Am reuşit să găsesc sensul vieţii
ERA în anul 1951. Străzile erau înţesate de mulţimi de oameni care sperau să zărească cât mai multe dintre starurile scenei şi ecranului, în timp ce limuzinele, una după alta, îşi croiau drum spre Teatrul Fine Arts din Beverly Hills, California. Acest eveniment a fost prilejuit de premiera filmului Un loc sub soare, ecranizare a binecunoscutului roman O tragedie americană, scris de vărul meu, Theodore Dreiser. A fost una dintre cele mai bune producţii ale companiei cinematografice Paramount Pictures care a candidat pentru Premiul Academiei în acel an şi a fost regizat de George Stevens, unul dintre cei mai buni regizori ai acestei companii cinematografice. Filmul a avut ca protagonişti trei dintre starurile remarcabile din acea perioadă: Elizabeth Taylor, Montgomery Clift şi Shelley Winters. De ce mă aflam într-una din acele mari limuzine trecând printre mulţimile care ţipau? Şi de ce mă simţeam atât de nelalocul meu în mediul acela? Dar să ne întoarcem la început şi să vedem prin ce împrejurări am ajuns la acest eveniment.
M-am născut în una dintre cele mai semnificative perioade ale istoriei: octombrie 1914. În a 20-a zi a acelei luni, cam pe la orele 16.30, în casa noastră din Seattle, Washington, un medic m-a ajutat să vin pe lume.
Pe atunci, familia noastră locuia în Alki Beach, într-un cartier numit Bonair. Curând, familia noastră a ajuns să aibă cinci membri, fiind compusă din mama, tata, un frate mai mare, un frate mai mic şi eu. Locuiam într-o casă mare şi frumoasă, cu vedere spre plajă, care ne oferea astfel un decor foarte pitoresc, în care se puteau vedea vapoare şi feriboturi care făceau curse regulate între partea de jos a oraşului Seattle şi alte oraşe aflate de-a lungul rutei vapoarelor.
După ce bursa a dat faliment în 1929, situaţia economică s-a înrăutăţit atât de mult, încât ne-am vândut casa de la Alki Beach şi ne-am cumpărat în schimb un magazin alimentar în cartierul Highland Park din Seattle, care ne-a asigurat un mic venit pe parcursul anilor de criză.
În 1938 mama a murit, lăsându-l pe tata să se descurce singur cu magazinul. Eu am devenit partenerul lui de afaceri şi am transformat magazinul într-un modern magazin alimentar. În scurtă vreme afacerea noastră a devenit prosperă.
Apoi, la 7 decembrie 1941 a avut loc atacul de la Pearl Harbor, iar curând după aceea mă aştepta recrutarea şi cel de-al doilea război mondial. A trebuit să lichidăm afacerea, ceea ce i-a asigurat tatei un mic venit pentru satisfacerea necesităţilor existenţei, iar eu m-am oferit voluntar în armată cu numai câteva zile înainte de a fi recrutat. Faptul că am intrat în armată mi-a tulburat conştiinţa, ca să nu spun mai mult, şi îmi amintesc cum m-am rugat lui Dumnezeu să nu trebuiască să ucid pe nimeni. După o instruire de bază am fost repartizat la Corpul de Transport. În cele din urmă am fost avansat la gradul de sublocotenent.
Asocierea mea cu Theodore Dreiser
Era de acum anul 1945, iar eu am fost repartizat la Portul de Îmbarcare Los Angeles, unde activam ca ofiţer însărcinat cu securitatea încărcăturii pe vasele care erau concesionate armatei pentru transportul proviziilor şi al câtorva trupe în diferite locuri din Pacific. Între o misiune şi alta, obişnuiam să-i vizitez pe vărul meu Theodore Dreiser şi pe soţia sa, Helen. Ei aveau o casă spaţioasă în West Hollywood şi erau deosebit de ospitalieri faţă de mine cu asemenea ocazii. Dreiser avea o minte foarte iscoditoare şi îi plăcea să mă provoace să-i spun ce părere aveam despre locurile pe care le-am vizitat.
Desigur, Dreiser ştia că eram văr şi cu Martin Dies din Texas, care era membru al Congresului, preşedinte al Comitetului Dies, precursor al Comitetului pentru Cercetarea Activităţilor Antiamericane. Mulţi dintre scriitori şi alţi profesionişti din industria filmului fuseseră trataţi în mod opresiv pentru tendinţele lor comuniste, iar Dreiser nu a fost cruţat nici el, întrucât era cunoscut ca simpatizant al ruşilor. Aşadar, în timpul uneia dintre primele mele vizite, m-a întrebat: „Împărtăşeşti şi tu opiniile vărului tău, Martin Dies?“ L-am asigurat că nu am nici o legătură cu Martin şi nici cu concepţiile sale politice, ceea ce a făcut ca relaţiile mele cu Dreiser să fie şi mai amicale.
După capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, m-am hotărât să mai rămân o vreme în armată, întrucât astfel reuşeam să văd multe locuri interesante din lume. Curând am fost promovat la gradul de locotenent şi am fost delegat ca ofiţer de administraţie la bordul uneia dintre navele mari pentru transporturi militare. În timp ce mă aflam în Japonia, m-am învoit şi am călătorit prin Japonia de la Yokohama la Hiroshima, unde bomba atomică distrusese oraşul.
În dimineaţa în care am ajuns la Hiroshima am văzut oameni care încă mai dormeau în parc pentru că nu aveau locuinţe. Este inutil să mai spun că, umblând prin acele locuri, m-am simţit foarte stânjenit, întrucât era evident faptul că, practic, fiecare persoană pe care o întâlneam îşi pierduse rude şi prieteni în acel holocaust îngrozitor. Chinul cumplit pe care l-am citit pe feţele lor, precum şi ura reală sau cea pe care mi-am imaginat-o eu că o văd în ochii lor faţă de aceia dintre noi care purtau uniformă, a fost ceva zguduitor.
Încep căutarea unui sens
Hiroshima şi numeroasele cazuri de boală şi de sărăcie pe care le-am văzut m-au făcut să încep să mă gândesc la sensul vieţii. Faptul că mă aflam în larg, la bordul vaselor, îmi oferea mult timp pentru a medita la asemenea lucruri. Din când în când vorbeam cu preotul militar de pe vas ca să văd dacă putea răspunde la unele dintre întrebările mele referitoare la nedreptăţile vieţii. Nici unul dintre acei preoţi militari nu mi-a dat vreun răspuns satisfăcător.
Theodore Dreiser a murit în decembrie 1945, după ce şi-a petrecut toată viaţa căutând sensul vieţii. În eseul intitulat „Creatorul meu“, el a recunoscut în cele din urmă că acum nu era cu nici un pic mai aproape de soluţie decât la început. Helen Dreiser, soţia sa rămasă acum văduvă, care îmi era, de asemenea, verişoară, îşi scria autobiografia pe care avea să o intituleze Viaţa mea alături de Dreiser. Ea insistase să vin la Hollywood ca să o ajut la redactarea manuscrisului şi ca să rezolv câteva chestiuni de afaceri cu diferiţi agenţi în legătură cu publicarea operelor lui Theodore, care apăruseră în multe ţări. Aşadar, în decembrie 1947 am plecat din armată şi m-am mutat la proprietatea Dreiser din West Hollywood.
Însă nu am încetat să caut sensul vieţii. Helen Dreiser încerca şi ea să găsească o înţelegere spirituală a vieţii şi, prin urmare, am început să vizităm diferite grupări, încercând să găsim ceva rezonabil. Nici una dintre grupări nu ne-a oferit răspunsuri cât de cât satisfăcătoare.
Mai târziu, când am fost la Gresham, Oregon, în vizită la mama lui Helen, am făcut cunoştinţă cu un Martor al lui Iehova care cânta la orgă electronică în câteva hoteluri mari din Portland. Ne-am lansat într-o discuţie despre religie şi multe dintre lucrurile pe care le spunea păreau rezonabile. Când ne-a propus ca unul dintre miniştrii lor să ne viziteze la întoarcerea noastră la Los Angeles, am acceptat bucuros.
După revenirea noastră la Los Angeles, am fost vizitaţi imediat de un Martor al lui Iehova. El a aranjat să facem un studiu biblic săptămânal cu un alt Martor şi cu soţia acestuia, care erau pionieri (miniştri cu timp integral). Studiul nu a mers uşor de la început din cauza unor idei preconcepute pe care le aveam, însă acestea au fost curând îndepărtate de raţionamentele logice bazate pe Biblie.
Era pe la începutul anului 1950, perioadă în care se manifesta foarte mult interes faţă de operele lui Dreiser. Compania Paramount Pictures se afla în plin proces de producere a versiunilor cinematografice a două dintre cele mai renumite romane ale lui Dreiser: O tragedie americană, care avea să se numească Un loc sub soare, lansat în 1951, şi Sora Carrie, lansat ulterior, versiunea cinematografică a acestuia fiind intitulată Carrie. Aceste filme au fost candidatele Companiei Paramont la Premiul Academiei timp de doi ani consecutiv. Prin urmare, a fost un an important pentru Helen şi, întrucât îşi terminase manuscrisul intitulat Viaţa mea alături de Dreiser, a plecat la New York, unde trebuia să se întâlnească cu reprezentanţii companiei World Publishing, care avea să-i publice manuscrisul.
M-am convins că găsisem sensul vieţii
În timpul în care ea a lipsit, eu mi-am continuat studiul biblic, aflând încet-încet cum este să mergi de la uşă la uşă pentru a vorbi despre Biblie. Până când Helen Dreiser s-a întors de la New York, eu m-am convins că găsisem în sfârşit sensul vieţii, cel pe care îl căutasem. Însă ce surprins am fost când Helen a anunţat că nu mai dorea să continue studiul biblic! Era evident faptul că anturajul ei de la New York o convinsese că ceea ce învăţa din Biblie nu era pe placul lumii. Ea a afirmat deschis: „Studiul Bibliei exclude oricare alt aspect al vieţii“. Prin urmare a refuzat să mai studieze Biblia împreună cu noi.
De acum era clar că, în ceea ce mă priveşte, faptul de a rămâne în rezerva armatei nu era în armonie cu adevărul. Am fost hotărât să mă botez în calitate de Martor al lui Iehova. S-a organizat pentru mine efectuarea unui botez special la locuinţa unui Martor care avea o piscină. Întrucât mă dedicasem lui Iehova, am fost botezat la 19 august 1950. Apoi am trimis o scrisoare la unitatea militară înştiinţându-i că, întrucât eram un ministru ordinat, nu mai puteam servi în cadrul personalului din rezerva armatei. Deşi demisia mi-a fost respinsă la început, câteva luni mai târziu, m-au destituit în mod onorabil.
Între timp, Paramount Pictures era pe punctul de a lansa filmul Un loc sub soare, iar Helen şi cu mine am fost invitaţi la un dineu rezervat doar câtorva oaspeţi, gazda fiind George Stevens, regizorul. Ni s-a comunicat că premiera absolută va avea loc la Teatrul Fine Arts din Beverly Hills şi că se luaseră măsuri ca, la sosirea noastră la teatru, Helen, în calitate de soţie a autorului, să ţină un mic discurs pentru un post naţional de radio. Aceasta avea să fie o seară deosebit de importantă pentru verişoara mea şi era de aşteptat ca eu să o însoţesc. Prin urmare, la ora stabilită, am închiriat o limuzină şi, într-o ţinută de gală, ne-am îndreptat spre teatru. Ne-am croit încet drum printre mulţimile de oameni care stăteau înşiraţi pe stradă sperând să le vadă pe unele dintre renumitele staruri aşteptate la premieră.
Ce sentiment am avut când am participat la acea etalare ostentativă? În trecut văzusem evenimente de acest fel în filme şi mă întrebam cum trebuie să fie atunci când te afli în acea lumină a reflectorului. Acum însă, întrucât dobândisem cunoştinţe despre adevăr, nu mă simţeam în largul meu. Probabil am simţit că Iehova dezaprobă astfel de lucruri, având în vedere ceea ce spune Biblia în 1 Ioan 2:16: „etalarea ostentativă a mijloacelor de existenţă . . . nu provine de la Tatăl, ci provine din lume“ (NW). Era uşor de observat că un asemenea fast nu se armoniza cu noul meu mod de viaţă creştin. Deşi mi-a plăcut acest film excelent realizat, m-am simţit uşurat când întregul eveniment a luat sfârşit.
La scurt timp după aceea, Helen Dreiser a suferit un atac de apoplexie care i-a produs o paralizie parţială. Un al doilea atac a pus-o în imposibilitatea de a se mai ocupa de afaceri. Sora ei, Myrtle Butcher, s-a oferit să o îngrijească şi a dorit să o ducă la locuinţa ei din Gresham, Oregon. Nu m-am opus dorinţei ei, întrucât m-am gândit că acesta ar fi cel mai bun lucru pentru Helen, care avea nevoie de o îngrijire atentă, pe care sora ei i-o putea oferi. Aşadar, acum nu mai aveam un serviciu. Ce era de făcut? Mi-am pus încrederea în promisiunea lui Isus consemnată în Matei 6:33: „Căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea Lui şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“ (NW).
Întrucât acum trebuia să mă îngrijesc numai de mine, fiindcă tatăl meu murise cu câteva luni mai devreme, am dorit să-i slujesc lui Iehova cu timp integral. Aproape imediat am primit drept răsplată o ofertă de serviciu cu jumătate de normă, care mi-a oferit exact ce-mi trebuia ca să pot începe să-i slujesc lui Iehova ca predicator cu timp integral al veştii bune a Regatului lui Dumnezeu. Potrivit cuvintelor lui Isus referitoare la o situaţie ca aceasta, Iehova mi-a purtat de grijă în toţi aceşti peste 42 de ani de serviciu cu timp integral.
În vara anului 1953 am asistat pentru prima dată la un congres internaţional al Martorilor lui Iehova, ţinut pe Yankee Stadium din New York, şi ce experienţă emoţionantă s-a dovedit a fi aceasta! Pe atunci eram aproape de încheierea primului an de pionierat şi, cu toate că eram foarte fericit în lucrarea de evanghelizare, am dorit să particip mai mult în serviciul pentru Regat. Cu puţin timp mai devreme înaintasem la sediul Societăţii o cerere pentru serviciul cu timp integral, iar cu ocazia acestui congres am mai făcut o cerere în vederea instruirii misionare la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower. Cât de mare mi-a fost surprinderea când, la scurt timp după întoarcerea la Los Angeles, am primit invitaţia de a sluji la sediul Societăţii, numit Betel!
Am intrat la Betel pe 20 octombrie 1953, cuprins fiind de sentimente confuze, între- bându-mă cum va fi şi dacă voi fi şi aici tot atât de fericit ca atunci când eram pionier. Însă pe tot parcursul celor 41 de ani petrecuţi în serviciul Betel nu am regretat nici măcar o dată că am luat această hotărâre. Multele privilegii de care m-am bucurat aici la Betel mi-au adus mult mai multă bucurie şi fericire decât aş fi putut avea vreodată în oricare altă formă a serviciului pentru Regat.
În 1955, Helen Dreiser a murit, iar eu am fost numit executor testamentar şi, ulterior, administrator al bunurilor ei. Când şi-a întocmit testamentul, Theodore Dreiser i-a lăsat totul soţiei lui, inclusiv drepturile asupra tuturor operelor lui, care aveau drepturile de autor asigurate. Helen îmi spusese că Dreiser citea cu regularitate Biblia şi, când i-am examinat cu atenţie biblioteca, am observat că îşi făcea uneori notiţe pe marginea filelor din Biblia lui în legătură cu redări ale altor traduceri ale Bibliei.
Dreiser şi Martorii lui Iehova
Desigur, pe vremea când discutam cu Dreiser nu ştiam nimic despre Martorii lui Iehova, însă am aflat mai târziu că el era la curent cu poziţia neutră din punct de vedere politic a Martorilor lui Iehova. În cartea sa intitulată America merită să fie salvată, el i-a lăudat pentru poziţia pe care au luat-o faţă de salutul drapelului. Dreiser nu se temea să ia o poziţie fermă într-o chestiune în care credea şi, dacă aş fi cunoscut pe atunci Biblia aşa cum o cunosc acum, mai mult ca sigur că am fi avut discuţii foarte interesante.
Privind în urmă la cei peste 45 de ani care au trecut de când am început să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova, pot spune cu sinceritate că într-adevăr am găsit ceea ce am căutat: sensul vieţii. Întrebările mele referitoare la nedreptăţile vieţii au primit un răspuns elocvent, întrucât am aflat că dumnezeul şi conducătorul acestei lumi este Satan Diavolul, şi nu Dumnezeul iubitor şi atotputernic, Iehova (Ioan 14:30; 2 Corinteni 4:4; 1 Ioan 4:8). Şi cât de îmbucurător este să afli că Regatul lui Dumnezeu a fost instaurat în ceruri în octombrie 1914 şi că acesta va prelua în curând guvernarea pământului şi va distruge lucrările Diavolului! — 1 Ioan 3:8; Apocalipsa 20:10.
Deocamdată, faptul de a-l cunoaşte pe Domnul Suveran Iehova, de a avea o relaţie personală cu el şi de a duce o viaţă plină de sens în serviciul Regatului său ar putea fi comparat cu perla pe care a găsit-o un negustor în călătoriile sale. Perla aceea a fost de o valoare atât de mare, încât el a vândut imediat tot ce a avut, numai ca să intre în posesia ei. — Matei 13:45, 46.
Întrucât am găsit o asemenea comoară, încerc aceleaşi sentimente ca psalmistul David: „Să locuiesc toată viaţa mea în casa DOMNULUI, ca să privesc frumuseţea DOMNULUI şi să mă minunez în templul Său“ (Psalmul 27:4). — Relatată de Harold Dies.
[Legenda fotografiei de la pagina 20]
Faptul că am intrat în armată mi-a tulburat conştiinţa, ca să nu spun mai mult.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Slujind la Betel din anul 1953