„O prăpastie tot mai mare între clerici şi enoriaşi“
„ÎN BISERICILE americane evanghelice se observă o prăpastie tot mai mare între clerici şi enoriaşi“, declară Robert Johnston, profesor de teologie şi cultură. În Ministerial Formation, o revistă editată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, el menţionează câţiva factori care generează această înstrăinare. Din cauza presiunilor tot mai mari din cadrul familiei, pastorii doresc să lucreze conform unor programe de lucru care se aseamănă cu „programul în schimburi de la sfârşit de săptămână pe care îl au medicii“. Dacă lucrează ore suplimentare, pastorul aşteaptă ca acest efort să-i fie recompensat. În plus, „întrucât presiunile pe plan moral şi legal cresc“, seminariile teologice îi avertizează pe absolvenţii lor să preîntâmpine problemele făcându-şi „prieteni apropiaţi numai din «cercul» lor de clerici“ şi să-i trateze pe enoriaşii lor ca pe nişte „clienţi“, spune profesorul. Nu este deloc surprinzător faptul că, la rândul lor, mulţi enoriaşi consideră că pastorii lor aparţin unei clase de elită care nu este la curent cu necesităţile şi problemele omului de rând care merge la biserică.
Ce fel de pastor ar putea reduce această prăpastie? Un studiu care a analizat motivul pentru care pastorii nu au succes în ministerul lor a dezvăluit faptul că enoriaşii nu consideră cunoştinţele academice şi capacităţile profesionale ale pastorului drept esenţiale. Membrii bisericii nu caută o persoană cu capacităţi intelectuale extraordinare, un vorbitor elocvent sau un administrator capabil. Mai presus de toate, ei doresc ca pastorul lor să fie un „om al lui Dumnezeu“ care practică ceea ce predică. Dacă această calitate lipseşte, spune profesorul Johnston, „nici cantitatea de informaţii transmise, nici capacităţile demonstrate“ nu vor micşora prăpastia.
Ce spune Biblia despre cerinţele pe care trebuie să le satisfacă un bătrân în congregaţie? „Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soţul unei singure soţii, cumpătat, discret, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuş, ci să fie blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani, să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere, cu toată seriozitatea. Dar trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu cadă în dispreţ şi în cursa Diavolului.“ — 1 Timotei 3:2–4, 7.