Tinerii se întreabă . . .

Sporturile pe echipe — Îmi sunt de vreun folos?

„Îmi place sportul. Mă simt cu adevărat bine. Şi îmi place să fiu alături de prietenii mei.“ — Sandy, o fată de 14 ani.

„TE DISTREZI!“ „Este pasionant!“ „Câştigi!“ Acestea au fost câteva dintre motivele indicate de tinerii canadieni şi americani când au fost întrebaţi de ce participă la sporturile pe echipe organizate în cadrul campionatelor. În mod clar, mulţi tineri împărtăşesc entuziasmul acestora.

Să luăm, de exemplu, Statele Unite. Potrivit cărţii Your Child in Sports, de Lawrence Galton, „în fiecare an, 20 de milioane de copii americani având peste şase ani joacă, sau încearcă să joace, în cadrul unor echipe sportive“. Şi în timp ce, cu numai câţiva ani în urmă, echipele sportive erau formate aproape în exclusivitate din băieţi, în prezent, un număr record de fete lovesc cu bătătorul în base-ball, aruncă la coş în baschet şi chiar se întrec între ele pe terenul de fotbal.

Probabil că eşti tipul atletic şi consideri că, dacă intri într-o echipă, te vei simţi bine. Sau poate că părinţii, profesorii sau antrenorii te încurajează foarte mult să faci acest lucru, sau poate că exercită chiar presiuni asupra ta. Indiferent care ar fi situaţia, ca să faci parte dintr-o echipă sportivă trebuie să dăruieşti foarte mult timp şi energie. Aşadar, este normal să cunoşti câteva dintre avantajele şi dezavantajele acestei acţiuni. Mai întâi, să vedem câteva dintre avantaje.

Foloasele practicării sportului

„Antrenamentul fizic este puţin folositor“, declară Biblia (1 Timotei 4:8, NW). Iar cei tineri pot cu siguranţă să tragă unele foloase de pe urma activităţii fizice. În Statele Unite, un număr alarmant de tineri suferă de obezitate, hipertensiune şi au colesterolul ridicat. Exerciţiile fizice efectuate cu regularitate pot să ajute ca asemenea probleme să fie ţinute sub control. Un articol din revista American Health a arătat că tinerii care efectuează cu regularitate exerciţii fizice „ating o capacitate respiratorie şi circulatorie mai bună decât copiii sedentari [inactivi]. Cei care obişnuiesc să se antreneze realizează şi performanţe sportive mai mari şi obţin un control mai bun asupra greutăţii“. Cercetătorii afirmă şi ei că, efectuând exerciţii fizice, poţi să scapi de stres, să reduci oboseala şi chiar să dormi mai bine.

Este interesantă observaţia făcută în cartea Your Child in Sports: „A devenit clar faptul că multe dintre problemele de sănătate pe care le au adulţii îşi au rădăcinile în anii adolescenţei“. Astfel, mulţi medici sunt de părere că foloasele exerciţiilor fizice efectuate cu regularitate se pot extinde şi când devii adult. Iată ce declară scriitoarea Mary C. Hickey: „Cercetările au indicat că, în cazul acelor copii care practică anumite sporturi, este mult mai probabil ca atunci când devin adulţi, ei să fie mai activi pe plan fizic“.

Mulţi sunt de părere că mai există şi alte foloase importante ale practicării sporturilor pe echipe. Iată ce a spus un tată referitor la faptul că băiatul său joacă fotbal: „Nu-l lasă să bată străzile. Îl învaţă disciplina“. Alţii consideră că jocul în echipă îl învaţă pe un tânăr să lucreze alături de alţii — lucru care i-ar putea aduce foloase pentru tot restul vieţii. Sporturile pe echipe îi mai învaţă pe tineri şi să se conformeze unor reguli, să se autodisciplineze, să preia conducerea şi să trateze cu îngăduinţă şi succesele, şi eşecurile. „Sporturile sunt un mare laborator pentru tineri“, spune medicul George Sheehan. „Ele le dau elevilor posibilitatea să trăiască lucrurile despre care le vorbesc deseori profesorii lor: curaj, măiestrie, devotament.“ — Current Health, septembrie 1985.

Cel puţin, faptul de a face parte dintr-o echipă câştigătoare poate să crească respectul de sine. „Când marchez sau trag spre poartă, spune tânărul Eddie, mă simt foarte mândru de mine.“

Glorie, bani şi popularitate

În cazul altor tineri însă, adevăratul farmec al sporturilor pe echipe îl constituie aprobarea şi recunoaşterea în faţa colegilor lor. „De fiecare dată când faci ceva bine, explică un băiat de 13 ani pe nume Gordon, toţi te bat pe spate.“

Susan şi Daniel Cohen confirmă acest lucru în cartea lor Teenage Stress: „Dacă se pare că există o cale sigură spre popularitate, în special pentru băieţi, aceasta este sportul. . . . Rar vei întâlni un star al unei echipe de fotbal sau de baschet care să nu fie recunoscut de ceilalţi“. Un sondaj a dezvăluit cât de mult sunt apreciaţi sportivii. Elevii au fost întrebaţi cum ar prefera ca ceilalţi să-şi aducă aminte de ei: ca star sportiv, ca student eminent sau ca cea mai populară persoană. În cazul băieţilor, a fi un „star sportiv“ a fost prima alegere.

Faptul că un jucător de fotbal sau de baschet se bucură de mai mult respect decât un învăţat nu este un lucru atât de surprinzător dacă stai şi te gândeşti la atenţia idolatră pe care le-o acordă mass-media sportivilor profesionişti. O mare parte din publicitate se concentrează asupra salariilor lor astronomice şi a stilului lor de viaţă extravagant. Nu este de mirare că mulţi tineri, îndeosebi cei care trăiesc în zonele aglomerate ale oraşelor, consideră probabil că practicarea sporturilor în cadrul şcolii este o treaptă spre prosperitate — un bilet pentru a scăpa de sărăcie!

Din nefericire, realitatea se dovedeşte a fi cu mult sub aşteptări. Un articol din revista Current Health, intitulat „Câţi sportivi ajung profesionişti?“, a furnizat câteva statistici care ne fac să stăm puţin şi să ne gândim. Aici se spunea: „Peste un milion de băieţi [din Statele Unite] joacă fotbal în cadrul liceului; aproape 500 000 joacă baschet; şi circa 400 000 base-ball. De la liceu la colegiu, numărul celor care joacă scade brusc. În colegii, numai un total de circa 11 000 de sportivi mai joacă fotbal, baschet şi base-ball“. De aici, statisticile devin şi mai sumbre. „Numai aproximativ 8 la sută [din sportivii de colegiu] sunt selecţionaţi de echipe profesioniste şi numai aproape 2 la sută semnează un contract ca profesionişti.“ Articolul dă apoi următorul avertisment: „Nici chiar semnarea unui contract nu înseamnă că un sportiv va face parte din echipă“.

Aşadar, în total, „numai unul din 12 000 de sportivi de liceu va ajunge să joace ca profesionist“. Sorţii de izbândă s-ar putea să fie egali cu cei pentru câştigarea premiului întâi la o loterie! Însă s-ar putea să te întrebi dacă nu cumva un sportiv ar putea să beneficieze măcar de şcolarizare gratuită la un colegiu, având în vedere toată truda lui. Din nou, sorţii nu sunt prea favorabili. Potrivit cărţii On the Mark, de Richard E. Lapchick şi Robert Malekoff, „dintre milioanele de sportivi de liceu . . ., numai unul din 50 va primi o bursă ca să joace în cadrul unui colegiu“. Iată încă o statistică sumbră: „Dintre cei mai buni jucători care primesc bursă pentru practicarea unor sporturi care aduc mari profituri, cum ar fi fotbalul şi baschetul, mai puţin de 30 la sută vor absolvi colegiul după patru ani“.

Pentru marea majoritate a jucătorilor, visul de a ajunge un sportiv bogat şi celebru este pur şi simplu o iluzie — un vis.

Retrageri

Când te gândeşti la perspectiva de a fi mai sănătos, de a-ţi dezvolta personalitatea şi de a te bucura de o mai mare popularitate, cel mai inteligent lucru ţi s-ar putea părea în continuare intrarea într-o echipă sportivă. Însă, înainte de a o zbughi pe uşă pentru a participa la meciurile de selecţie, reflectează la ceea ce a declarat revista Ladies’ Home Journal: „În prezent, în cadrul sporturilor organizate se înscriu mai mulţi copii decât în orice altă generaţie de mai înainte. Vestea cea rea este: aceştia se retrag în număr foarte mare din cadrul acestor programe sportive“. Iată ce se spune că ar fi declarat dr. Vern Seefeldt, expert în sport: „Când ajung pe la 15 ani, 75 la sută din copiii care au practicat vreodată un sport s-au retras“.

Să vedem care este situaţia în Canada, o ţară în care hockey-ul pe gheaţă se bucură de o extraordinară popularitate. Într-o ligă de hockey de amatori, 53 la sută din cei peste 600 000 de jucători ai săi au mai puţin de 12 ani. Însă numai 11 la sută au peste 15 ani. Motivul? Majoritatea tinerilor au renunţat până să ajungă la această vârstă. De ce atât de mulţi abandonează?

Cercetătorii declară că, în general, cei care se retrag îşi motivează abandonul surprinzător de simplu: meciurile nu mai sunt ceva distractiv. Într-adevăr, a juca într-o echipă poate fi un proiect extenuant şi consumator de timp. Revista Seventeen le-a spus cititorilor săi că simplul fapt de a concura pentru a obţine un loc într-o echipă poate să însemne un antrenament de „trei ore pe zi, timp de cinci zile pe săptămână . . ., aceasta pentru aproape una sau două săptămâni“. Dacă supravieţuieşti acelui test şi ajungi în echipă, te aşteaptă mult mai multe ore de lucru şi de antrenament. Un exemplu tipic este cel al unei jucătoare dintr-o echipă feminină de baschet care se antrenează mai mult de trei ore în fiecare zi. Acel timp ar putea fi petrecut făcând ceva mai util.

Bineînţeles, mulţi tineri nu au nimic împotriva programului istovitor. Ei se simt bine şi găsesc plăcere în eforturile pe care le depun pentru a-şi perfecţiona capacităţile sportive. Însă mai există şi alte motive pentru care un mare număr de tineri se retrag din sporturile organizate. Pentru a putea să iei o decizie, şi anume dacă să intri sau nu într-o echipă, trebuie să ştii care sunt aceste motive. Iată ce se spune în Proverbele 13:16: „Orice om prevăzător lucrează cu cunoştinţă“. Aşadar, vom continua această discuţie într-un articol viitor.

[Text generic pe pagina 14]

‘Majoritatea celor mai buni jucători din universităţi care primesc burse sportive nu ajung să absolvească instituţiile respective.’

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Popularitatea de care se bucură sportivii îi atrage pe mulţi tineri spre sporturile organizate.