În cele din urmă am găsit adevărul

Spre sfârşitul lunii august a anului 1939, în timp ce mă întorceam acasă, în Budapesta (Ungaria), m-am oprit la Moscova. Cu câteva zile mai înainte, pe 23 august, fusese semnat Pactul de Neagresiune Germano-Sovietic, iar pe zidurile Kremlinului fuseseră arborate steagurile cu zvastica nazistă. De ce mă aflam în Rusia şi ce mă aştepta acasă?

ÎNAINTE de toate, permiteţi-mi să vă relatez ce s-a întâmplat cu mai mult timp în urmă în orăşelul maghiar Veszprém, orăşel în care m-am născut în 15 ianuarie 1918. Eu eram cel mai mare dintre cei patru copii, iar părinţii noştri aveau grijă să mergem cu regularitate la biserică. Pe când aveam cinci ani, dădeam ajutor la liturghia oficiată într-o mănăstire romano-catolică. Acasă mă prefăceam că oficiez liturghia pentru fraţii mei, iar pentru aceasta purtam un veşmânt din hârtie pe care îl făcusem în acest scop.

Tata ne-a părăsit pe când eu aveam opt ani, iar mama ne-a purtat de grijă la toţi, ajutată fiind de bunica. Un an mai târziu, mama a murit de cancer. În anii care au urmat, pe noi, copiii, ne-au despărţit şi ne-au încredinţat la diferite orfelinate şi familii adoptive. Ultimul orfelinat în care am stat se afla în apropiere de Budapesta. Era patronat de Frères Maristes (Fraţii Mariei), un ordin de învăţători catolici din Franţa. Nutream o iubire sinceră pentru Dumnezeu, de aceea, când am împlinit 13 ani, am acceptat propunerea pe care mi-au făcut-o, aceea de a fi instruit de ordinul lor religios.

O vastă instruire religioasă

Anul următor am fost trimis în Grecia, unde am urmat cursurile în franceză ale şcolii Frères Maristes, care mă pregătea să devin profesor. După patru ani, adică în 1936, am absolvit şcoala şi am primit o diplomă care mă califica să predau într-o şcoală elementară. După absolvire am devenit un frate în acest ordin religios, făcând triplul jurământ de sărăcie, ascultare şi castitate. Deşi noi, fraţii, purtam îmbrăcăminte religioasă şi predam catehismul, nu am studiat niciodată Biblia.

În vara respectivă am cerut să predau la o şcoală din China, iar cererea mi-a fost aprobată. Pe data de 31 octombrie 1936 m-am îmbarcat pe un transoceanic care pornea din Marsilia, Franţa. Pe data de 3 decembrie 1936 am ajuns în Shanghai. De acolo am mers cu trenul spre nord, până la Beijing, capitala Chinei.

Într-o regiune muntoasă, aflată la o depărtare de aproximativ 25 de kilometri de Beijing, ordinul religios Frères Maristes avea o şcoală mare, cu dormitoare şi cu o fermă. Proprietatea era amplasată lângă reşedinţa de vară a împăratului şi includea grădini frumos aranjate şi pomi fructiferi. Acolo m-am apucat să studiez intens limbile chineză şi engleză. Însă nu studiam niciodată Biblia.

În mijlocul tumultului

La începutul anilor ’30, Japonia a luat cu forţa Manchuria, o parte a Chinei. În iulie 1937, trupele japoneze şi chineze s-au înfruntat în apropiere de Beijing. Învingători, japonezii au instituit un guvern nou, format din chinezi aleşi de ei. Aceasta a dus, în cele din urmă, la lupte între gherila chineză şi noul guvern.

Întrucât mănăstirea noastră situată în afara Beijingului era considerată teritoriu francez, ea era ferită de luptele deschise. Cu toate acestea, am fost loviţi de obuze şi gloanţe răzleţe, care i-au rănit pe câţiva dintre cei peste 5 000 de chinezi care s-au refugiat în mănăstirea noastră. Între timp, gherilele chineze au luat în stăpânire regiunea.

În septembrie 1937, aproximativ 300 de luptători de gherilă chinezi, înarmaţi, ne-au atacat clădirile, căutând arme, bani şi alimente. Eu am fost unul dintre cei zece europeni pe care i-au luat ostateci. Am fost eliberat după şase zile, fiind unul dintre primii ostateci eliberaţi. Fiindcă am mâncat alimente alterate, m-am îmbolnăvit şi a trebuit să stau o lună în spital.

După externare am fost transferat la o altă şcoală aflată sub patronajul ordinului nostru religios, şcoală care era situată într-o zonă mai sigură din Beijing. În ianuarie 1938 am fost trimis să predau în Shanghai, dar în septembrie m-am întors la Beijing ca să predau aici. Totuşi, la sfârşitul anului şcolar nu mi-am reînnoit jurământul religios. Timp de şapte ani am avut parte de o viaţă şi o instruire religioasă, dar nu am găsit nici o satisfacţie în căutarea mea după adevăr. De aceea am părăsit ordinul religios şi m-am întors acasă, la Budapesta.

În acel timp se strângeau norii furtunoşi ai celui de-al doilea război mondial. Superiorii mei francezi m-au sfătuit să iau trenul transsiberian, care trecea prin Uniunea Sovietică. Aceasta a fost călătoria în care am ajuns la Moscova pe data de 27 august 1939 şi am văzut steagurile naziste arborate pe zidurile Kremlinului.

O lume în război

Am ajuns acasă la Budapesta pe data de 31 august 1939. A doua zi, Germania a invadat Polonia, acţiune care a dus la începerea celui de-al doilea război mondial. Ulterior, Germania a încălcat pactul de neagresiune încheiat cu Uniunea Sovietică, iar pe data de 22 iunie 1941 trupele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. Ei au pătruns până în suburbiile Moscovei, dar nu au reuşit să ocupe oraşul.

Guvernatorul Ungariei a semnat un tratat de pace cu Germania, iar armatelor germane li s-a acordat dreptul de a trece prin Ungaria. În 1942 m-am căsătorit, iar în 1943 m-am înrolat în armata ungară. În luna martie a anului 1944, fiindcă Hitler nu a fost mulţumit de modul în care Ungaria l-a sprijinit în război, Germania a invadat Ungaria. În acel an s-a născut fiul nostru. Ca să ne ferim de bombardamentele intense care se abăteau asupra Budapestei, soţia şi fiul meu s-au mutat la ţară, la socrii mei.

Războiul a luat un nou curs, iar armata sovietică a înaintat şi a ajuns la Budapesta pe data de 24 decembrie 1944. Am fost prins de ruşi, şi aşa am devenit prizonier de război. Eram mii de prizonieri care fuseserăm forţaţi să mărşăluim aproximativ 160 de kilometri până în oraşul Baja (Ungaria). Acolo am fost înghesuiţi în vagoane destinate transportului de animale şi am fost duşi într-un mare lagăr din Timişoara. La începutul anului 1945, în timpul unei epidemii de febră tifoidă, au murit cel puţin 20 000 de prizonieri, din cei 45 000 câţi existau în lagăr.

În august, cei 25 000 de supravieţuitori ai lagărului au fost duşi până la Marea Neagră. De acolo, aproximativ 20 000 dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Totuşi, ceilalţi aproximativ 5 000 care erau bolnavi, între care eram şi eu, am fost readuşi în Ungaria şi eliberaţi. Aşa au luat sfârşit cele opt luni îngrozitoare de captivitate. După câteva săptămâni eram din nou împreună cu soţia şi cu fiul meu şi ne-am întors să locuim în Budapesta.

Pentru mulţi, suferinţele au continuat şi după război. Alimentele erau puţine, iar inflaţia era extraordinar de mare. Ceea ce puteai cumpăra cu un pengő maghiar în 1938, costa peste 10³⁰ (1 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000) pengő în 1946! Cu timpul, după ce mi-am găsit un loc de muncă într-un birou al căilor ferate, am dus-o mai bine.

Descopăr adevărul

În 1955, o Martoră a lui Iehova care locuia cu noi în bloc a început să discute din Biblie cu Anna, soţia mea. Când Anna mi-a spus că Biblia nu susţine ideea că iadul este un loc al chinurilor, am început să fiu şi eu interesat (Eclesiastul 9:5, 10; Faptele 2:31). Eram catolic, dar nu studiasem niciodată Biblia, nici măcar atunci când am primit o instruire specială în şcolile bisericii. Am acceptat învăţăturile catolice nescripturale, cum ar fi focul iadului, aşa, pur şi simplu. Acum am ajuns să iubesc adevărurile biblice, în special pe cele referitoare la Regatul lui Dumnezeu şi la modul în care acesta va realiza scopul lui Dumnezeu de a transforma pământul în paradis (Matei 6:9, 10; Luca 23:42, 43; Apocalipsa 21:3, 4). M-am simţit mai fericit ca oricând înainte.

Pe atunci, Martorii lui Iehova din Ungaria erau urmăriţi şi închişi din cauză că predau plini de curaj adevărurile despre Regatul lui Dumnezeu. Am citit toată literatura pe care o aveau Martorii în maghiară şi am reuşit să obţin şi publicaţiile lor în engleză şi franceză care nu erau traduse în maghiară. Cât de fericit eram că învăţasem şi aceste limbi!

În octombrie 1956, ungurii s-au revoltat împotriva stăpânirii comuniste impuse de ruşi. În Budapesta se duceau lupte intense. Mulţi dintre cei închişi, printre care şi Martori ai lui Iehova, au fost eliberaţi. În această perioadă eu şi soţia mea ne-am botezat, simbolizându-ne astfel dedicarea la Iehova Dumnezeu. După o săptămână, trupele ruseşti au reprimat revoluţia. Martorii care fuseseră eliberaţi au fost duşi din nou la închisoare.

Un preţios privilegiu

Întrucât cei mai mulţi dintre Martorii responsabili cu lucrarea de predicare fuseseră închişi, un colaborator creştin m-a abordat şi m-a întrebat dacă aş putea traduce ceva din literatura noastră biblică. La început am primit scrisori confidenţiale care veneau din Elveţia şi în care se găseau articole dactilografiate din ediţiile în franceză ale Turnului de veghere. Le-am tradus în maghiară, apoi congregaţiilor li se trimiteau copii ale acestor articole traduse.

În 1959, când János Konrád, servul de filială din Ungaria, a fost eliberat după 12 ani petrecuţi la închisoare din cauza neutralităţii creştine, eu am fost numit traducător. Apoi am primit să traduc materiale din limba engleză. Acestea le primeam de obicei prin intermediul unui curier de sex feminin, al cărui nume îmi era necunoscut. În felul acesta, chiar dacă eram prins şi torturat, nu-i puteam divulga numele.

După ce traduceam Turnul de veghere, fratele Konrád verifica dacă traducerea era exactă. Folosind nişte foi foarte subţiri şi indigo, surorile băteau la maşină în 12 exemplare articolele traduse. În felul acesta, din când în când, toţi cei care erau prezenţi la studiul Turnului de veghere aveau propriul lor exemplar tipărit. După aceea, ei dădeau exemplarele la o altă grupă de studiu. Deseori însă nu reuşeam să facem decât un singur exemplar al Turnului de veghere pentru fiecare grupă de studiu. Atunci toţi cei prezenţi trebuiau să fie foarte atenţi şi să-şi ia notiţe ca să poată beneficia din plin de pe urma discuţiilor biblice.

Din 1956, de când am început să traduc, şi până în 1978, Turnul de veghere în limba maghiară se distribuia numai sub formă de exemplare scrise la maşină. Din 1978 până în 1990, exemplarele Turnului de veghere erau multiplicate la mimeograf. Faptul că, începând cu luna ianuarie a anului 1990, ediţiile în limba maghiară ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! au fost tipărite în patru culori a fost o adevărată binecuvântare!

Sub regimul comunist fiecare trebuia să aibă un loc de muncă laic. De aceea, timp de 22 de ani, până la pensionarea mea, în 1978, am tradus în afara orelor de muncă. Asta se întâmpla de obicei dimineaţa devreme şi seara târziu. După pensionare am slujit cu timp integral ca traducător. Pe atunci, fiecare traducător lucra acasă, iar din cauza interdicţiei era greu să comunicăm unii cu alţii. În 1964 poliţia a percheziţionat simultan casele tuturor traducătorilor şi a confiscat materialele traduse. În anii care au urmat am fost de multe ori ţinta vizitelor poliţiei.

Minunate binecuvântări

În 1969 mi s-a aprobat cererea pentru paşaport, astfel încât eu şi János Konrád am putut pleca la Paris pentru a participa acolo la Adunarea Internaţională a Martorilor lui Iehova intitulată „Pace pe Pământ“. Faptul că ne-am putut întâlni cu Martori din alte ţări şi am putut petrece câteva zile la biroul filialei din Berna (Elveţia) a Martorilor lui Iehova a fost o adevărată binecuvântare! În anii ’70, mulţi Martori din Ungaria au putut să asiste la congresele din Austria şi Elveţia.

În 1986, după ani de zile de restricţii impuse de guvern, în Parcul Tineretului din Pădurea Kamara (Budapesta) a avut loc primul congres ţinut cu aprobarea autorităţilor. Cele peste 4 000 de persoane prezente aveau lacrimi de bucurie în ochi în timp ce îi salutau pe fraţii şi surorile lor şi citeau urarea de bun venit de deasupra intrării în parc.

În sfârşit, pe 27 iunie 1989, statul i-a recunoscut legal pe Martorii lui Iehova. Ştirea a fost transmisă la radio şi la televiziunea maghiară, spre bucuria fraţilor şi a surorilor noastre. De când lucrarea fusese interzisă cu aproape 40 de ani în urmă, în acel an a fost prima dată când am ţinut, fără nici o piedică, congresele de district. La congresul din Budapesta au fost prezente peste 10 000 de persoane, iar mii de alte persoane au asistat la alte patru congrese ţinute în întreaga ţară. Cât de fericit am fost că László, fratele meu cel mai mic, împreună cu soţia lui s-au botezat la Budapesta!

Apoi, în iulie 1991, am avut parte de o binecuvântare mai frumoasă decât în visele noastre cele mai frumoase: un congres ţinut pe imensul Népstadion din Budapesta, la care au fost prezenţi peste 40 000 de delegaţi. Acolo am avut privilegiul să traduc expunerile ţinute de reprezentanţi de la sediul din Brooklyn.

În prezent, eu şi Anna, precum şi alţi 40 de fraţi şi surori dragi, lucrăm la frumoasa filială a Martorilor lui Iehova, situată într-una din suburbiile oraşului Budapesta. Eu slujesc în Departamentul Traducere alături de o minunată echipă de alţi traducători mai tineri, iar Anna lucrează ca menajeră.

În pofida eforturilor noastre de a-i insufla adevărurile biblice fiului nostru, când acesta a crescut, nu le-a acceptat. Totuşi, el priveşte acum favorabil adevărul şi sperăm că, cu timpul, îi va sluji lui Iehova.

Soţia mea şi cu mine suntem cu adevărat fericiţi că am aflat adevărul despre iubitorul nostru Dumnezeu, Iehova, şi că, de peste 40 de ani, putem să-i slujim neîncetat. — Relatată de Endre Szanyi.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Împreună cu soţia mea