apărea atunci când unele grupări teroriste ar intra în posesia unor arme nucleare şi ar decide să detoneze dispozitivul nuclear — sau cel puţin să ameninţe cu detonarea acestuia — pentru a face presiuni în vederea realizării planurilor lor politice. Există temeri şi în legătură cu posibilitatea ca o organizaţie criminală să folosească un material radioactiv pentru a extorca un guvern sau o corporaţie în cadrul unor operaţiuni de mari proporţii. Iată ce se spune într-un articol din revista Scientific American: „Unui şantajist care se foloseşte de un material nuclear i-ar fi foarte uşor să-şi demonstreze credibilitatea lăsând o mostră din material pentru analiză. Ameninţările ulterioare în legătură cu poluarea aerului sau a rezervelor de apă sau chiar cu explozia unei mici arme nucleare ar putea avea o putere de constrângere foarte mare“. Agenţiile care veghează la respectarea legii au descoperit deja tentative de contrabandă cu material nuclear. Acest lucru accentuează teama că unele grupări nonconformiste ar putea încerca efectiv să fabrice armament nuclear.

Este adevărat că anumiţi analişti consideră contrabanda cu material nuclear drept o ameninţare minoră. Aceştia spun că este vorba, se pare, de o cantitate mică de material nuclear care trece dintr-o mână în alta şi că cea mai mare parte din acest material nu ajunge până la stadiul de armă nucleară, în afară de câteva excepţii. Însă revista Scientific American le aminteşte cititorilor că „pe aproape toate pieţele ilegale se zăreşte doar vârful aisbergului şi că nu există nici un motiv pentru care piaţa neagră a materialelor nucleare să fie o excepţie. . . . Ar fi o nebunie să credem că autorităţile opresc peste 80% din traficul clandestin. În plus, chiar şi o cantitate mică ce ar trece neobservată ar putea avea consecinţe enorme“.

Deşi cantitatea exactă de material necesară pentru o bombă este un secret bine păstrat, s-a estimat că pentru fabricarea unei bombe nucleare ar fi necesare între 3 şi 25 de kilograme de uraniu îmbunătăţit sau între un kilogram şi 8 kilograme de plutoniu folosit la arme nucleare. Spre încântarea traficanţilor, 7 kilograme de plutoniu ocupă un volum aproape egal cu cel al unei cutii obişnuite de băuturi răcoritoare. Unii sunt de părere că până şi plutoniul folosit la reactoarele nucleare — care se obţine mai uşor decât cel folosit la arme — ar putea fi folosit de nespecialişti pentru a construi o bombă nucleară distructivă. În cazul în care depozitele de materiale radioactive nu sunt bine păzite (mulţi experţi susţin acest lucru), aceste materiale pot fi furate mult mai uşor decât îşi închipuie cei mai mulţi oameni. Mihail Kulik, un funcţionar rus, a spus în mod ironic: „Azi, chiar şi cartofii sunt probabil mai bine păziţi decât materialele radioactive“.

Prin urmare, pericolul nuclear continuă să planeze deasupra omenirii, atârnând asemenea sabiei lui Damocles. Există speranţa că acesta va dispărea pentru totdeauna?

[Text generic pe pagina 8]

„Experţii care monitorizează proliferarea armelor nucleare cred în continuare că adevărata ameninţare vine din partea numărului tot mai mare de ţări ai căror conducători ar dori să aibă degetul pe dispozitivul de declanşare a armelor nucleare.“ — Asiaweek

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 6]

Ameninţare chimică şi biologică

Naţiunile care doresc să întreprindă o agresiune, însă sunt prea sărace ca să-şi creeze un arsenal nuclear, pot recurge la rachetele cu rază medie de acţiune echipate cu gaze toxice sau cu arme biologice. Acestea au fost numite armele nucleare ale omului sărac. De fapt, mulţi analişti se tem că asemenea dispozitive ar putea fi alese ca arme şi de grupările teroriste.

Însă armele chimice şi cele biologice pot face ravagii chiar şi fără un sistem de lansare avansat pe plan tehnologic. În noiembrie 1997, secretarul american al apărării, William Cohen, a declarat: „Cu o tehnologie avansată şi într-o lume mai mică, cu graniţe uşor de trecut, capacitatea de a provoca în prezent boli, moarte şi distrugere în masă a ajuns la un nivel extrem de mare. Un singur nebun sau un grup de fanatici, având o sticlă de substanţe chimice, o cantitate de bacterii care declanşează epidemii sau o bombă nucleară artizanală, pot ameninţa sau ucide zeci de mii de oameni printr-un singur act de rea-voinţă“. Aceste temeri s-au dovedit justificate când, în martie 1995, o sectă teroristă a eliberat sarin, un gaz neuroparalizant, în metroul din Tokyo, atacându-i pe navetiştii aflaţi înăuntru. În acest incident au murit 12 persoane, iar 5 500 au fost rănite.

„Dacă un atac chimic este înspăimântător, atunci o armă biologică constituie un coşmar şi mai îngrozitor“, precizează Leonard Cole, profesor de ştiinţe politice. „Agenţii chimici sunt neînsufleţiţi, însă bacteriile, virusurile şi alţi agenţi vii pot fi contagioşi şi se pot reproduce. Dacă ajung în mediu, ei se pot înmulţi. Spre deosebire de alte arme, armele biologice pot deveni cu timpul şi mai periculoase.“

În efortul de a limita proliferarea armelor chimice şi biologice a fost aplicată Convenţia privind Interzicerea Dezvoltării, Producţiei şi Stocării Armelor Bacteriologice (Biologice) şi cu Toxine, încheiată în 1972, şi Convenţia privind Interzicerea Dezvoltării, Producţiei şi Stocării Armelor Chimice, încheiată în 1993. Revista The Economist precizează însă că, în pofida acestor intenţii bune, „nici un regim care controlează armele nu este perfect. . . . Nu poate descoperi toate încălcările care se fac“. Aceeaşi sursă mai declară: „Şi, bineînţeles, adevăraţii înşelători nu vor semna probabil nici un acord“.

[Legenda fotografiilor]

Organismele care veghează la respectarea legilor se tem că armele chimice şi biologice ar putea fi folosite cu uşurinţă de terorişti

[Harta de la pagina 7]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

State cu capacităţi nucleare

MAREA BRITANIE

CHINA

FRANŢA

RUSIA

STATELE UNITE

State despre care se ştie că au efectuat teste nucleare

INDIA

ISRAEL

PAKISTAN

State despre care se crede că îşi creează capacităţi nucleare

ALGERIA

IRAN

IRAK

COREEA DE NORD

[Legenda fotografiei de la paginile 4 şi 5]

Lansarea unei bombe nucleare B-61, care este destinată distrugerii complexelor subterane

[Provenienţa fotografiei]

Foto U.S. Air Force

[Provenienţa fotografiei de la pagina 4]

Foto U.S Air Force