Pentru mine disciplina a însemnat salvare

CÂND aveam patru ani, părinţii mei m-au înscris la un curs de gimnastică ritmică. Antrenamentul era un lucru esenţial şi a trebuit să lucrez cot la cot cu alte fetiţe. Nu peste mult timp, am început să exersez pentru a deveni dansatoare. Disciplina a devenit o parte din viaţa mea.

Părinţii mei erau adevăraţi adepţi ai disciplinei şi aşteptau ca toţi copiii lor să fie manieraţi, bine crescuţi şi respectuoşi. Uneori îi consideram nedrepţi, însă acum, când privesc înapoi — după ce i-am crescut pe cei trei copii ai mei —, înţeleg valoarea disciplinei. De fapt, le mulţumesc părinţilor mei că au fost atât de grijulii.

Primii mei ani în care am învăţat autodisciplina, precum şi cum să lucrez ca membră a unei echipe, m-au ajutat mai târziu în viaţă.

Înfruntând problemele

La vârsta de opt ani am făcut reumatism articular acut, o boală care m-a ţinut la pat. Am avut dureri mari la ambii genunchi şi nu mi s-a dat voie să umblu timp de 12 luni. Familia mea iubitoare m-a luat cu ea peste tot. Nimeni nu credea că voi mai putea dansa vreodată. Însă, în principal datorită îngrijirii pe care am primit-o de la părinţii mei şi de la doctorul nostru de familie, un doctor bun şi răbdător, m-am refăcut complet şi m-am întors la dans, hotărâtă mai mult ca oricând să fiu cea mai bună.

La 16 ani, părinţii mi-au dat voie să nu mai merg la o şcoală obişnuită, ca să pot urma o carieră ca dansatoare. Şi am făcut-o cu înflăcărare şi entuziasm. În cele din urmă am început să exersez pentru balet clasic. Acest lucru pretindea mai multă autodisciplină decât oricând. Studiam şi exersam şase zile pe săptămână, şi aceasta timp de trei ani şi jumătate.

Când am împlinit 19 ani, se dădea concurs pentru a intra la Institutul de Balet din Australia. Era foarte greu să intri la această şcoală prestigioasă. Din toată Australia erau selecţionaţi doar câţiva. Spre bucuria mea, m-am numărat printre cei selecţionaţi. Astfel am început o muncă intensă care a durat 18 luni. Aici se făceau ore de balet, de mimică, de artă dramatică şi de arte plastice. Baletul este o formă de dans plină de graţie, însă îţi trebuie o adevărată forţă ca să faci ca totul să pară realizat fără efort. Astfel că, pentru a ne întări picioarele, am făcut antrenamente, care au fost programate într-o sală de gimnastică.

În cele din urmă, în iunie 1970, s-au dat probe pentru a intra în Ansamblul Australian de Balet. Din nou am fost selecţionată, şi în mai puţin de o săptămână am intrat în ansamblu.

Viaţa într-o lume diferită

Înainte să-mi dau bine seama ce se întâmplă, m-am trezit, pentru prima oară în viaţa mea, departe de casă, aruncată într-un mediu cu totul diferit. Ansamblul nostru a făcut un turneu în Australia, iar apoi am mers în Asia. Era ca şi cum trăiam într-o altă lume, având propriile ei reguli şi norme. Erau zile şi nopţi lungi şi istovitoare, la care se adăugau picioarele umflate, pline de răni şi băşici. Însă spectacolele făceau ca toată munca grea să merite efortul. Era extraordinar să te afli acolo, pe scenă.

După ce ne-am întors în Australia, o epidemie de gripă s-a abătut asupra ansamblului, mulţi dintre noi nemaiputând evolua pe scenă. Eu nu am mai putut dansa trei luni. După ce am revenit în ansamblu, am început să am probleme, nereuşind să fac faţă vieţii de balerină — întotdeauna căutam perfecţiunea şi mă reţineam de la orice fel de activitate recreativă cu prietenii în afara orelor de balet, deoarece nu aveam deloc timp şi eram foarte obosită. După toţi aceşti ani de muncă, acesta avea să fie oare sfârşitul carierei mele?

Am început să am sentimente ciudate, confuze. M-am închis foarte mult în mine şi m-am izolat. În cele din urmă, după aproape un an, m-am îmbolnăvit de urticarie, o boală alergică gravă. Ca urmare, pe tot corpul meu au erupt băşicuţe roşii, inflamate, care produceau mâncărime şi care s-au unit unele cu altele până când am ajuns să arăt ca o singură băşică roşie, uriaşă. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul — am părăsit Ansamblul Australian de Balet. Au trecut multe luni până când m-am însănătoşit. Din nou părinţii mei m-au îngrijit şi m-au ajutat să mă refac.

Căsătoria şi întemeierea unei familii

În 1974 am întâlnit un tânăr drăguţ. Era actor şi avea propria sa firmă. Ne-am căsătorit şi am călătorit prin Europa. După ce ne-am întors în Australia, în 1976 s-a născut primul nostru copil, Justin. Mai târziu ne-am mutat în Perth, capitala Australiei de Vest, şi am cumpărat un hotel. Aceasta a însemnat o mare schimbare în viaţa noastră.

Munca pe care trebuia să o efectuăm era enormă, şi aceasta din cauză că am încercat să ne ocupăm singuri de hotel. Mă dădeam jos din pat la ora patru dimineaţa şi uneori nu terminam lucrul până a doua zi dimineaţă. Pe lângă acest stres, în hotel exista şi o puternică influenţă demonică. Pe nesimţite, aceasta ne-a afectat viaţa, în special pe cea a soţului meu drag. Astfel că, după trei ani, din cauza problemelor de familie şi ale celor financiare, ne-am hotărât să vindem hotelul şi să salvăm ce mai puteam din căsnicia noastră.

Familia noastră s-a mărit, ajungând la cinci membri, deoarece am mai avut şi două fete, Bianca şi Victoria. N-am putut să vindem hotelul repede, iar în această perioadă am început să mă îndrept spre Dumnezeu pentru ajutor. Mi-am amintit rugăciunea „Tatăl nostru“, pe care o învăţasem pe de rost când eram mică. O aveam în permanenţă în minte şi o rosteam încontinuu.

În cele din urmă, hotelul s-a vândut. Însă soţul meu a murit de anevrism cu numai trei săptămâni înainte de ziua în care trebuia să plecăm din Perth în Melbourne. Nu avea decât 32 de ani. Durerea mea a fost foarte mare şi nu m-am simţit deloc alinată atunci când un preot catolic din Melbourne mi-a spus că, din cauza problemei pe care soţul meu a avut-o cu demonii, cu siguranţă că nici eu nu voi scăpa de influenţa lor. Ca urmare, a început să ne stropească cu apă „sfinţită“ din cap până în picioare pe mine şi pe copii, precum şi în fiecare cameră a locuinţei mamei mele, unde stăteam noi.

Întrebări rămase fără răspuns

Au trecut câţiva ani, iar eu am continuat să-mi pun întrebări despre Dumnezeu, fără să primesc însă vreun răspuns satisfăcător de la religia mea catolică. Atunci am luat hotărârea să ne mutăm cu toată familia din Melbourne în Queensland, un ţinut cu o climă mai caldă. Aici, în Brisbane, ne-am lăsat foarte prinşi de activităţile bisericii. Copiii mergeau la şcoli catolice şi cu toată familia ne duceam cu regularitate la biserică, ţineam post, spuneam rugăciuni şi făceam tot ceea ce credeam eu că cere Dumnezeu de la noi.

Pentru că nu am primit răspunsuri la întrebările mele, m-am hotărât să citesc singură câte puţin din Biblie în fiecare zi ca să văd dacă nu cumva puteam găsi răspunsuri prin propriile mele eforturi. În cele din urmă am citit Matei 7:7, care m-a uimit. Aici se spunea, pur şi simplu, să continui să ceri şi să continui să cauţi. „Este uşor“, m-am gândit eu. Şi exact aşa am şi făcut. Am continuat să-i cer ajutor lui Dumnezeu pentru a găsi răspunsuri la întrebările mele.

În sfârşit am primit răspunsuri

Privind înapoi, pot să-mi dau seama că nu a fost o întâmplare faptul că, nu după mult timp, la uşa mea au venit Martorii lui Iehova. Ceea ce mi-au spus aceste femei suna prea frumos. Chiar dacă am ascultat cu interes, nu am reuşit să-mi dau seama că aceasta era ceea ce căutam. Aşa că, după câteva vizite, le-am spus acestor femei care mă vizitau să nu se mai deranjeze să vină la mine.

Pe atunci, adică pe la începutul anului 1987, eram foarte ocupată. Locuinţa mea era în renovare, în ultimul stadiu, şi aveam nevoie de un zugrav bun care să termine toată lucrarea. Zidarul mi-a recomandat un tânăr zugrav pe nume Peter, care era prietenos, plin de respect şi dispus să-şi ofere ajutorul. Peter vorbea cu drag despre soţia şi copiii lui şi era întotdeauna curat şi îngrijit. Mi-am dorit să arăt şi eu la fel, aşa că, într-o dimineaţă, în timp ce stătea pe o schelă, l-am întrebat: „La ce biserică mergi?“

Aflând că este Martor al lui Iehova, l-am bătut la cap cu întrebările mele de dimineaţa, de când sosea la lucru, până la prânz, când pleca acasă obosit. Şi a putut să-mi răspundă la toate. M-am apucat să studiez zi şi noapte, iar Biblia a început să prindă viaţă. Cuprinsă de o mare bucurie, am fost de acord să studiez Biblia acasă împreună cu toată familia. Datorită bucuriei de a şti că găsisem adevărul, acestea au fost cele mai frumoase clipe din viaţa noastră.

Am aruncat toate gunoaiele — adică lucrurile din mintea noastră şi bunurile materiale care aveau legătură cu idolatria. Saci întregi am scos din casă şi i-am trimis la groapa cu gunoaie. La scurt timp, copiilor mei li s-a cerut în mod politicos să părăsească şcolile catolice. Mărturia lor despre Iehova nu a fost agreată.

Uniţi în adevărata închinare

Toţi patru suntem acum Martori botezaţi. Justin şi Bianca au terminat şcoala şi sunt pionieri, slujind în ministerul cu timp integral. Victoria are 16 ani şi merge încă la şcoală. Iar eu sunt de şase ani pionieră.

Am stat şase ani într-o congregaţie din Brisbane, unde am ajutat două femei în vârstă dragi, care, în scurt timp, şi-au dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu. În 1994 ne-am mutat într-o zonă unde era mare nevoie de predicatori ai Regatului. În prezent, slujim într-un orăşel din provincie, Charleville, aflat în partea de sud-vest a Queensland-ului. Teritoriul nostru de predicare acoperă o zonă imensă, aproape la fel de mare cât insula Tasmania, un stat al Australiei!

Gândindu-mă la copilărie şi la instruirea primită, am înţeles cât de mult am beneficiat de pe urma disciplinei. Ea m-a ajutat să aplic principiile biblice şi să fac schimbările necesare în viaţă. În realitate, faptul de a fi disciplinată acum de Iehova îmi aduce o adevărată bucurie şi speranţa unor nesfârşite binecuvântări atât pentru mine, cât şi pentru familia mea dragă. — Proverbele 6:23; 15:33. — Relatată de Sue Burke.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Împreună cu cei trei copii ai mei