La urechile unui copilaş

ÎNTR-O zi, pe când eu eram doar o fetiţă, un domn a sunat la uşa casei noastre, situată în Coeburn, Virginia (S.U.A.), şi, în timp ce acesta discuta cu tata, colegul lui îmi vorbea mie, ca să-mi reţină atenţia. Îmi descria un pământ paradiziac, unde puteam să mă joc cu animalele sălbatice fără ca acestea să-mi facă vreun rău (Isaia 11:6–9). El mi-a explicat că nici măcar nu va trebui să mor, ci că voi putea trăi pentru totdeauna chiar aici, pe pământ. Viitorul mi se părea minunat! Ceea ce mi-a spus bărbatul respectiv despre faptul de a trăi pe pământ m-a impresionat profund. — Isaia 25:8; Apocalipsa 21:3, 4.

Nevoia de religie

Părinţii mei, care au avut numeroase probleme conjugale, după câţiva ani au divorţat, iar eu am rămas la mama. Pe ea n-o interesa deloc religia. Aşa că mă duceam singură la şcoala duminicală de la oricare dintre bisericile apropiate de casa noastră. După puţin timp, mama s-a recăsătorit, iar noi ne-am mutat împreună cu tatăl meu vitreg în Indiana. Însă în fiecare vară mergeam în Virginia ca să-mi vizitez tatăl adevărat.

La puţin timp după divorţ, tata a devenit mormon şi a încercat să mă înveţe şi pe mine noua lui religie. În vara anului 1960, pe când aveam opt ani, tata m-a botezat. Totuşi, când eram în Indiana, frecventam oricare dintre bisericile din apropierea casei mele. Toate aceste biserici ne învăţau că, dacă vom fi buni, vom merge în cer, iar dacă vom fi răi, vom merge în iad, unde vom fi chinuiţi. Întrucât nu credeam că există cineva care să-mi înţeleagă dorinţa de a trăi pe pământ, nu în cer, nu vorbeam cu nimeni niciodată despre lucrul acesta.

Când aveam 11 ani, tata s-a mutat în Oregon. Eram îndurerată şi foarte supărată pe el din cauza aceasta. Tatăl meu vitreg era un ateu şi un alcoolic, şi de multe ori m-a făcut să mă simt prost din cauza credinţei mele. Îmi spunea „Domnişorica Pioasă“, iar când începeam să plâng, îmi spunea: „De ce nu-ţi chemi Dumnezeul să te ajute?“ Nimănui din casa noastră nu părea să-i pese de Dumnezeu. Toţi acei ani au fost întunecoşi şi grei. Eram victima abuzului fizic, verbal şi sexual. Mângâierea mea era să vorbesc cu Dumnezeu, deoarece de multe ori simţeam că el era singurul căruia îi păsa de mine.

Mama l-a părăsit pe tatăl meu vitreg, astfel că abuzurile au încetat. Eram însă foarte sărace, iar mamei îi era foarte greu să ne furnizeze cele necesare vieţii. Apoi, pe când aveam 13 ani, ne-am dus în Virginia ca să o vizităm pe mătuşa mea. Ea era o femeie amabilă, o baptistă sinceră. O iubeam foarte mult. Când m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la biserică, am acceptat. Chiar şi mama a venit, şi îmi amintesc cât de fericită eram că familia mea era acolo, împreună cu mine. La sfârşitul vizitei, îmi era groază să mă întorc acasă. Mă temeam că, dacă mă întorc, va trebui să duc o viaţă imorală. De aceea am rugat-o pe mătuşa să mă ţină la ea, iar mama mi-a dat voie să rămân.

Mătuşa mi-a dat o Biblie, versiunea King James. Eram foarte mândră de ea şi în fiecare seară citeam un fragment din ea. În ultimul capitol din Biblie am citit că, „dacă vreun om va adăuga la aceste lucruri, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte“ (Apocalipsa 22:18, 19, King James Version). În timp ce citeam acest verset, m-am întrebat: „Cum pot să cred că şi Cartea lui Mormon face parte din Sfintele Scripturi?“ Prin urmare, am decis să devin baptistă.

Deşi sunt sigură că tata a fost supărat când i-am scris şi i-am făcut cunoscută decizia mea, el nu mi-a spus decât că era bucuros că merg la biserică. Deseori mergeam cu predicatorul baptist la casele oamenilor ca să-i invit la întrunirile noastre evanghelice ţinute într-un cort. Simţeam că, vizitându-i pe oameni acasă şi vorbindu-le aşa cum o făcuse Isus, îndeplineam voinţa lui Dumnezeu.

Totuşi, eram încă obsedată de dorinţa de a trăi pe un pământ paradiziac, nu în cer. Apoi am citit un pasaj biblic care mi-a dat această speranţă: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide: pentru că oricine cere primeşte; şi cel care caută găseşte; şi celui care bate i se va deschide“. — Matei 7:7, 8, KJ.

Căsătoria şi familia

Anul următor m-am mutat înapoi la mama, în Indiana. La numai 15 ani eram căsătorită, însărcinată şi mă aflam în drum spre sudul Californiei. Nu cunoşteam prea bine familia soţului meu, dar doream să fiu acceptată de ei. Erau penticostali, iar cumnata mea mi-a vorbit de darul vorbirii în limbi. De aceea, într-o seară, când m-am dus cu ei la adunare ca să ne rugăm împreună, m-am rugat să pot vorbi şi eu în limbi.

Dintr-o dată, în timpul adunării, am fost cuprinsă de o senzaţie ciudată. Am început să tremur, iar limba a început să bolborosească ceva fără voia mea. Predicatorul a strigat că duhul s-a revărsat peste mine şi a început să mă bată uşor cu palma pe spate. Apoi toţi m-au îmbrăţişat şi mi-au spus cât de minunat era că Dumnezeu se folosea de mine în felul acesta. Eu însă mă simţeam derutată şi speriată. Habar nu aveam ce spusesem.

La puţin timp după aceea, când a trebuit să nasc, în timpul travaliului am avut unele complicaţii cu primul nostru copil. Predicatorul de la biserică i-a spus soţului meu că Dumnezeu îmi mărea durerile naşterii fiindcă el nu era creştin. Soţul meu a venit la mine cu lacrimi în ochi şi mi-a spus că, dacă eu credeam că asta mă va ajuta, el se va boteza. Eu i-am spus că sunt foarte sigură că Dumnezeu nu îi şantajează pe oameni ca să-i slujească.

Părăsesc Biserica

Într-o duminică, după ce şi-a ţinut cuvântarea, predicatorul i-a cerut congregaţiei să facă contribuţii. Biserica trebuia reparată din cauza stricăciunilor produse de un cutremur care avusese loc de puţin timp. Când a fost trecută farfuria pentru colectă, am pus în ea toţi banii pe care îi aveam. După ce a numărat banii, în loc să le mulţumească membrilor congregaţiei, predicatorul i-a îndemnat să-şi deschidă buzunarele şi inimile pentru această cauză nobilă. Apoi a trecut din nou farfuria. Eu nu mai aveam nici un ban, aşa că, foarte stânjenită, am dat repede farfuria mai departe. Predicatorul a numărat rapid banii încă o dată şi, din nou fără să le mulţumească, a spus pur şi simplu că nu sunt destui bani. „Bineînţeles, nu pleacă nimeni până când nu strângem banii necesari pentru lucrarea Domnului“, a spus el.

Soţul meu mă aştepta afară şi îmi dădeam seama că începea să se enerveze. Şi nu era singurul. Şi eu am devenit nervoasă văzând lipsa de recunoştinţă a predicatorului. De aceea, cu bebeluşul în braţe şi cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji, am ieşit din biserică în văzul tuturor. Mi-am jurat atunci că nu mă voi mai duce niciodată la vreo biserică. Dar, chiar dacă am încetat să mai merg la biserică, nu am încetat să cred în Dumnezeu. Citeam în continuare Biblia şi mă străduiam să fiu o soţie bună.

Învăţ adevărul Bibliei

După naşterea celui de-al doilea copil al nostru, nişte prieteni care s-au mutat în Texas au vorbit cu proprietarul casei în care locuiseră ei ca să ne-o închirieze acum nouă. La plecare, Pat, prietena mea, mi-a spus că va veni o femeie să aducă nişte bani pe care i-i datora. Pat m-a rugat apoi să-i trimit banii în Texas, prin poştă. După câteva zile au ciocănit la uşă două femei. Crezând că veniseră cu banii, le-am poftit imediat înăuntru. Le-am explicat că Pat se mutase, dar că îmi spusese că vor veni. „Ei bine, a fost frumos din partea lui Pat“, a spus una dintre femei. „Ne-a făcut cu adevărat plăcere să studiem cu ea.“

„Ce?“, am întrebat eu. „Să studiaţi? Cred că greşiţi.“ Charlene mi-a explicat că ele începuseră un studiu biblic cu Pat. După ce au aflat că Pat s-a mutat, Charlene m-a întrebat dacă vreau să studiez Biblia. „Bineînţeles“, am spus eu cu convingere. „Te voi învăţa tot ceea ce vrei să ştii.“ Eram mândră că studiasem Biblia şi simţeam că le pot încuraja.

Charlene mi-a arătat cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă şi am citit Psalmul 37:9, unde se spune: „Făcătorii de rele vor fi nimiciţi, dar cei care nădăjduiesc în DOMNUL vor stăpâni pământul“. Eram uimită. Acolo, în propria mea Biblie, era scris că oamenii vor stăpâni pământul. După aceea, am pus o mulţime de întrebări, toate deodată. Charlene a zâmbit şi a spus: „Hei, încetişor! Să luăm lucrurile pe rând“. Ea mi-a explicat că este necesar un studiu biblic regulat şi sistematic. Imediat m-a invitat la Sala Regatului, cum se numeşte locul de întrunire al Martorilor lui Iehova.

I-am povestit lui Charlene întâmplarea cu farfuria pentru colectă şi i-am spus că nu voiam să mai merg la biserică. Ea mi-a arătat textul din Matei 10:8, unde se spune: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi“. Mi-a explicat că la întrunirile Martorilor lui Iehova nu se trece nici o farfurie pentru colectă şi că donaţiile sunt benevole. Mi-a mai spus că există la sală o cutie pentru donaţii, iar oamenii care doresc pot să pună în ea donaţii. Am decis să-i mai acord religiei o şansă.

Pe parcursul studiului, am aflat motivul pentru care mă simţisem atât de ciudat atunci când vorbisem în limbi la Biserica Penticostală. Darul vorbirii în diferite limbi le-a fost acordat de Dumnezeu creştinilor din secolul I ca dovadă că aveau spiritul său sfânt. Acest dar miraculos a fost un mijloc practic care a făcut ca adevărurile biblice să ajungă la oamenii din diferite naţiuni, care s-au adunat la Penticosta anului 33 e.n. (Faptele 2:5–11). Însă Biblia afirmă că darul vorbirii în limbi, dat de Dumnezeu, va înceta, lucru care s-a şi întâmplat după moartea apostolilor (1 Corinteni 13:8). Dar, ca să orbească minţile oamenilor, Satan şi demonii lui i-au făcut pe unii să bolborosească fără noimă, ceea ce i-a făcut pe mulţi să creadă că aceştia au spiritul lui Dumnezeu. — 2 Corinteni 4:4.

Opoziţie din partea familiei

După puţin timp am ajuns să înţeleg care este scopul lui Dumnezeu cu privire la pământ şi că nu trebuie să fac parte din această lume rea (Ioan 17:16; 18:36). Am mai aflat că trebuie să rup orice legătură cu Babilonul cel Mare, care este un simbol folosit în Biblie pentru a descrie imperiul mondial al religiei false (Apocalipsa 18:2, 4). Când i-am spus tatei că mă botez, de data aceasta însă ca Martoră a lui Iehova, a fost foarte supărat. M-a implorat să nu devin Martoră. A fost prima dată când l-am văzut plângând. Am plâns împreună cu el pentru că, într-adevăr, nu doream să-l fac să sufere. Dar ştiam că găsisem adevărul şi că niciodată nu aş putea să-i întorc spatele lui Iehova.

Întreaga familie mi se opunea şi nu dorea să devin Martoră a lui Iehova. Pentru un timp am încetat să mai merg la întruniri. Aceasta i-a făcut pe membrii familiei mele să nu mi se mai împotrivească, dar eu eram foarte nefericită. Ştiam că niciodată nu voi avea linişte dacă nu voi îndeplini voinţa lui Iehova. Într-o zi, în pauza de masă de la prânz, m-am dus acasă la Charlene şi i-am spus că vreau să mă botez. „Nu crezi că mai întâi trebuie să începi din nou să vii la întruniri?“, m-a întrebat ea. I-am spus că de data asta eram hotărâtă să nu mai permit ca ceva să mă despartă de Iehova. Am fost botezată în data de 19 septembrie 1973.

Asta s-a întâmplat cu 23 de ani în urmă. Din fericire, de atunci, familia a ajuns să-mi respecte decizia şi nici unul dintre ei nu mai exercită asupra mea presiuni ca să abandonez adevărul, fapt care mă bucură foarte mult. Totuşi, Kim, fiica mea mai mare, este singura care a devenit Martoră. De-a lungul anilor, serviciul ei loial pentru Iehova a fost o mare sursă de încurajare pentru mine.

O întrunire de neuitat

În 1990, când am fost în vizită la Coeburn (Virginia) am rugat-o pe mama să oprească la Sala Regatului ca să văd la ce oră începe întrunirea de duminică. În timp ce intram cu maşina pe alee, ea mi-a spus că noi locuiserăm într-o casă aflată exact în spatele sălii, peste drum de calea ferată. A trecut mult timp de când casa a ars şi nu a mai rămas decât un horn din cărămidă. „Pe atunci tu erai doar o fetiţă de cel mult trei sau patru ani“, a spus ea.

Duminică am fost primită cu bucurie la Sala Regatului. Când am vorbit cu Stafford Jordan, am amintit din întâmplare că în copilărie am locuit în casa care existase cândva în spatele Sălii Regatului. El m-a privit cu atenţie: „Îmi amintesc de tine!“, a exclamat el. „Erai o fetiţă cu părul ca de cânepă, cam atât de înaltă [şi a arătat cu mâna]. Noi lucram acest teritoriu, iar fratele care era cu mine a început să converseze cu tatăl tău. Eu am încercat să-ţi reţin atenţia vorbindu-ţi despre Paradis.“

Am rămas fără cuvinte. Cu vocea tremurându-mi de emoţie, i-am povestit cum am căutat adevărul Bibliei. „Pe când eram doar un copilaş, tu mi-ai plantat seminţele adevărului în inimă!“, am spus eu. El mi-a povestit apoi că avusesem o rudă din partea tatei, pe Stephen Dingus, care fusese un Martor fidel. Familia nu mi-a vorbit niciodată despre el, fiindcă cu toţii i se împotriveau. „Ar fi fost foarte mândru de tine“, a spus fratele Jordan.

Privind în urmă la anii petrecuţi în organizaţia lui Iehova, sunt impresionată de iubirea şi bunătatea care mi-au fost arătate. Da, uneori, când sunt la Sala Regatului şi văd familii care îi slujesc împreună lui Iehova, mă cuprinde tristeţea, deoarece eu merg deseori singură acolo. Dar apoi îmi amintesc imediat că Iehova este cu mine. El m-a văzut întotdeauna, iar atunci când inima mea a putut să accepte seminţele adevărului care ajunseseră cu mult timp în urmă la urechile unui copilaş, el a permis ca aceste seminţe să crească şi să înflorească.

„Îţi mulţumesc, frate Jordan, că ai avut răbdare să-i vorbeşti despre Paradis unei fetiţe neastâmpărate!“ — Relatată de Louise Lawson.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Împreună cu Stafford Jordan, când l-am întâlnit din nou în 1990