Să aruncăm o privire în câteva grădini celebre
OMUL a cunoscut Paradisul sub forma unei grădini situate într-o regiune numită Eden, care se afla, probabil, în apropiere de lacul Van de pe teritoriul actualei Turcii. Un fluviu cu patru braţe uda grădina amenajată pentru Adam şi Eva, care trebuiau „s-o lucreze şi s-o păzească [s-o îngrijească, NW]“. Ce plăcut trebuie să fi fost să te ocupi de o grădină în care se aflau o mulţime de „pomi, plăcuţi la vedere şi buni de mâncare“! — Geneza 2:8–15.
Edenul era o locuinţă perfectă. Adam şi Eva, precum şi descendenţii lor, trebuiau să-i extindă hotarele, folosind, fără îndoială, ca model excelentul proiect original al lui Dumnezeu. În cele din urmă, întregul pământ avea să devină un paradis plăcut, plin de oameni. Însă, din cauză că primii noştri părinţi nu au vrut să asculte, ei au fost daţi afară din acest adăpost. Din nefericire, toţi ceilalţi membri ai familiei umane s-au născut în afara acestei locuinţe din Eden.
Însă scopul Creatorului în legătură cu omenirea era ca toţi oamenii să trăiască în Paradis. Prin urmare, era firesc ca generaţiile următoare să încerce să creeze în jurul locuinţei lor imitaţii ale acestuia.
Primele grădini
Grădinile suspendate din Babilon au fost elogiate ca fiind una dintre minunile lumii antice. Ele au fost construite cu mai bine de 2 500 de ani în urmă de către regele Nebucadneţar pentru soţia sa din Media, care tânjea după pădurile şi dealurile din ţara ei natală. Această structură în trepte, înaltă de 22 de metri, ale cărei bolţi arcuite erau pline de plante, conţinea destul sol ca să poată hrăni arbori înalţi. Probabil că regina îşi potolea dorul de casă plimbându-se prin această porţiune terasată asemănătoare Edenului.
Amenajarea grădinilor era o activitate importantă în fertila vale a Nilului din Egipt. „Din Egipt provin cele mai vechi picturi din lume cu grădini, acesta fiind şi locul unei . . . tradiţii deosebit de vechi a grădinăritului“, declară The Oxford Companion to Gardens. Un plan de amenajare a unei grădini aparţinând unui conducător egiptean din Teba, plan care datează din aproximativ 1400 î.e.n., prezintă iazuri, alei străjuite de copaci şi pavilioane. După grădinile regale, grădinile de la templu erau cele mai bogate grădini, având arbuşti, flori şi ierburi irigate cu ajutorul canalelor alimentate cu apă din iazuri şi din lacuri pline de păsări de apă, peşti şi nuferi. — Compară cu Exodul 7:19.
Şi perşii s-au remarcat de la început în lumea grădinilor. Atât de fascinante erau grădinile din Persia şi din Egipt, încât, la întoarcerea lor în Grecia în secolul al IV-lea, armatele cuceritoare ale lui Alexandru cel Mare s-au aprovizionat bine cu seminţe, plante şi idei. În Atena, Aristotel şi elevul său Teofrast au strâns cantităţile crescânde de plante şi au realizat o grădină botanică pentru a studia şi clasifica plantele. Mulţi greci bogaţi, asemenea egiptenilor şi perşilor dinaintea lor, aveau grădini luxoase.
Locuitorii oraşelor romane au realizat o combinaţie între casă şi grădină în spaţiile închise din oraş. Cei bogaţi au creat lângă vilele lor de la ţară nişte parcuri extraordinare pentru plăceri. Chiar şi tiranul Nero a dorit să aibă propriul său Eden, aşa că a evacuat fără milă sute de familii, le-a demolat locuinţele şi a creat în jurul palatului său un parc particular de peste 50 de hectare. Mai târziu, în jurul anului 138 e.n., la vila împăratului Adrian de la Tivoli, amenajările de peisaj în stil roman au atins apogeul. Vila avea 243 de hectare de parcuri, bazine, lacuri şi fântâni.
Şi israeliţii din vechime aveau grădini şi parcuri. Istoricul evreu Josephus vorbeşte în scrierile sale despre încântătoarele parcuri străbătute de multe pâraie care se aflau la circa 13 până la 16 kilometri depărtare de Ierusalim, într-un loc numit Etam. Se pare că parcurile din Etam făceau parte din ‘grădinile, parcurile, rezervoarele de apă şi dumbrava’ despre care Biblia spune că Solomon ‘şi le-a făcut’ pentru el (Eclesiastul 2:5, 6). Chiar în afara Ierusalimului, pe Muntele Măslinilor, se afla grădina Ghetsimani, care a devenit celebră datorită lui Isus Cristos. Aici, Isus a găsit un loc de refugiu unde a putut să-i înveţe în linişte pe discipolii săi. — Matei 26:36; Ioan 18:1, 2.
De la grădinile arabe la cele englezeşti
În secolul al VII-lea e.n., când armatele arabe s-au îndreptat spre est şi vest, ele au întâlnit în calea lor grădinile persane, aşa cum s-a întâmplat şi pe vremea lui Alexandru (compară cu Estera 1:5). „Arabii, scrie Howard Loxton, au descoperit că grădinile persane erau foarte asemănătoare cu paradisul promis în Coran celor fideli.“ La fel ca modelul ei persan, grădina tipică arabă, ce se întâlnea din Spania cucerită de mauri până în Caşmir, era împărţită în patru sectoare delimitate de patru râuri care porneau dintr-un bazin sau o fântână aflată în centru, ceea ce amintea de cele patru râuri din Eden.
În nordul Indiei, în jurul lacului Dal din frumoasa vale a Caşmirului, conducătorii moguli din secolul al XVII-lea au plantat peste 700 de grădini paradiziace. Acestea formau o paletă impresionantă de culori, presărată ici-colo cu sute de fântâni, terase şi cascade. Pe pavilionul de marmură neagră construit pe malul lacului Dal de către Shah Jahan (cel care a construit Taj Mahal-ul) se mai află încă următoarea inscripţie: „Dacă pe faţa pământului există un paradis, atunci el se află aici, se află aici, se află aici“.
Cu câteva secole înainte, Europa trecuse de la evul mediu la Renaşterea din secolul al XIV-lea. Tradiţia romană a grădinăritului, călcată în picioare odată cu începerea evului mediu în secolul al V-lea e.n., a început să înflorească din nou — de data aceasta sub conducerea Bisericii. Creştinătatea a văzut grădina ca pe un „paradis temporar“. Un plan al unei mânăstiri din secolul al IX-lea înfăţişează două grădini care purtau numele de „Paradis“. În curând, grădinile creştinătăţii au devenit mai mari şi mai impresionante, însă, în loc să reflecte idealurile spirituale, multe au devenit simboluri ale puterii şi ale bogăţiei.
Când Carol al VIII-lea al Franţei a cucerit oraşul Napoli, Italia, în 1495, el a scris acasă următoarele: „N-o să vă vină să credeţi ce grădini frumoase am în acest oraş . . . Se pare că nu lipsesc decât Adam şi Eva pentru ca aici să fie un paradis terestru“. Însă, dacă regele Carol ar fi trăit în secolul al XVII-lea, el ar fi văzut pe pământul francez imensele grădini ale regelui Ludovic al XIV-lea. Cartea The Garden declară că grădinile de la Palatul Versailles „pot să aibă şi azi pretenţia de a fi cele mai mari şi mai impresionante grădini din lume“.
Însă Renaşterea a dat o nouă definiţie paradisului: natura trebuia să fie subordonată omului iluminat care trebuia să impună ordinea în grădină, curăţând-o de orice urmă de sălbăticie. Copacii şi florile erau toate aranjate pentru a obţine forme geometrice exacte. Prin urmare, horticultura ornamentală romană de la început — arta de a da o formă copacilor şi arbuştilor prin tăiere şi dirijarea creşterii — s-a bucurat de o extraordinară renaştere.
Apoi, în secolele XVIII şi XIX, expediţiile maritime şi comerţul pe mare au scos la lumină pentru lumea din vest noi plante şi concepte despre grădinărit. Anglia a început să acorde importanţă proiectării grădinilor. „În Anglia secolului al XVIII-lea, declară The New Encyclopædia Britannica, omul a început să devină din ce în ce mai conştient de natura din care face şi el parte. În loc să impună naturii ordinea geometrică făcută de om, el a început să se gândească să-şi adapteze viaţa la aceasta.“ Unii oameni, asemenea lui William Kent şi Lancelot Brown, erau nişte extraordinari proiectanţi de grădini. Brown a făcut planurile pentru mai mult de două sute de proprietăţi din Anglia. Doi bărbaţi care au ajuns preşedinţi ai Statelor Unite, Thomas Jefferson şi John Adams, au făcut un tur prin Anglia în 1786 pentru a studia grădinile englezeşti.
Peisaje din Orient
Tradiţia chineză a grădinăritului este pentru civilizaţia orientală ceea ce tradiţiile egipteană, greacă şi romană sunt pentru Occident. La început, chinezii practicau o religie animistă, în care se credea că râurile, stâncile şi munţii erau toate nişte spirite materializate şi, prin urmare, trebuiau respectate. Mai târziu au pătruns pe aceste tărâmuri taoismul, confucianismul şi budismul şi au produs propriile lor forme de grădini.
De cealaltă parte a Mării Japoniei, grădinile japoneze şi-au dezvoltat propriul lor stil, în care forma devine mai importantă decât culoarea, iar fiecare plantă îşi are locul ei bine stabilit. În încercarea de a prinde într-o porţiune limitată estetica şi diversitatea naturii, grădinarul aşază pietrele cu grijă şi îşi creşte grădina cu meticulozitate. Acest lucru este evident în bonsai (care înseamnă „plantă pusă în oală“), arta de a creşte în miniatură un arbore sau chiar un grup de arbori, dându-li-se o formă şi proporţii exacte.
Deşi stilul ei poate fi diferit de cel al corespondentei ei occidentale, grădina orientală reflectă şi ea dorinţa de a trăi în Paradis. De exemplu, în timpul perioadei Heian din Japonia (794–1185), scrie Wybe Kuitert, specialist în istoria grădinilor japoneze, grădinarii au încercat să evoce atmosfera unui „paradis pe pământ“.
O dragoste mondială
Dragostea pentru grădini a existat pe tot pământul, chiar şi în triburile de vânători şi culegători care au trăit în grădini „naturale“ — jungle, păduri şi păşuni. Referitor la „aztecii din Mexic şi incaşii din Peru“, The New Encyclopædia Britannica scrie că „conchistadorii au declarat că au văzut grădini frumos aranjate pe dealuri terasate, având pădurici, fântâni şi iazuri ornamentale . . . asemănătoare grădinilor occidentale din acea vreme“.
Ce ne dezvăluie, de fapt, anticele pădurici de pe malurile Nilului, peisajele Orientului, modernele parcuri din oraşe şi grădinile botanice? Dorinţa omenirii de a avea un paradis. Referindu-se la această „nostalgie [permanentă] după Paradis“, scriitorul Terry Comito a spus: „Grădinile sunt locuri în care oamenii se simt ca acasă“. Şi cui oare nu i-ar plăcea să spună: „Casa mea este ca Grădina Edenului“? Dar este oare un Eden mondial — şi nu numai pentru cei bogaţi — doar un vis? Sau va fi o certitudine în viitor?
[Legenda ilustraţiei de la pagina 7
Grădinile suspendate ale Babilonului în concepţia artistului
[Legenda fotografiei de la pagina 7]
O grădină tipică din Japonia
[Legenda fotografiei de la pagina 7]
Versailles, Franţa
De-a lungul istoriei, oamenii au tânjit după paradis.
[Provenienţa fotografiei]
French Government Tourist Office/Rosine Mazin