Biserica Catolică şi evoluţia

De la corespondentul nostru din Italia

PE 26 aprilie 1882, la Catedrala Westminster, Londra, au avut loc funeraliile lui Charles Darwin. Multora li se poate părea că o biserică este cel mai nepotrivit loc de înmormântare a bărbatului care a fost acuzat că „l-a detronat pe Dumnezeu“ cu teoria sa evoluţionistă despre selecţia naturală. Totuşi, mormântul lui Darwin se află aici de mai bine de un secol.

După publicarea în 1859 a cărţii lui Darwin Originea speciilor, atitudinea teologilor faţă de evoluţie s-a schimbat treptat. Teologul Carlo Molari a scris despre modul în care o fază a „războiului făţiş“ a cedat în faţa „încetării focului“ de la începutul acestui secol. Apoi, a spus el, a fost un „armistiţiu“ pe la mijlocul secolului nostru şi, în cele din urmă, o „pace“ în zilele noastre.

Înainte de Darwin

Bineînţeles, ideea existenţei unei evoluţii nu a pornit de la Darwin. Filozofii din antichitate au formulat teorii despre transformarea unei forme de viaţă într-alta. Primele teze evoluţioniste moderne pot fi regăsite la mai mulţi naturalişti din secolul al XVIII-lea.

Pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, mulţi erudiţi au formulat diverse teorii evoluţioniste, deşi cuvântul „evoluţie“ era rareori menţionat. Bunicul lui Darwin, Erasmus Darwin (1731–1802), a făcut publice mai multe idei evoluţioniste într-o lucrare a sa, ceea ce a făcut ca această lucrare să fie trecută în indexul cu cărţi interzise al Bisericii Catolice.

De ce s-a iscat un „război făţiş“

Unele persoane din lumea laică au văzut în teoria lui Darwin un instrument util pentru slăbirea puterii clerului. Ca urmare, a izbucnit o luptă aprigă. În 1860, episcopii germani au declarat următoarele: „Strămoşii noştri au fost creaţi direct de Dumnezeu. Astfel, noi declarăm că raţionamentul acelora care îndrăznesc să susţină că omul, în ce priveşte trupul său, îşi are originea într-o natură imperfectă printr-o transformare spontană este în absolută opoziţie cu Sfânta Scriptură şi cu Crezul“.

În mod asemănător, în mai 1877, papa Pius al IX-lea l-a lăudat pe medicul francez Constantin James pentru o lucrare care combătea evoluţia şi sprijinea relatarea despre creaţie din Geneza. Prima fază a conflictului a atins punctul culminant între anii 1905 şi 1909, când Comisia Biblică Pontificală a publicat o serie de scrisori. Într-o scrisoare, comisia declara că primele trei capitole ale Genezei sunt istorice şi trebuie înţelese ca „istorie reală“.

„Încetarea focului“ şi „armistiţiul“

Însă, pe măsură ce teoria lui Darwin se bucura de tot mai multă consideraţie în rândul intelectualilor, teologii catolici, cum ar fi iezuitul francez Teilhard de Chardin, au început să se convertească la evoluţionism. Deşi ideile lui Teilhard erau diferite de cele ale evoluţioniştilor tradiţionali, începând din 1921, el a considerat „evoluţia biologică . . . tot mai sigură în ce priveşte veridicitatea ei“. Tendinţa care ducea spre o conciliere între credinţa catolică şi evoluţionism devenea tot mai clar definită.

În 1948, un alt iezuit a declarat următoarele: „Timp de mai bine de 20 de ani a existat o extraordinară creştere a numărului de teologi, de bună credinţă, care declarau că o conciliere [între evoluţie şi credinţa catolică] este posibilă dacă se păstrează anumite limite“. Cam în aceeaşi perioadă, Comisia Biblică Pontificală a retractat o mare parte din ceea ce scrisese în 1909 în sprijinul relatării despre creaţie din Geneza.

Apoi, în 1950, în enciclica papei Pius al XII-lea, Humani generis, se spunea că erudiţii catolici ar putea considera teoria evoluţiei drept o ipoteză plauzibilă. Totuşi, papa spunea: „Credinţa catolică ne obligă să susţinem că sufletele sunt create direct de Dumnezeu“.

De ce aşa-zisa pace?

Carlo Molari arată că, cu câteva excepţii, de la cel de-al II-lea Conciliu Ecumenic al Vaticanului, „rezervele faţă de obiecţiile aduse teoriilor evoluţioniste au fost definitiv depăşite“. Este semnificativ ceea ce a declarat papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1996: „Azi, la aproape o jumătate de secol de la publicarea enciclicei [papei Pius al XII-lea], noile cunoştinţe ne obligă să recunoaştem că teoria evoluţiei nu este doar o ipoteză. Este într-adevăr remarcabil faptul că această teorie a fost acceptată în mod treptat de cercetători“.

Istoricul Lucio Villari a numit declaraţia papei o „recunoaştere hotărâtoare“. Iată ce anunţa un titlu din ziarul italian conservator Il Giornale: „Papa declară că este posibil să provenim din maimuţe“. Iar revista Time trăgea concluzia că recunoaşterea papei „reflectă acceptarea evoluţiei de către biserică“.

De ce conducătorii catolici au acceptat „această orientare, mai mult sau mai puţin condescendentă, spre evoluţionism“? De ce Biserica Romano-Catolică s-a împăcat cu învăţătura evoluţiei?

Este clar că mulţi teologi catolici consideră că Biblia este „cuvântul oamenilor“, şi nu „Cuvântul lui Dumnezeu“ (1 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 3:16, 17). Biserica Catolică dă mai multă crezare cuvintelor evoluţioniştilor moderni decât cuvintelor Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a confirmat prin următoarele cuvinte că relatarea despre creaţie din Geneza este adevărată: „Oare n-aţi citit că Cel care i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie?“ (Matei 19:4). Dumneavoastră cui credeţi că merită să-i dăm crezare?

[Chenarul de la pagina 13]

Martorii lui Iehova şi evoluţia

Martorii lui Iehova au susţinut cu consecvenţă învăţătura lui Cristos referitoare la faptul că Dumnezeu a creat în mod direct prima pereche umană şi „i-a făcut bărbat şi femeie“ (Matei 19:4; Geneza 1:27; 2:24). În 1886, în volumul I al cărţii Zorii Mileniului (mai târziu numită Studii în Scripturi), darwinismul era numit „o teorie care nu poate fi dovedită“, iar în 1898, broşura Biblia contra teoriei evoluţiei susţinea relatarea biblică despre creaţie. Relatarea despre creaţie a mai fost susţinută şi în cărţile Noua creaţiune (1904) şi Creaţiunea (1927), precum şi în primele articole publicate în revistele Turnul de veghere şi Epoca de aur.

În 1950, pe când papa Pius al XII-lea promulga enciclica sa Humani generis, Martorii lui Iehova publicau Evoluţia contra Lumii Noi. Această broşură conţine dovezi ştiinţifice şi istorice care susţin relatarea biblică despre creaţie şi denunţă încercările unor clerici de a face „o alianţă între evoluţie şi Biblie“. Şi cartea Este omul un produs al evoluţiei sau al creaţiei? (1967) susţine relatarea biblică despre creaţie, la fel cum fac şi cartea Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie?, publicată în 1985, şi numeroase articole publicate în revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!

Astfel, mulţi oameni au fost ajutaţi de Martorii lui Iehova să se familiarizeze cu copleşitoarea dovadă conform căreia Dumnezeu este cel care „ne-a făcut şi nu noi înşine“. — Psalmul 100:3, NW.