O vizită la gorilele de munte

De la corespondentul nostru din Tanzania

DOAR vreo 320 dintre ele trăiesc în zona vulcanică aflată la graniţa dintre Rwanda şi Republica Democratică Congo. Alte 300 de exemplare trăiesc în pădurile de nepătruns ale Ugandei. Ele sunt gorilele de munte, numărându-se printre mamiferele pe cale de dispariţie aflate în cea mai critică situaţie!

Zoologa americană Dian Fossey şi-a adus o mare contribuţie la trezirea interesului publicului larg de a se preocupa de soarta acestor creaturi. Fossey a venit în Africa spre sfârşitul anilor ’60 pentru a studia gorilele de munte. În acea vreme, ele dispăreau într-un ritm rapid din cauza braconajului. Curajoasa cercetătoare a început să ducă o viaţă de pustnic în munţii Virunga, împrietenindu-se repede cu gorilele care trăiau aici. Fossey şi-a publicat rezultatele cercetărilor în articole din reviste şi în cartea Gorillas in the Mist (Gorile în ceaţă). Pe măsură ce timpul trecea, ea era tot mai hotărâtă să-şi ocrotească prietenele cu blană, luptându-se efectiv cu braconierii. Dar ea a ajuns să fie o victimă a propriei sale campanii, fiind ucisă de un necunoscut în 1985.

În 1993, îmboldiţi de speranţa de a vedea aceste creaturi paşnice chiar cu ochii noştri, eu şi soţia mea ne-am hotărât să ne aventurăm în habitatul gorilei. Permiteţi-ne să retrăim acea aventură.

Pornim alături de ghizii noştri şi urcăm timp de o oră de la poalele vulcanului Visoke, înalt de 3 700 de metri, până la marginea Parcului Naţional al Vulcanilor din Rwanda. În timp ce facem o pauză bine venită, ghizii noştri ne explică cum să ne comportăm în preajma gorilelor. Ni se spune că numai opt vizitatori pe zi pot să viziteze acest grup deosebit de animale. Prin această măsură se reduce la minimum riscul de expunere a gorilelor la boli şi, de asemenea, sunt prevenite tulburările de comportament.

„După ce intrăm în pădure, ne reaminteşte un ghid, trebuie să vorbim încet. Acest lucru ne va da posibilitatea să observăm alte animale şi păsări din pădure, pentru că, în afară de gorilele de munte, aici se găsesc maimuţe aurii, cerbi, antilope de pădure, elefanţi şi chiar bivoli.“

De asemenea, ni se atrage atenţia că în parc sunt urzici care ustură şi furnici care înţeapă şi că s-ar putea să fie necesar să mergem prin zone pline de ceaţă, cu tufişuri şi noroi. Eu şi soţia mea ne uităm unul la celălalt. Noi nu suntem echipaţi pentru aşa ceva! Însă ghizii prietenoşi ne ajută să ieşim din încurcătură, împrumutându-ne echipament de ploaie şi cizme.

Ghidul ne explică apoi că gorilele sunt extrem de sensibile la bolile oamenilor şi că, pentru a le ocroti, nu li se dă voie să vină aici celor care sunt bolnavi sau care ştiu că ar putea să fie purtători ai vreunei boli infecţioase. „Dacă simţiţi că vă vine să tuşiţi sau să strănutaţi în timp ce vă aflaţi aproape de gorile, vă rugăm să vă îndepărtaţi de animale şi să încercaţi să vă acoperiţi nasul şi gura“, ne spune unul dintre ghizi. „Nu uitaţi! Suntem musafiri în locuinţa lor învăluită în ceaţă.“

Atât de aproape, încât le putem atinge!

Urcuşul devine tot mai greu. Ajungem la o altitudine de 3 000 de metri. Aerul este rarefiat, ceea ce ne face să respirăm greu, iar cărările sunt înguste. Însă ne putem bucura de frumuseţea copacului hagenia, ale cărui ramuri întinse pe orizontală sunt încărcate cu un strat gros de muşchi, cu ferigi şi cu orhidee. Acesta îi conferă pădurii o frumuseţe paradiziacă.

Acum ghizii încep să caute locul unde gorilele au fost văzute ieri, întrucât gorilele sunt într-o continuă mişcare, căutând mereu hrană proaspătă. „Priviţi acolo!“, exclamă cineva. Jos, împletit din vegetaţie moale, se află patul, sau culcuşul, gorilei cu spatele argintiu.

„Această gorilă se numeşte Umugome”, ne explică ghidul. „Când o gorilă mascul are aproape 14 ani, părul de pe spate devine albicios ca argintul. Acesta este considerat atunci conducătorul grupului. Numai acest mascul cu spatele argintiu se împerechează cu toate gorilele femele. Masculii tineri care încearcă să se împerecheze sunt respinşi imediat! Însă, dacă un rival reuşeşte să ucidă masculul cu spatele argintiu, el îi ucide şi pe toţi descendenţii acestuia. După aceea, acest nou conducător preia conducerea grupului şi dă naştere la descendenţi cu femelele din grup.“

„Cât trăieşte o gorilă?“, întreabă cineva din grupul nostru, în timp ce îi urmăm pe ghizi într-o frumoasă pădure de bambus.

„Aproape 40 de ani“, ni se răspunde în şoaptă.

„Sst! Sst!“, şopteşte cineva la auzul unui grohăit. „Ce-a fost asta? O gorilă?“ Nu, însă unul dintre ghizii noştri grohăie ca o gorilă, încercând să stârnească un răspuns. Trebuie să fim foarte aproape!

Într-adevăr, la numai 5 metri de noi zărim circa 30 de gorile! Ni se spune să ne aşezăm pe vine şi să stăm liniştiţi. „Nu arătaţi cu degetul spre ele, ne imploră un ghid, întrucât s-ar putea să creadă că aruncaţi cu ceva în ele. Vă rugăm să nu strigaţi. Când faceţi fotografii, mişcaţi-vă încet şi cu atenţie şi nu folosiţi bliţul.“

Suntem atât de aproape, încât le putem atinge! Dar înainte ca vreunul dintre noi să-şi ducă la îndeplinire acest impuls, un ghid şopteşte: „Nu le atingeţi!“ Nici nu termină ghidul de spus aceste cuvinte, că două gorile micuţe se apropie de noi ca să ne examineze. Ghidul le loveşte uşor cu o rămurică, iar puii curioşi se rostogolesc la vale, luându-se la bătaie ca nişte copii mici. „Mama“ intervine când joaca devine prea dură.

Masculul cu spatele argintiu ne priveşte de la distanţă. Deodată, se îndreaptă spre noi şi se aşază la numai câţiva metri de locul unde stăm. Este uriaş şi mai mult ca sigur cântăreşte vreo 200 de kilograme! Deşi este prea ocupat cu mâncatul ca să ne acorde multă atenţie, nu ne scapă din ochi. De fapt, principala activitate a unei gorile este să mănânce! Un mascul cu spatele argintiu poate să mănânce până la 30 de kilograme de mâncare pe zi. De dimineaţa până seara, toate animalele din grup sunt ocupate cu căutarea hranei. Uneori pot fi văzute luptându-se pentru „bunătăţile“ găsite.

Hrana lor preferată este miezul de cruciuliţă gigantică. Le mai place şi ţelina sălbatică, rădăcinile anumitor plante şi mlădiţele de bambus. Uneori îşi fac chiar şi o „salată“, amestecând mlădiţe de bambus cu frunze verzi de scaieţi, urzici, sânziene şi cu diverse rădăcini şi plante agăţătoare. „De ce gorilele nu au senzaţia de usturime când culeg şi curăţă urzicile?“, întreabă cineva. Un ghid ne explică: „Palma lor este acoperită cu un strat gros de piele“.

Privim cu plăcere această scenă paşnică şi, deodată, uriaşul mascul se ridică în picioare, începe să se bată cu pumnii în piept şi scoate un strigăt înspăimântător, care te calcă pe nervi! Gorila se îndreaptă spre unul dintre ghizi, oprindu-se brusc, lângă el. Ea îi aruncă ghidului o privire fioroasă! Însă ghidul nostru nu intră în panică. Dimpotrivă, el se aşază pe vine, grohăie şi se retrage încetişor în spate. Se pare că masculul cu spatele argintiu a vrut doar să ne impresioneze cu forţa şi puterea lui. Credeţi-mă, a reuşit!

Acum, ghizii noştri ne fac semn să ne pregătim de plecare. Am stat o oră şi ceva cu aceste minunate creaturi paşnice, ca musafiri „în ceaţă“. Deşi scurtă, vizita noastră a fost una dintre cele mai greu de uitat experienţe ale noastre. Nu putem să nu ne gândim la promisiunea Bibliei referitoare la apropiata lume nouă, în care va fi mereu pace între om şi fiară! — Isaia 11:6–9.

[Harta de la pagina 18]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Aria de răspândire a gorilei de munte

REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO

Lacul Kivu

UGANDA

RWANDA

AFRICA

Regiunea mărită

[Provenienţa hărţii de la pagina 18]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.