Castraţii: Mutilare în numele religiei

Castraţii: Erau cântăreţi de sex masculin care aveau forţa trupească a unui bărbat, însă vocea unui băiat. Perioada castraţilor a fost, într-adevăr, o perioadă întunecată. Cine erau ei? Răspunsul este legat de o practică oribilă — o mutilare făcută în numele religiei.

UNII se pot naşte eunuci, însă mulţi sunt făcuţi eunuci de către alţi bărbaţi. După forma trupului şi statură, aceştia sunt bărbaţi, totuşi ei nu pot să procreeze. Într-un anumit stadiu al dezvoltării lor fizice sau chiar şi când erau adulţi, fie din dorinţa lor, fie cu forţa, ei au fost castraţi.

De ce bărbaţii ar dori să se mutileze sau să-i mutileze pe alţi bărbaţi în acest mod? Deseori, ei au făcut-o în numele religiei.

Eunucii din istoria antică

Cu mii de ani în urmă, asirienii au folosit castrarea ca formă de pedeapsă. În Egipt, aceasta era pedeapsa pentru adulter. Un hoţ care era prins furând dintr-un templu din anticul Friesland, în prezent o provincie a Olandei, era emasculat înainte de a fi omorât.

În Roma, castrarea a fost interzisă prin lege în secolul întâi, în timpul domniei împăraţilor Domiţian şi Nerva, însă ea s-a practicat din nou în anii de declin ai imperiului. Prin legislaţia adoptată în secolul al IX-lea de regele Angliei, Alfred cel Mare, un servitor care viola o servitoare era castrat.

De asemenea, eunucii se distingeau în mod remarcabil în cadrul ritualurilor religioase. Eunucii, ca şi fecioarele, îi slujeau zeiţei Artemis în oraşul Efes. Bărbaţii se castrau în cadrul unor ceremonii nebuneşti, pentru a-i aduce onoare Astarteei siriene din Hierapolis, după care tot restul vieţii lor purtau haine femeieşti.

„Cel care se castrează sau care castrează pe altul nu este unul dintre discipolii mei“, a proclamat Mohamed. Însă în pofida acestei interdicţii, eunucii erau foarte apreciaţi ca sclavi în ţările musulmane, slujind ca păzitori ai haremurilor şi ai sanctuarelor. Ca urmare, acest comerţ cu sclavi a continuat să fie practicat. Tinerii luaţi din Sudan şi din ţările nord-africane vecine le-au adus profituri enorme negustorilor de sclavi.

La începutul secolului al XIX-lea, Johann L. Burckhardt a vizitat sudul Egiptului, unde a văzut băieţi castraţi care erau pregătiţi să fie vânduţi ca sclavi. Operaţiile erau efectuate pe băieţi de 8 până la 12 ani. Cei care făceau această operaţie erau doi călugări ai Bisericii Copte. „Meseria lor, comenta Burckhardt, era dispreţuită.“

Acest lucru ne face să ne întrebăm: În ce măsură a fost implicată creştinătatea în această practică, şi care au fost motivele?

Eunucii în creştinătate

Origene — cunoscut cel mai bine pentru lucrarea sa Hexapla, care conţine versiuni ale Scripturilor ebraice aranjate în şase coloane — s-a născut în jurul anului 185 e.n. Când avea 18 ani, era deja bine cunoscut pentru discursurile sale despre creştinism. Cu toate acestea, el era îngrijorat ca nu cumva popularitatea de care se bucura în rândul femeilor să fie greşit înţeleasă. Prin urmare, înţelegând cuvintele lui Isus în sens literal, şi anume „sunt fameni [eunuci, NW] care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor“, el s-a castrat (Matei 19:12)a. A fost o acţiune lipsită de maturitate, făcută sub impulsul momentului, acţiune pe care a regretat-o foarte mult mai târziu.

În mod interesant, chiar în primul canon al Conciliului de la Niceea din anul 325 e.n., bărbaţilor care se emasculaseră li se interzicea în mod expres să slujească în calitate de preoţi. Iată ce spune dr. J. W. C. Wand despre această rezoluţie: „Probabil că unii şi-au arătat dorinţa să urmeze exemplul lui Origene în această privinţă şi să se facă eunuci . . . şi era foarte important ca creştinii să nu fie încurajaţi să se conformeze unui obicei care era caracteristic într-o măsură mult mai mare închinătorilor aparţinând unor religii păgâne“.

Luând o asemenea decizie importantă, conducătorii religioşi ai creştinătăţii au căutat să interzică pentru totdeauna această practică dezgustătoare a castrării. Aşa cum vom vedea, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Mai întâi, să urmărim o întâmplare bine cunoscută.

În anul 1118, Peter Abelard, filozof şi student la teologie, s-a îndrăgostit de Héloïse, o tânără al cărei tutore era chiar Abelard. Acesta nu era încă ordinat şi deci nu se afla sub jurământul celibatului, astfel că cei doi s-au căsătorit în secret şi au avut un fiu. Însă unchiul Héloïsei, Fulbert, un canonic al catedralei romano-catolice din Paris, a considerat că aceasta fusese sedusă şi, prin urmare, l-a castrat pe Abelard cu forţa. Acest act barbar, pus la cale de o asemenea faţă bisericească de rang înalt, a dus la castrarea a doi dintre autorii lui, în urma unei acţiuni de răzbunare.

Astfel, castrarea era acceptată în continuare drept pedeapsă în anumite situaţii. Însă această practică oribilă avea să fie introdusă în scurt timp în cadrul Bisericii Romano-Catolice, deoarece în biserici se cânta.

Corurile bisericeşti

Cântatul a avut un rol important în liturghia ortodoxă răsăriteană şi cea romano-catolică, cei care constituiau baza într-un cor bisericesc fiind băieţii cu voce de soprani. Însă vocea unui băiat se schimbă în primii ani ai adolescenţei. Cum putea biserica să facă faţă acestei schimbări permanente a personalului şi a instruirii pe care o necesita aceasta? Este adevărat, adesea era folosit un timbru vocal cu registru înalt, oarecum monoton, cunoscut sub numele de falset, însă acesta nu constituia o înlocuire corespunzătoare a băieţilor sopranib.

Sopranele erau soluţia clară, însă de la început papa le interzisese femeilor să cânte în biserică. Mai apărea încă o problemă, întrucât cântăreţilor bisericii li se putea cere să-l ajute pe preotul lor, aceasta fiind o responsabilitate rezervată în mod exclusiv bărbaţilor. Prin urmare, femeile nu puteau fi folosite pentru a completa rândurile corurilor bisericeşti.

În 1588, papa Sixtus al V-lea le-a interzis femeilor să cânte pe scena vreunui teatru public sau a vreunei opere. După aproape 100 de ani, papa Inocent al XI-lea a formulat din nou această interdicţie. „Dezaprobarea faţă de interpretele spectacolelor teatrale şi asocierea numelor acestora cu prostituţia şi cu actele cu caracter imoral au fost un obicei vechi, care datează din zilele Sf. Augustin şi chiar de mai înainte“, remarcă cercetătorul Angus Heriot. Adoptând însă această poziţie rigidă, biserica a deschis calea spre o altă problemă, mult mai gravă: castraţii!

Cine erau castraţii, şi cum a ajuns creştinătatea să aibă legătură cu aceştia?

Mutilare de dragul muzicii

Opera şi teatrele publice aveau nevoie de soprani, la fel şi corul papal. Ce se putea face? Se ştia de mult timp că, dacă un băiat era castrat, vocea sa nu se mai schimba. Coardele vocale nu mai creşteau decât puţin, în timp ce toracele şi diafragma se dezvoltau normal. Ca urmare, castratul avea forţa trupească a unui bărbat, însă vocea unui băiat — „acel tip de voce despre care se credea că o au îngerii“, comentează Maria Luisa Ambrosini în The Secret Archives of the Vatican. De asemenea, se poate regla, într-o anumită măsură, tipul de voce, variind vârsta la care copilul este castrat.

Începând din secolul al XII-lea, Biserica Greacă a angajat castraţi să cânte în coruri, însă ce avea să facă Biserica Romano-Catolică? Avea să fie şi ea acum de acord cu acest lucru şi să angajeze castraţi?

Padre Soto, un cântăreţ în corul papal din anul 1562, este menţionat în registrele Vaticanului ca falset. Însă Soto a fost un castrat. Prin urmare, cu cel puţin 27 de ani înainte de 1589, an în care bula papală emisă de papa Sixtus al V-lea a făcut schimbări în rândul cântăreţilor Bazilicii Sf. Petru pentru a primi patru castraţi, Vaticanul a anulat în tăcere decizia Conciliului de la Niceea.

Din 1599 s-a recunoscut în mod public că la Vatican existau castraţi. Odată ce autoritatea cea mai înaltă din cadrul bisericii a aprobat în mod deschis această practică, castraţii au început să fie acceptaţi. Gluck, Handel, Meyerbeer şi Rossini se numără printre cei care au compus atât muzică sacră, cât şi laică special pentru castraţi.

Popularitate, părinţi şi opinia publică

Castraţii s-au bucurat imediat de popularitate. De exemplu, papa Clement al VIII-lea (1592–1605) a fost foarte impresionat de cât de mlădioase şi de suave erau vocile lor. Chiar dacă cel despre care se ştia că avusese de-a face cu operaţia de castrare trebuia să fie teoretic excomunicat, un val continuu de băieţi stătea la dispoziţie, pe măsură ce necesităţile muzicale ale bisericii erau acceptate.

Se spune că existau magazine care prezentau anunţuri publicitare de genul: „Qui si castrono ragazzi” (Aici se castrează băieţi). O frizerie din Roma anunţa cu mândrie: „Cântăreţi castraţi aici pentru corurile papale de la capelă“. Se spune că, pe parcursul secolului al XVIII-lea, aproximativ 4 000 de băieţi italieni ar fi fost castraţi în acest scop. Numărul celor care au murit în timpul operaţiei nu se cunoaşte.

De ce părinţii au acceptat ca fiii lor să fie mutilaţi în acest mod? În general, castraţii proveneau din familii sărace. Dacă un fiu demonstra o oarecare aptitudine pentru muzică, atunci el putea fi vândut, uneori pe loc, unui institut de muzică. Alţii erau atraşi de corurile Bazilicii Sf. Petru din Roma şi de alte instituţii bisericeşti asemănătoare. Fireşte, părinţii sperau ca fiii lor castraţi să ajungă faimoşi şi să le poarte de grijă când vor îmbătrâni.

Însă de foarte multe ori se năştea o tragedie atunci când devenea clar faptul că băiatul nu avea voce care să fie educată. Johann Wilhelm von Archenholz, care a scris pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea cartea A Picture of Italy, a explicat că unor asemenea proscrişi, cărora li se alăturau toţi ceilalţi castraţi care erau în plus, li s-a „permis să primească ordinul [sfânt]“ şi au fost lăsaţi să rostească slujba de Liturghie. Aceasta a fost urmarea extraordinarului precedent stabilit chiar de Bazilica Sf. Petru, unde, încălcându-se canonul bisericii, în anul 1599 au fost admişi doi castraţi ca preoţi romano-catolici, după care au fost admişi şi alţii.

Însuşi papa Benedict al XIV-lea a vorbit despre decizia Conciliului de la Niceea şi a recunoscut că operaţia de castrare era ilegală. Însă în 1748, el a respins cu hotărâre o propunere venită chiar din partea propriilor săi episcopi, propunere care cerea interzicerea castraţilor, de teamă ca nu cumva bisericile să se golească dacă el va face acest lucru. Aceasta se datora farmecului şi importanţei muzicii. Prin urmare, coriştii castraţi au continuat să cânte în corurile bisericeşti din Italia, în Bazilica Sf. Petru şi chiar şi în Capela Sixtină a papei.

În 1898, odată cu intensificarea opiniei publice împotriva castrării, papa Leon al XIII-lea i-a scos în mod discret la pensie pe castraţii de la Vatican, iar în 1903 succesorul său, papa Pius al X-lea, a interzis în mod oficial ca în capela papală să mai cânte castraţii. Însă bula emisă de papa Sixtus al V-lea, care îi recunoştea legal, nu a fost niciodată abrogată în mod oficial.

Ultimul maestru castrat, Alessandro Moreschi, a murit în 1922. Înregistrări ale cântecelor sale făcute în anii 1902 şi 1903 mai pot fi ascultate şi azi. Pe aceste discuri, el este prezentat ca „Soprano della Cappella Sistina“ (Sopranul Capelei Sixtine). „Vocea, scrie criticul muzical Desmond Shawe-Taylor, în mod incontestabil de sopran, nu se aseamănă nici cu cea de băiat, nici cu cea de femeie.“

Astfel a luat sfârşit mutilarea inumană a băieţilor, mutilare făcută de dragul artei. O „practică oribilă“, declară The Encyclopædia Britannica, însă o practică scuzată de Biserica Romano-Catolică timp de secole.

Castrare în anii ’90?

Aşadar, nu mai există castraţi. Însă înseamnă oare acest lucru că a luat sfârşit castrarea în numele religiei? Din păcate, nu! Revista The Independent Magazine declară că în India există nu mai puţin de un milion de eunuci, care trăiesc în comunităţi religioase. Cine sunt aceştia? Sunt hijra.

Cei mai mulţi dintre hijra sunt musulmani din naştere — cu toate că există mulţi hinduşi printre ei — şi toţi se închină zeiţei Bharuchra Mata, o zeiţă hindusă din Gujarat. Chiar dacă majoritatea lor aleg să fie castraţi, unele persoane susţin că în fiecare an nu mai puţin de o mie de bărbaţi indieni sunt emasculaţi cu forţa pentru a-i obliga să intre în rândurile hijra, după care sunt daţi la licitaţie acelui guru care a oferit mai mult.

Hijra sunt guvernaţi de o ierarhie de guru, diferite clanuri de hijra împărţind oraşele în teritorii controlate de acestea. Hijra trăiesc cerşind şi practicând prostituţia la templu. În general, ei sunt dispreţuiţi, însă sunt şi de temut, deoarece se crede despre ei că deţin puteri magice funeste. Din acest motiv, oamenii îi vor plăti ca să reverse binecuvântări asupra bebeluşilor şi asupra tinerilor căsătoriţi.

S-a semnalat că unii hijra apucă pe calea pribegiei. Însă „mafia hijra, despre care se spune că este cea care controlează castrările, acţionează sub un văl al tăcerii şi al terorii“, precizează India Today.

Sfârşitul!

Va fi vreodată lumea eliberată de asemenea rele? Da, deoarece păcatele imperiului mondial al religiei false — identificat în Biblie drept o prostituată, „Babilonul cel mare“ — „s-au unit împreună până la cer“. Cât de mult ne este întărită credinţa aflând că toate aceste practici care îl dezonorează pe Dumnezeu se vor sfârşi în curând în mod dramatic! De ce să nu citiţi despre aceste lucruri în ultima carte a Bibliei, şi anume Apocalipsa, capitolul 18? Urmăriţi în mod deosebit versetele 2 şi 5 (nota de subsol).

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 13]

Cele mai înalte norme

În conformitate cu Legea lui Iehova, nici un eunuc nu putea deveni membru al congregaţiei lui Israel, acest lucru fiind exprimat în mod foarte clar (Deuteronomul 23:1). Sub această Lege, castrarea nu era permisă. „Legea evreilor respingea asemenea operaţii“, se spune în Encyclopaedia Judaica. Ca urmare, nici israeliţii, nici locuitorii străini nu erau făcuţi eunuci pentru a sluji în palatul regilor israeliţi, aşa cum se obişnuia la alte curţi regale, de exemplu la curtea regelui persan Ahaşveroş. — Estera 2:14, 15; 4:4, 5.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

O decizie adoptată de papa Sixtus al V-lea a deschis calea apariţiei castraţilor.

[Provenienţa ilustraţiei]

The Bettmann Archive