„Ce urmăreşte o pasăre prin ploaie . . .“
De la corespondentul nostru din Nigeria
CÂND micuţa noastră congregaţie aflată în sudul Nigeriei a primit comanda de tracte Ştiri ale Regatului nr. 34, care erau distribuite în lumea întreagă, cu toţii eram nerăbdători să plasăm exemplare în tot teritoriul nostru. Această sarcină nu era uşoară. Pe teritoriul nostru se află aşezări de fermieri unde se cultivă manioc, ignamă şi alte plante alimentare. Aceste aşezări sunt situate în inima pădurii tropicale. Avea să fie foarte greu să ajungem la ele, însă, în nici un caz, imposibil. La urma urmei, voinţa lui Dumnezeu este ca vestea bună să ajungă la tot felul de oameni, chiar şi la fermierii din junglă. — 1 Timotei 2:3, 4.
Prin urmare, pe 16 octombrie 1995, 18 persoane dintre noi am pornit la drum la ora 7,30 dimineaţa spre o fermă numită Abomgbada, aflată la o distanţă de circa 3,5 kilometri. O parte din drum a trebuit să înaintăm cu greu printr-un curs de apă. Apa ne ajungea până la mijloc.
Pentru a ajunge în aceeaşi zi la o altă aşezare de fermieri, a trebuit să trecem cu piciorul printr-un curs de apă mai mare. De data aceasta, numai patru fraţi şi o soră au trecut. Restul grupului a rămas în urmă.
Am găsit multe urechi care ne-au ascultat în acea zi. Ca să ne fie bucuria şi mai mare, am trecut şi prin ceea ce noi am numit-o porţia noastră de mărăcini. În timpul mersului, am cules şi am mâncat nişte fructe care creşteau în aceste locuri sălbatice. Am întâlnit fermieri ospitalieri care au apreciat eforturile noastre depuse pentru a ajunge la ei; aceştia ne-au dat portocale ca să ne potolim setea. Am luat legătura cu aproximativ 250 de persoane, distribuind toate tractele pe care le aveam la noi.
O încercare foarte dificilă
Adevărata încercare a venit abia după două zile. La o distanţă de 12 kilometri se afla Ose Anasi, o aşezare la care, probabil, nu s-a ajuns niciodată în cadrul lucrării de predicare organizate. Unii au avut rezerve în legătură cu faptul de a merge până acolo. Era foarte periculoasă traversarea râului Urasi, iar mulţi dintre noi nu ştiau să înoate. Faptul de a-l trece cu piciorul putea fi periculos din cauza cioturilor ascuţite. Zonele noroioase erau alunecoase şi te puteai răni atunci când cădeai. Unele dintre podurile făcute manual nu erau rezistente. Erau şerpi, crocodili şi cursuri de apă infestate cu lipitori.
Şaisprezece dintre noi s-au hotărât să meargă indiferent de situaţie. Am mers pe jos aproape un kilometru şi jumătate, după care ne-am urcat într-o canoe şi am trecut periculosul şi vijeliosul râu Urasi. Ca să ajungem la canoe a trebuit să coborâm o pantă abruptă. Ne aflam în anotimpul ploios, iar râul se revărsase. Solul din întreaga zonă era argilos; şi în anotimpul ploios se alunecă foarte uşor. Când am coborât din canoe, am descoperit că poteca se transformase într-un curs de apă care, în unele porţiuni, avea o adâncime de un metru. Din acest moment am început să avem cu adevărat probleme.
Am mers de-a lungul acestei cărări de apă aproape o jumătate de oră. Solul era atât de alunecos, încât mulţi dintre noi au căzut în apa plină de noroi, udându-ne complet Bibliile, revistele şi tractele. Eram bine dispuşi, astfel că atunci când unul dintre noi cădea, râdeam cu toţii, chiar şi cel care cădea.
Când am trecut un mic curs de apă, ni s-au prins de picioare lipitori. O tânără soră, de al cărei picior se prinsese o lipitoare, a scos un urlet înfricoşător. Şi după ce i-am dat jos lipitoarea ea tot mai ţipa. Şi peste această întâmplare am trecut tot cu simţul umorului, considerând-o o parte a aventurii, după care ne-am continuat drumul.
La trecerea unui alt curs de apă, un frate s-a hotărât să nu treacă prin apă ca ceilalţi, ci să sară peste ea. A reuşit să sară peste apă, însă nu şi peste noroi. A alunecat, după care a căzut lat în noroi. S-a sculat, s-a examinat, a constatat că nu păţise nimic, după care a spus: „Nici o problemă; face parte din aventură“. Ne-am amintit că şi apostolul Pavel s-a confruntat cu „primejdii pe râuri“, probabil mult mai mari decât cele prin care am trecut noi. — 2 Corinteni 11:26.
Am trecut peste un pod făcut manual, care părea periculos, însă cu toţii am reuşit să-l trecem. Apoi zona a început să fie mai alunecoasă, aşa că era ceva tot mai obişnuit să cazi.
Cu noi era şi un pionier regular care are aproape 70 de ani. În acea dimineaţă, el venise să ne ureze drum bun. Însă, după ce ne-am rugat la Iehova ca să ne binecuvânteze, el a întrebat: „Cum aş putea să rămân aici în timp ce voi mergeţi să predicaţi?“ El a insistat să vină cu noi şi nimic din ce i-am spus nu l-a făcut să rămână. El a spus că Iehova avea să fie cu el. Aşa că a venit.
Când a căzut lat pe spate pe pământul alunecos, nimeni nu a mai râs. Îngrijoraţi, l-am întrebat dacă a păţit ceva. El a răspuns: „Nu. Am căzut încet ca să nu distrug pământul“. Am râs, răsuflând uşuraţi, şi ne-am adus aminte de textul din Isaia 40:31, care spune că „cei care se încred în DOMNUL îşi înnoiesc puterea“.
Ascultători plini de recunoştinţă
În sfârşit am ajuns la destinaţie. Reacţia oamenilor ne-a încurajat cel mai mult. Unui bărbat i-a fost teamă când ne-a văzut că ne apropiam de coliba lui, însă, după ce a aflat cine suntem, a spus: „Îmi vine greu să cred că aţi făcut această călătorie dificilă doar ca să ne predicaţi. Vă suntem recunoscători pentru aceasta“. Noi i-am răspuns cu un proverb local: „Ce urmăreşte o pasăre prin ploaie are importanţă pentru ea“. Omul a înţeles.
Un alt fermier a spus: „Dacă predicarea a ajuns până în acest loc, înseamnă că salvarea a ajuns la noi“. Mulţi aveau întrebări, iar noi am răspuns la ele. Ei ne-au rugat să mai venim şi le-am promis că vom mai trece.
În Ose Anasi am lăsat aproximativ 112 tracte — toate pe care le aveam la noi. În total, am depus mărturie la aproape 220 de persoane.
Pe drumul de întoarcere ne-am rătăcit. Ca să facem cale întoarsă, ne-ar fi trebuit o oră şi jumătate, iar noaptea se apropia cu rapiditate. Ne-am rugat în gând la Iehova şi am hotărât să mergem înainte, deşi aceasta însemna trecerea cu piciorul a unui curs de apă periculos, unde apa ne ajungea până la şold.
După ce am trecut prin el, am găsit drumul şi am constatat spre uimirea noastră că parcurseserăm patru cincimi din drumul de întoarcere. Rătăcindu-ne, am descoperit de fapt o scurtătură, care ne-a redus călătoria cu cel puţin o oră! Bineînţeles, toţi eram fericiţi şi i-am mulţumit lui Iehova. Când soarele apunea, noi eram acasă — obosiţi şi flămânzi, dar foarte fericiţi.
Mai târziu, în timp ce povesteam prin ce am trecut în acea zi, o soră a zis: „Auzisem relatări despre această zonă, aşa că ştiam că o să cad. Dacă nu ar fi fost vorba de vestea bună, eu n-aş fi mers în acest loc nici pentru toţi banii din lume!“ Un frate a exclamat: „În sfârşit, vestea bună a ajuns la Ose Anasi!“
[Legendele fotografiilor de la pagina 23]
Trecând pe un pod din zonă
Am trecut multe cursuri de apă infestate cu lipitori
La capătul de jos al acestei cărări periculoase ne-am urcat într-o canoe ca să trecem râul Urasi