O lecţie de la o oală de untură
Ororile războiului sunt printre primele mele amintiri, îndeosebi cele referitoare la fuga noastră ca să ne scăpăm viaţa. Aceasta se întâmpla spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când eu aveam doar patru ani. Familia noastră, alcătuită din şapte membri, locuise în Prusia Orientală, care pe atunci aparţinea Germaniei.
PRIVEAM cu ochii mari în întunericul sinistru şi ascultam cum se apropia o escadrilă de bombardiere ruseşti. Dintr-o dată, fulgerări orbitoare şi explozii asurzitoare au pus în flăcări rezervoarele de combustibil aflate la câteva sute de metri distanţă. Trenul în care ne aflam noi s-a zguduit puternic, iar oamenii au început să ţipe. Dar, imediat după aceea, bombardierele s-au îndepărtat, iar noi ne-am continuat călătoria.
Mai târziu m-am trezit dintr-un somn agitat, auzind o femeie care ţipa şi încerca să se arunce din vagonul de vite în care călătoream. Tata a oprit-o şi a tras-o din nou înăuntru. Femeia adormise lângă uşă cu copilul în braţe. Când s-a trezit, şi-a dat seama că copilul îngheţase şi murise. Atunci bărbaţii l-au aruncat afară în zăpadă şi, copleşită de durere, mama acestuia încerca să deschidă uşa ca să sară afară şi să moară împreună cu copilul ei.
Pentru a face faţă frigului aspru, fusese instalată în mijlocul vagonului nostru de vite o sobă cilindrică. Puţinele lemne dintr-un colţ le foloseam cu cumpătare ca să prăjim cartofi. Sacii de cartofi ne serveau drept paturi, protejându-ne puţin de podeaua îngheţată a vagonului.
De ce trebuia să fugim ca să ne scăpăm viaţa? Cum au supravieţuit membrii familiei noastre luni de zile ca fugari? Să vă povestesc.
Evreu din naştere
M-am născut în 22 decembrie 1940, în Lyck, Prusia Orientală (azi Elk, Polonia) — fiind cel mai mic dintre cei cinci copii. Persecuţia religioasă îi forţase pe străbunicii mei evrei să părăsească Germania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ei s-au mutat în Rusia cu ocazia uneia dintre cele mai mari migraţii din istorie. Apoi, în 1917, pentru a scăpa de persecuţia antisemitică ce avea loc pe atunci în Rusia, bunicul meu s-a mutat din satul lui de pe malul fluviului Volga în Prusia Orientală.
Bunicul a primit cetăţenie germană, iar Prusia Orientală părea un adăpost sigur. Cei care aveau prenume evreieşti au adoptat nume ariene. Astfel, tatăl meu, Friedrich Salomon, a ajuns să fie cunoscut ca Fritz. Mama, în schimb, era prusacă. În 1929, ea s-a căsătorit cu tata, care era muzician.
Viaţa pentru părinţii mei părea plină de fericire şi promiţătoare. Bunica Fredericke şi străbunica Wilhelmine (din partea mamei) aveau o fermă mare, care s-a dovedit a fi o a doua casă pentru familia noastră. Muzica avea un rol important în familia noastră. Mama era baterist în formaţia de dans a lui tata.
Ocupaţia nazistă
În 1939, nori ameninţători s-au ivit la orizontul politic. Aşa-numita soluţie definitivă a lui Adolf Hitler la problema evreilor a început să-i afecteze pe părinţii mei. Noi copiii nu eram conştienţi de originea noastră evreiască şi nu am ştiut nimic despre aceasta până la moartea mamei, survenită în 1978, la nouă ani după moartea lui tata.
Ca nimeni să nu bănuiască faptul că era evreu, tata s-a înrolat în armata germană. Pentru început, el a cântat în fanfara militară. Totuşi, cineva care îi cunoştea originea etnică a spus că era evreu şi, astfel, întreaga noastră familie a fost interogată şi fotografiată. Specialiştii nazişti au încercat să stabilească dacă aveam sau nu trăsături evreieşti. Trebuie să fi semănat foarte mult a arieni, pentru că, din fericire, nici nu ne-au arestat şi nici nu ne-au întemniţat.
În 1 septembrie 1939, când Germania a invadat Polonia, a început să domnească teama în regiunea noastră cândva paşnică. Mama dorea să ne mutăm imediat într-o zonă mai sigură, dar autorităţile naziste ne-au interzis în mod violent acest lucru. Apoi, în vara anului 1944, în timp ce armatele ruseşti înaintau spre Prusia Orientală, nemţii s-au hotărât să evacueze oraşul Lyck şi împrejurimile. Într-o zi din luna iulie, ni s-au pus la dispoziţie doar şase ore ca să părăsim casa.
Exodul maselor cuprinse de panică
Mama era şocată. Ce să luăm? Unde să mergem? Cum vom călători? Ne vom mai întoarce vreodată? Fiecărei familii i s-au impus limite în ceea ce priveşte lucrurile pe care să le ia. Mama a ales cu înţelepciune lucrurile strict necesare — inclusiv o oală mare de untură de vită, cu bucăţi de şuncă — potrivit de mare pentru ca noi să fim în stare să o ducem. Alte familii au ales să-şi ia lucrurile lor materiale preţioase.
În 22 octombrie 1944, trupele ruseşti au intrat în Prusia Orientală. Un scriitor a spus: „Nu este de mirare că soldaţii ruşi, care îşi văzuseră propriile familii măcelărite, iar casele şi recoltele arse, erau însetaţi după răzbunare“. Vestea despre această devastare a zguduit toată Prusia Orientală, iar oamenii fugeau cuprinşi de panică.
Pe atunci, noi eram refugiaţi şi locuiam în vestul îndepărtat al Prusiei Orientale. Singura cale de scăpare acum părea să fie traversarea Mării Baltice, astfel că oamenii se năpusteau către portul Danzig (azi Gdansk, Polonia). Acolo navele erau rechiziţionate pentru operaţiuni urgente de salvare. Familia noastră a pierdut trenul care urma să ne ducă până la locul de unde trebuia să ne îmbarcăm pe nava de pasageri Wilhelm Gustloff, care pornea din Gdynia, lângă Danzig, în 30 ianuarie 1945. Am auzit mai târziu că torpilele ruseşti scufundaseră nava şi că aproximativ 8 000 de pasageri pieriseră în apele îngheţate.
Deoarece nu mai exista posibilitatea de scăpare pe mare, ne-am îndreptat spre vest. În timp ce era în permisie temporară din armată, tata ne-a însoţit o parte din călătoria cu trenul, aşa cum am amintit la început. După puţin timp, el a trebuit să se întoarcă în armată, iar noi ne-am continuat singuri lunga şi periculoasa călătorie. Mama avea grijă de oala de untură, dându-ne din când în când câte o porţie mică. O adăugam la orice firimituri de mâncare pe care le strângeam pe drum, şi ne-a menţinut în viaţă în timpul iernii lungi şi friguroase. Acea oală de untură s-a dovedit a fi mai valoroasă decât aurul sau argintul!
În cele din urmă, am ajuns în oraşul Stargard, unde soldaţii germani şi Crucea Roşie deschiseseră lângă gară o cantină pentru săraci, unde se gătea supă. Unui copil înfometat, acea supă i se părea delicioasă. În final am ajuns la Hamburg (Germania), înfometaţi şi extenuaţi, dar fericiţi că eram în viaţă. Am fost duşi la o fermă de pe malul râului Elba, împreună cu alţi prizonieri de război ruşi şi polonezi. În timp ce războiul din Europa se apropia de sfârşit, care a survenit în 8 mai 1945, situaţia noastră era foarte dificilă.
Viaţa ca refugiaţi
Tata fusese luat prizonier de americani şi a fost tratat destul de bine, în special când au aflat că era muzician. Ei s-au folosit de talentul său muzical cu ocazia sărbătoririi Zilei Independenţei. La scurt timp după aceea, el a reuşit să evadeze, luând drumul către Hamburg, unde am avut parte de o întâlnire fericită. Ne-am stabilit într-o căsuţă la ţară şi, imediat după aceea, amândouă bunicile au sosit cu bine şi ni s-au alăturat.
Cu timpul însă, localnicii, inclusiv biserica luterană, au început să nu-i mai suporte pe numeroşii refugiaţi. Într-o seară, preotul a vizitat familia noastră. Se pare că intenţionat ne-a insultat, făcând o remarcă jignitoare la adresa condiţiei noastre de refugiaţi. Tata, un bărbat robust, s-a înfuriat şi s-a repezit la predicator. Mama şi bunicile noastre l-au reţinut pe tata. Dar după aceea, el l-a luat pe sus pe preot, l-a dus până la uşă şi l-a scos afară îmbrâncindu-l. Din acel moment, el a interzis orice discuţie religioasă în casă.
La scurt timp după acest episod, tata a obţinut un loc de muncă la căile ferate germane şi ne-am mutat la periferia oraşului Hamburg, unde locuiam într-un vagon de tren abandonat. Mai târziu, tata ne-a construit o casă modestă. Dar ura faţă de refugiaţi continua şi, copil fiind, am devenit ţinta multor abuzuri fizice şi afective din partea copiilor din zonă.
Alegerea făcută de familia noastră în materie de religie
Pentru că eram copil, dormeam cu bunicile mele în cameră. În pofida ordinelor lui tata de a nu discuta despre religie, când el nu era acasă, amândouă îmi vorbeau deseori despre Dumnezeu, cântau imnuri şi îmi citeau din Bibliile lor. Astfel ele mi-au stârnit interesul spiritual. Aşadar, când am împlinit zece ani, am început să merg duminica la biserică şi parcurgeam aproximativ 12 kilometri până acolo. Trebuie să spun însă că am fost dezamăgit când multe dintre întrebările pe care le-am pus nu au primit un răspuns care să mă satisfacă.
Apoi, în vara anului 1951, un bărbat îmbrăcat îngrijit a bătut la uşa noastră şi i-a oferit mamei un exemplar al revistei Turnul de veghere. „Turnul de veghere ne oferă înţelegere cu privire la Regatul lui Dumnezeu“, a spus el. Mi-a tresăltat inima, pentru că era exact ceea ce doream. Mama a refuzat politicos, fără îndoială din cauza opoziţiei faţă de religie a tatălui meu. Totuşi eu am insistat atât de mult, încât am înduplecat-o şi a acceptat un exemplar pentru mine. După câtva timp, Ernest Hibbing a revenit şi a lăsat cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“.
Cam în această perioadă, tata a suferit un accident la locul de muncă şi şi-a rupt piciorul. Aceasta însemna că trebuia să stea acasă, spre marea lui supărare. Cu toate că avea piciorul în ghips, putea să mai meargă şontâc-şontâc prin casă. Eram nedumeriţi pentru că, pe parcursul zilei, dispărea şi îşi făcea apariţia numai la ora mesei. Asta a durat o săptămână întreagă. Am observat că ori de câte ori dispărea tata, dispărea şi cartea mea. Apoi, în timpul unei mese, tata mi-a spus: „Dacă mai vine bărbatul acela, vreau să mă întâlnesc cu el!“
Când a revenit fratele Hibbing, spre surprinderea noastră tata a trântit cartea pe masă şi a spus: „Cartea asta este adevărul!“ Imediat s-a început un studiu biblic, iar cu timpul ni s-au alăturat la studiu şi alţi membri ai familiei. Fratele Hibbing a devenit pentru mine un mentor de încredere şi un adevărat prieten. La scurt timp am fost exmatriculat din Şcoala duminicală pentru că încercam să vorbesc despre noile mele convingeri. Aşadar m-am retras din biserica luterană.
În iulie 1952 am început să particip împreună cu scumpul meu prieten la lucrarea de predicare a veştii bune a Regatului lui Dumnezeu din casă în casă. În fiecare duminică, fratele Hibbing mă îndemna să fiu foarte atent la modul în care le prezenta el mesajul locatarilor. După câteva săptămâni, el mi-a arătat un grup mare de clădiri şi mi-a spus: „Pe toate trebuie să le lucrezi singur“. Cu timpul am trecut peste emoţii şi am avut mare succes vorbind cu oamenii şi distribuindu-le literatură biblică.
La scurt timp m-am calificat pentru botez, ca simbol al dedicării mele la Iehova. Atât eu, cât şi tata ne-am botezat în 29 martie 1953, iar mai târziu, în acelaşi an, s-a botezat şi mama. În cele din urmă, toţi membrii familiei noastre au făcut acest pas: sora mea Erika, fraţii mei Heinz, Herbert şi Werner, precum şi dragele noastre bunici, care pe atunci aveau amândouă mult peste 80 de ani. Apoi, în ianuarie 1959 am devenit pionier, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral.
Ministerul într-o ţară nouă
Tata întotdeauna mă îndemnase să părăsesc Germania şi, privind în urmă, cred că aceasta se datora temerilor sale continue cauzate de antisemitism. Am făcut cerere să plec în Australia, în speranţa că aceasta ar fi o treaptă spre serviciul de misionar în Papua-Noua Guinee sau în vreo insulă din Pacific. Împreună cu fratele meu Werner am ajuns în Melbourne (Australia) în 21 iulie 1959.
După câteva săptămâni am întâlnit-o pe Melva Peters, care slujea ca ministru cu timp integral în Congregaţia Footscray, iar în 1960 ne-am căsătorit. Am fost binecuvântaţi cu două fiice, care, la rândul lor, îl iubesc pe Iehova şi şi-au dedicat viaţa lui. Am încercat din răsputeri să ne menţinem viaţa simplă şi ordonată, astfel încât să putem urmări mai îndeaproape obiective spirituale ca familie. Timp de mulţi ani, Melva a slujit ca pionieră, până când problemele de sănătate au împiedicat-o să continue. În prezent, eu sunt pionier şi bătrân în Congregaţia Belconnen din oraşul Canberra.
Încă din copilărie am învăţat să fiu fericit şi mulţumit cu ceea ce primim de la Iehova. Gândindu-mă la oala de untură a mamei, am ajuns să-mi dau seama că supravieţuirea nu depinde de aur sau argint, ci de satisfacerea necesităţilor materiale de bază şi, mai mult, de studierea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, şi de aplicarea a ceea ce el predă. — Matei 4:4.
Cuvintele pline de semnificaţie ale mamei lui Isus, Maria, sunt cu siguranţă adevărate: „Pe cei flămânzi [Iehova] i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic“ (Luca 1:53). Sunt fericit că pot să enumăr 47 dintre membrii familiei mele care se află pe calea adevărului biblic, inclusiv şapte nepoţi (3 Ioan 4). Împreună cu toţi aceştia şi alături de copiii şi nepoţii noştri spirituali, Melva şi cu mine aşteptăm minunatul viitor paşnic sub grija tandră a lui Iehova, precum şi măreaţa întâlnire cu cei dragi ai noştri la înviere. — Relatată de Kurt Hahn.
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Trupele ruseşti înaintând în Prusia Orientală în 1944
[Provenienţa fotografiei]
Sovfoto
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Fratele meu Heinz, sora mea Erika, mama, fraţii mei Herbert şi Werner, iar eu în faţă
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Împreună cu soţia mea, Melva
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
O oală asemănătoare acesteia, plină de untură, ne-a susţinut