Prietena mea dragă

Cine sunt prietenii tăi? Sunt doar cei de-o vârstă cu tine? Citeşte povestea unei tinere despre una dintre prietenele sale care este cu aproape şaptezeci de ani mai mare decât ea.

ACUM aproape nouă ani, pe când aveam doar şase ani, familia mea s-a mutat la Aberdeen, Scoţia. Această perioadă a fost groaznică pentru mine, deoarece a trebuit să merg la şcoală şi să-mi fac noi prieteni. Însă ceva m-a ajutat în mod delicat să mă obişnuiesc cu noua mea situaţie mai uşor. O doamnă în vârstă, pe care părinţii mei o cunoscuseră mai înainte, locuia foarte aproape de noi. Am fost prezentată conform etichetei, şi la scurt timp am descoperit, spre surprinderea mea, cât de fermecătoare era. Avea o inimă tânără şi se îmbrăca cu o eleganţă deosebită.

Casa în care locuiam era închiriată, astfel că ne-am mutat într-o locuinţă stabilă, cam la o milă de mătuşica Louie. Obişnuiam să-i spun „mătuşică“ din respect, dar şi ca o alintare. Mi-a părut rău când a trebuit să ne mutăm, pentru că fratele meu mai mare şi cu mine începuserăm să o vizităm cu regularitate.

Însă şcoala la care mergeam era la doi paşi de casa mătuşii Louie. Aşa că în fiecare vineri, după orele de şcoală şi până seara, când mă duceam la cursul de dansuri populare scoţiene ţinut la şcoală, mergeam la mătuşică acasă, la un ceai. Acest lucru a devenit un obicei. Obişnuiam să iau cu mine una dintre cărţile mele cu poveşti, iar mătuşica îmi citea din ea, în timp ce eu mâncam sandvişuri cu castraveţi şi beam un pahar cu lapte rece.

Îmi aduc aminte că ziua de vineri parcă abia trecea, în timp ce aşteptam cu nerăbdare să sune clopoţelul pentru ora 3.30 după-amiaza, semn că puteam să zbor la mătuşica Louie. Atunci am descoperit pentru prima oară cât de fermecătoare şi cât de distractive pot fi persoanele în vârstă. De fapt, nici nu o consideram bătrână. Pentru mine, ea era chiar tânără. Putea să conducă maşina şi păstra o locuinţă şi o grădină plăcut mirositoare — ce altceva şi-ar mai fi putut dori un copil?

Au trecut trei ani, iar eu am ajuns în ultimul an de şcoală primară. Atunci mătuşica Louie a ajuns la concluzia că grădina îi dădea prea multă bătaie de cap şi că un apartament era o soluţie mai practică. Pe atunci nu puteam să înţeleg ce înseamnă să îmbătrâneşti. Eram supărată că apartamentul ei se afla într-o altă parte a oraşului. Niciodată zilele de vineri nu au mai avut acelaşi farmec pentru mine ca altădată.

În 1990 începea să devină din ce în ce mai clar faptul că urma să mă mut la un alt liceu. Ce aveam să mă fac într-o şcoală aşa de mare? Cum aveam să mă descurc? Trebuia să merg la o altă şcoală, departe de prietenii mei, întrucât familia mea locuia într-o altă zonă. Însă din nou mătuşica Louie a fost cea care m-a ajutat, deoarece apartamentul în care s-a mutat se afla chiar lângă liceul meu! Am întrebat-o dacă puteam să vin la ea în pauza de prânz ca să-mi mănânc sandvişurile. Aşa mi-am făcut un alt obicei drag.

Cred că atunci a fost momentul când relaţiile dintre noi s-au schimbat, trecând de la o relaţie copil-adult la plăcerea reciprocă de a fi una în compania celeilalte. Acest lucru era vizibil în multe feluri, însă într-un mod deosebit s-a văzut atunci când am început să citim împreună operele clasicilor — Jane Eyre, Villette, Mândrie şi prejudecată şi Femeia în alb — în locul cărţilor mele cu poveşti. Gusturile mele în materie de citit s-au maturizat.

Mătuşica Louie m-a învăţat că faptul de a-i iubi pe oameni este un talent şi o artă. Dacă nu m-ar fi învăţat acest lucru, nici nu mi-aş fi dat seama că atunci eram mult mai mare. Ea m-a învăţat să ascult, însă mulţi oameni din această lume mult prea ocupată nu au învăţat niciodată acest lucru, indiferent că sunt tineri sau bătrâni. Eu mă ghemuiam pe canapea, iar ea îmi povestea întâmplări din viaţa ei şi experienţe prin care trecuse. Mă simţeam atrasă de cunoştinţele irezistibile pe care le avea această doamnă.

Mătuşica Louie a renunţat la multe — la căsătorie, la copii, la o carieră — ca să le poarte de grijă părinţilor şi mătuşii ei care sufereau de boli traumatizante. Aceasta i-a dat posibilitatea fratelui ei mai mic să-şi continue ministerul cu timp integral.

În ultimii doi ani, mătuşica Louie a avut probleme cu sănătatea, iar eu pot să văd frustrarea, greutăţile şi durerea pe care le aduce vârsta înaintată. De curând, la vârsta de 84 de ani, ea a trebuit să renunţe la şoferie, iar acest lucru a fost o încercare grea pentru ea. Era obişnuită să ducă o viaţă foarte activă, iar acum faptul de a fi obligată să rămână în casă este atât de frustrant pentru ea. A trebuit să se lupte cu sentimentul că îi deranjează pe ceilalţi. Indiferent de câte ori i-am spune noi că o iubim şi că am face orice pentru ea, mătuşica se simte în continuare vinovată.

Situaţia s-a înrăutăţit mai tare, fiindu-i acum greu să se spele şi să se îmbrace singură. Chiar dacă a făcut acest lucru pentru alţii, pentru ea este acum o încercare să aibă la rândul ei nevoie de un asemenea ajutor. Aceasta este o lecţie pentru mine: chiar şi atunci când oamenii nu mai pot face singuri totul, ei merită în continuare respectul nostru.

Însă ceea ce este cel mai important, această experienţă m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă să îmbătrâneşti. Pentru fiecare lucru pe care mătuşica Louie nu-l mai poate face îmi vine să plâng. Dar cel mai mult îmi vine să plâng şi să nu mă mai opresc atunci când o văd dezamăgită sau că are dureri mari. Îmi pare nespus de rău pentru faptul că alţi copii mai mici decât mine nu se pot bucura de toată înţelepciunea ei, nici nu o pot aprecia.

Uneori mă întreb dacă fac destul pentru ea. Se bucură ea de mine şi mă iubeşte tot atât de mult cât mă bucur şi o iubesc eu? Dar atunci când mă duc la ea pentru masa de prânz şi o strâng în braţe, toate îndoielile dispar.

Mă simt mândră că am o asemenea prietenă. Ea m-a învăţat atâtea calităţi excelente: mai presus de toate, ea m-a învăţat să iubesc. N-aş da prietenia ei nici pentru o sută de prieteni de vârsta mea. Deşi în curând voi termina şcoala şi n-o să mă mai duc la ea acasă la prânz, n-am să încetez niciodată s-o iubesc, s-o vizitez şi s-o ajut pe draga mea prietenă. Ea m-a învăţat că în viaţă poţi fi fericit şi mulţumit dacă te gândeşti la ceilalţi înainte să te gândeşti la propria persoană. — De la o colaboratoare.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Alături de mătuşica Louie