Peste 40 de ani de interdicţie comunistă

RELATATĂ DE JARMILA HÁLOVÁ

Data: 4 februarie 1952, după miezul nopţii. Locul: apartamentul nostru din Praga, Cehoslovacia. Ne-am trezit la sunetul insistent al soneriei de la intrare. Apoi poliţia a dat buzna înăuntru.

POLIŢIA ne-a pus pe mama, pe tata, pe fratele meu Pavel şi pe mine în camere diferite şi a postat lângă fiecare dintre noi câte un gardian, după care au început să cotrobăie peste tot. După aproape 12 ore tot nu terminaseră. După ce au întocmit o listă cu literatura găsită, au împachetat-o în cutii.

După toate acestea, mi s-a ordonat să intru într-o maşină, iar la ochi mi s-au pus nişte ochelari cu lentile negre. Mi s-a părut ciudat, însă am reuşit să mişc puţin ochelarii ca să văd unde mă vor duce. Străzile îmi erau cunoscute. Destinaţia noastră era sediul de trist renume al Securităţii Statului.

M-au îmbrâncit afară din maşină. Mai târziu, după ce mi-au scos ochelarii, am constatat că mă aflam într-o încăpere mică şi murdară. O femeie în uniformă mi-a ordonat să-mi scot hainele şi să mă îmbrac cu o pereche de pantaloni groşi, de lucru, şi cu o cămaşă bărbătească. Mi-au legat o cârpă la ochi, m-au scos afară din încăpere şi m-au condus, în pas de marş, pe nişte coridoare parcă nesfârşite.

În cele din urmă, gardianul — o femeie — s-a oprit, a descuiat o uşă de fier, apoi m-a împins înăuntru. Cârpa cu care mă legaseră la ochi mi-a fost smulsă şi uşa a fost încuiată după mine. Eram într-o celulă de închisoare. Înăuntru se afla o femeie cam la 40 de ani, îmbrăcată la fel ca mine, care mă privea lung. Toate acestea într-un fel mă amuzau şi — deşi poate pare ciudat — nu m-am putut abţine să nu râd. Fiind o tânără de 19 ani, care nu avusese niciodată tangenţă cu închisoarea, mi-am păstrat buna dispoziţie. În curând, spre marea mea bucurie, mi-am dat seama că nici unul dintre ceilalţi membri ai familiei noastre nu era închis.

În Cehoslovacia acelor ani era periculos să fii Martor al lui Iehova. La conducerea ţării se afla un regim comunist, iar Martorii erau sub interdicţie. Cum a ajuns familia noastră să aibă legături atât de strânse cu o organizaţie aflată sub interdicţie?

Cum am devenit Martori

Tata, originar din Praga, primise o educaţie protestantă şi era foarte sincer în convingerile lui religioase. A întâlnit-o pe mama prin anii ’20, când ea a venit la Praga pentru a studia medicina. Mama era de origine din Basarabia, care, pe timpul copilăriei ei, aparţinea Rusiei. După ce s-au căsătorit, ea a aderat la credinţa soţului ei, deşi era evreică. Dar aceasta nu i-a adus satisfacţia dorită.

În timpul celui de-al doilea război mondial, tata a fost dus într-un lagăr de muncă, iar mama a scăpat ca prin urechile acului de exterminare. Aceşti ani au fost extrem de grei pentru noi, însă am supravieţuit cu toţii. Pe la jumătatea anului 1947, la doi ani după terminarea războiului, una dintre surorile tatei, care devenise Martoră a lui Iehova, a făcut pentru familia noastră un abonament la revista Turnul de veghere. Mama a fost cea care a început s-o citească, şi imediat a acceptat mesajul revistei, dându-şi seama că acesta constituia adevărul pe care îl căuta de atâta timp.

La început, nouă nu ne-a spus prea multe despre aceasta, în schimb a aflat unde se ţineau întruniri în Praga şi a început să asiste la ele. După câteva luni, în primăvara anului 1948, s-a botezat cu ocazia unei adunări de circumscripţie a Martorilor. După aceea ne-a invitat şi pe noi să mergem împreună cu ea la întruniri. Fără prea mult entuziasm, tata a acceptat.

Întrunirile se ţineau într-o sală mică din centrul Pragăi, unde am început să asistăm împreună cu întreaga familie. Tata şi cu mine eram cuprinşi de sentimente confuze: de curiozitate şi neîncredere în acelaşi timp. Ne-a surprins faptul că mama avea deja prieteni noi, cu care ne-a făcut cunoştinţă. Am fost impresionată de entuziasmul şi de modul rezonabil în care aceştia vedeau lucrurile, precum şi de marea apreciere pe care o aveau faţă de fraternitatea lor.

Observând reacţia noastră pozitivă, mama a propus să-i invităm pe Martori la noi acasă pentru o discuţie mai amănunţită. Ce şoc a fost pentru tata şi pentru mine când ne-au arătat în propria noastră Biblie că nu există un suflet nemuritor şi nici Trinitatea! Într-adevăr, ne-a uimit când am aflat ce înseamnă în realitate faptul de a ne ruga să fie sfinţit numele lui Dumnezeu şi să vină Regatul său.

După câteva săptămâni, tata i-a invitat la noi acasă pe câţiva dintre clericii bisericii de care aparţinea şi le-a spus: „Fraţilor, vreau să discut cu voi câteva subiecte scripturale“. După aceea a prezentat, una după alta, doctrinele de bază ale bisericii, arătându-le cum se contraziceau acestea cu Biblia. Clericii au admis că ceea ce spunea el era adevărat. Apoi tata a conchis: „Am decis, şi aceasta o spun în numele familiei mele, să părăsim biserica“.

Lucrarea de predicare interzisă

În februarie 1948, cu puţin timp înainte ca tatăl meu şi cu mine să asistăm la întruniri, partidul comunist a preluat puterea în ţară. Am văzut colegi de-ai mei care îşi denunţau profesorii şi am văzut profesori care au ajuns să se teamă de părinţii elevilor lor. Fiecare a început să se ferească de celălalt. Totuşi, la început, lucrarea Martorilor lui Iehova a continuat practic fără oprelişti.

Un eveniment important al anului 1948 a fost pentru noi congresul Martorilor lui Iehova din Praga, ţinut în zilele de 10–12 septembrie, la care au fost prezente peste 2 800 de persoane. Câteva săptămâni mai târziu, pe 29 noiembrie 1948, poliţia secretă a pătruns în biroul filialei şi l-a închis. În anul următor, în aprilie, lucrarea noastră a fost interzisă în mod oficial.

Nici una dintre aceste acţiuni nu ne-a intimidat familia, iar în septembrie 1949 am asistat la un program special ţinut într-o pădure din afara oraşului. O săptămână mai târziu, tata şi cu mine ne-am botezat. În pofida faptului că am încercat să fim prevăzători în lucrarea de predicare, am fost arestată în februarie 1952, după cum spuneam la început.

Interogări repetate

După ce am fost interogată de mai multe ori, mă gândeam că voi sta în închisoare mult timp. Cei care mă interogau probabil credeau că cu cât o persoană este ţinută închisă mai mult timp fără să aibe cu ce să-şi ocupe timpul, cu atât ea va fi mai dispusă să colaboreze. Însă eu aveam vii în minte cuvintele pe care mi le spuneau părinţii mei, iar acestea m-au ajutat să-mi menţin poziţia. Ei au citat deseori Psalmul 90:12, încurajându-mă ‘să-mi număr zilele’, adică să le preţuiesc, sau să le evaluez, ‘ca să capăt o inimă înţeleaptă’.

Prin urmare, recapitulam în minte psalmi întregi şi alte texte biblice pe care le memorasem înainte. De asemenea, am meditat la articolele Turnului de veghere pe care le studiasem înainte de a fi închisă şi am cântat de una singură cântările Regatului. Şi, în primele luni de detenţie, am putut discuta cu alţi deţinuţi. În plus, am putut medita la unele subiecte pe care le învăţasem la şcoală, pentru că numai cu câteva luni în urmă susţinusem examenul de bacalaureat.

Interogatoriile la care am fost supusă m-au convins de faptul că la studiile mele biblice a asistat un informator care raporta despre activitatea mea de predicare. Autorităţile au tras concluzia că eram răspunzătoare şi de exemplarele dactilografiate din literatura biblică pe care o găsiseră la noi acasă. De fapt, cel care le dactilografiase era fratele meu, în vârstă de numai 15 ani.

După un timp, cei care mă interogau şi-au putut da seama că nu voi divulga nici un alt nume, aşa că au încercat să mă determine să renunţ la convingerile mele. Odată chiar m-au pus de faţă cu o persoană despre care ştiam că era un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Deşi era deţinut şi el, acesta colabora cu comuniştii care duceau o campanie prin care încercau să-i determine şi pe alţi Martori din închisoare să-şi renege credinţa. Cât de vrednic de milă era! Câţiva ani mai târziu, după ce a fost eliberat, a murit din cauza consumului de alcool.

La izolare

După şapte luni am fost transferată la o altă închisoare şi ţinută la izolare. De data aceasta, complet singură, puteam decide cum să-mi folosesc timpul. Când ceream, primeam cărţi, însă, bineînţeles, nu de natură spirituală. Aşa că mi-am făcut un program care includea perioade în care citeam, precum şi momente în care meditam la lucruri spirituale.

Trebuie să spun faptul că niciodată înainte nu m-am simţit atât de aproape de Iehova în rugăciunile mele cum m-am simţit atunci. Niciodată înainte nu am preţuit atât de mult ideea de fraternitate mondială. În fiecare zi încercam să-mi imaginez cum se putea răspândi vestea bună chiar atunci, în acel moment, în diferite regiuni ale pământului. Îmi imaginam că participam chiar eu la această lucrare, vorbindu-le oamenilor despre Biblie.

Şi totuşi, în această situaţie liniştită, am căzut în cele din urmă într-o cursă. Fiindcă dintotdeauna mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc şi fiindcă eram dornică să cunosc lucruri noi, uneori o anumită carte mă absorbea atât de mult, încât ajungeam să-mi neglijez programul de meditare asupra lucrurilor spirituale. Întotdeauna după ce se întâmpla lucrul acesta aveam remuşcări.

Astfel, într-o dimineaţă am fost dusă în biroul procurorului. Nu am discutat despre nimic deosebit — doar despre rezultatele interogatoriilor anterioare. Eram dezamăgită, întrucât nu se stabilise data procesului meu. După aproximativ o jumătate de oră mă aflam din nou în celula mea. Acolo nu m-am mai putut abţine şi am început să plâng. De ce? Oare îndelungatele săptămâni de izolare îşi făceau în sfârşit efectul nefast asupra mea?

Am început să-mi analizez situaţia şi imediat mi-am dat seama care era cauza. În ziua precedentă, absorbită de lectură, neglijasem din nou activităţile spirituale. De aceea, când am fost luată pe nepregătite la întrebări, nu am avut dispoziţia corespunzătoare a minţii, pe care o obţineam prin rugăciune. Imediat mi-am deschis inima în faţa lui Iehova şi am decis ca niciodată să nu mai neglijez lucrurile spirituale.

După această experienţă m-am hotărât să nu mai citesc nimic. Apoi mi-a venit o idee mai bună, şi anume aceea de a mă obliga să citesc în limba germană. În timpul ocupaţiei germane din timpul celui de-al doilea război mondial a trebuit să învăţăm la şcoală germana. Însă, din cauza lucrurilor oribile pe care le-au făcut nemţii în timpul ocupării oraşului Praga, după război am vrut să uit tot ceea ce era „german“, inclusiv limba. Aşa că acum am decis să fiu aspră cu mine şi să învăţ din nou germana. Însă ceea ce părea a fi o pedeapsă s-a transformat într-o binecuvântare. Daţi-mi voie să vă explic cum vine asta.

Am putut procura cărţi atât în germană, cât şi în cehă şi am început să învăţ singură să traduc din germană în cehă şi din cehă în germană. Această activitate nu numai că s-a dovedit a fi un alt antidot la posibilele efecte negative ale izolării, ci şi a servit unui scop care s-a dovedit a fi util mai târziu.

Eliberare şi din nou predicare

În cele din urmă, după opt luni de izolare, cazul meu a ajuns în faţa instanţei. Am fost acuzată de activitate subversivă şi condamnată la doi ani de închisoare. Întrucât făcusem deja 15 luni şi, odată cu alegerea noului preşedinte, s-a decretat amnistie, am fost eliberată.

În închisoare m-am rugat ca familia mea să nu fie îngrijorată pentru mine, iar când m-am întors acasă am constatat că rugăciunea îmi fusese ascultată. Tata era medic şi îi încuraja pe mulţi dintre pacienţii săi să studieze Biblia. Drept rezultat, mama conducea săptămânal aproximativ 15 studii biblice! Mai mult, tata conducea o grupă de studiu al revistei Turnul de veghere. De asemenea, el traducea din germană în cehă o parte din literatura Societăţii Watch Tower, iar fratele meu bătea la maşină manuscrisele. Prin urmare, m-am implicat imediat în activităţi de natură spirituală şi la scurt timp conduceam studii biblice.

O nouă însărcinare

Într-o după-amiază ploioasă din noiembrie 1954, cineva a sunat la uşă. Acolo, cu pelerina de ploaie de culoare gri închis udă leoarcă, se afla Konstantin Paukert, unul dintre cei care erau în fruntea lucrării de predicare. De obicei el dorea să vorbească cu tata sau cu fratele meu, Pavel, însă de data aceasta mi s-a adresat mie: „Vrei să facem o scurtă plimbare împreună?“

Ne-am plimbat pentru un timp în tăcere, lăsând câţiva trecători să treacă pe lângă noi. Lumina slabă răspândită de becurile de pe stradă se reflecta uşor pe suprafaţa udă a caldarâmului negru. Konstantin a privit în spate; nu se vedea ţipenie de om. „Vrei să ne dai o mână de ajutor şi să lucrezi ceva?“, a întrebat el dintr-o dată. Uimită, am dat din cap în semn de încuviinţare. „Trebuie tradus ceva“, a continuat el. „Trebuie să găseşti un loc unde să lucrezi, însă nu acasă şi nici la cineva cunoscut de poliţie.“

Câteva zile mai târziu, şedeam la un birou dintr-o locuinţă mică aparţinând unui cuplu în vârstă, pe care abia dacă îi cunoşteam. Erau nişte pacienţi de-ai tatei, care începuseră nu de mult un studiu biblic. În felul acesta, faptul că am studiat limba germană în închisoare s-a dovedit a fi un lucru preţios, deoarece pe atunci literatura noastră se traducea din germană în cehă.

Câteva săptămâni mai târziu, câţiva dintre fraţii care se aflau în fruntea lucrării au fost închişi, inclusiv fratele Paukert. Cu toate acestea, predicarea nu a fost oprită. Femeile, între care mama şi cu mine, contribuiau la susţinerea grupelor de studiu biblic şi a ministerului nostru creştin. Fratele meu Pavel, deşi încă adolescent, a slujit drept curier în distribuirea literaturii şi a instrucţiunilor de natură organizatorică în zonele din ţară în care se vorbea limba cehă.

Un partener iubit

Spre sfârşitul anului 1957, Jaroslav Hála, un Martor care fusese arestat în 1952 şi condamnat la 15 ani de închisoare, a fost eliberat temporar pentru efectuarea unui tratament medical. Pavel a luat imediat legătura cu el şi nu peste mult timp Jaroslav era din nou angrenat din plin în lucrarea de ajutorare a fraţilor. Fiindcă ştia bine cele două limbi, a început să facă cea mai mare parte a lucrării de traducere.

Într-o seară din vara anului 1958, Jaroslav ne-a invitat pe Pavel şi pe mine la plimbare. Obişnuiam să facem lucrul acesta atunci când aveam de discutat chestiuni organizatorice, întrucât în apartamentul nostru erau amplasate microfoane secrete. Însă, după ce a vorbit în particular cu Pavel, l-a rugat să aştepte pe o bancă din apropiere, în timp ce noi ne-am continuat plimbarea. După o scurtă discuţie privitoare la însărcinările mele, m-a întrebat dacă, în pofida sănătăţii lui precare şi a viitorului său nesigur, vreau să devin soţia lui.

M-a uimit modul direct, sincer în care m-a cerut în căsătorie această persoană faţă de care aveam un respect profund, şi am acceptat fără ezitare. În perioada de logodnă am cunoscut-o mai bine pe mama lui Jaroslav, o creştină dintre cei unşi. Ea şi soţul ei erau printre primii Martori din Praga, fiind la adevăr de la sfârşitul anilor ’20. Amândoi fuseseră închişi de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, iar soţul ei murise într-o închisoare comunistă în 1954.

Înainte de căsătoria noastră, Jára, cum îi spuneam noi, a primit o citaţie din partea autorităţilor. I s-au pus în faţă două alternative: sau se va supune unei operaţii din cauza pleureziei cronice de care suferea — ceea ce pe timpul acela însemna că trebuia să facă o transfuzie de sânge —, sau va executa restul anilor de detenţie. Fiindcă a refuzat operaţia, a însemnat că mai avea de făcut aproape zece ani de închisoare. Eu am hotărât să-l aştept.

O perioadă de încercare şi curaj

La începutul anului 1959, Jára a fost dus la închisoare, iar la scurt timp după aceea am primit o scrisoare din care am aflat că se simţea bine. Apoi a trecut o perioadă de timp îndelungată, după care am primit o scrisoare care a căzut ca un trăsnet peste noi. Scrisoarea exprima regrete, tristeţe şi temeri, ca şi cum Jára suferea o epuizare nervoasă. „Asta a fost scrisă cu siguranţă de altcineva“, a spus mama lui. Dar scrisul era al lui!

Mama lui şi cu mine i-am scris amândouă exprimându-ne încrederea în Dumnezeu şi încurajându-l. După mai multe săptămâni am primit o altă scrisoare, care ne-a nedumerit şi mai mult. „Nu, n-a putut scrie el aşa ceva“, a spus mama lui şi de data aceasta. Şi totuşi, stilul de a scrie era cu siguranţă al lui, era modul lui de exprimare. După aceea nu am mai primit nici o scrisoare şi nici nu ni s-a mai permis să-l vizităm.

În mod asemănător, Jára a primit scrisori, chipurile, din partea noastră, care l-au tulburat. Scrisorile mamei lui îl învinuiau că a lăsat-o singură la o vârstă atât de înaintată, iar cele primite de la mine lăsau să se înţeleagă că eram supărată fiindcă trebuia să-l aştept atât de mult timp. Acestea imitau perfect scrisul nostru şi modul nostru de exprimare. La început şi el a fost contrariat, apoi a fost sigur că noi nu puteam scrie aşa ceva.

Într-o bună zi a venit cineva la uşa noastră, mi-a dat un pacheţel şi a plecat în grabă. Înăuntru se aflau o mulţime de foiţe de ţigări pe care era scris ceva cu cele mai mici litere posibile. Jára a copiat scrisorile primite, chipurile, de la noi, precum şi mai multe dintre scrisorile lui necenzurate. După ce am primit această corespondenţă scoasă pe furiş de un deţinut care nu era Martor şi care fusese eliberat, cât de uşurate ne-am simţit şi cât de recunoscătoare i-am fost lui Iehova! Nici până astăzi nu am aflat cum sau cine era creierul din umbră al acelei încercări diabolice de a ne ştirbi integritatea.

Ulterior, mamei lui Jára i s-a permis să-şi viziteze fiul. Cu aceste ocazii am însoţit-o la poarta închisorii, urmărind-o pe această femeie mărunţică şi firavă care îndeplinea acte de mare curaj. Sub supravegherea gardienilor lua mâna fiului ei şi-i strecura literatură fotocopiată de cea mai mică mărime posibilă. Deşi descoperirea lor ar fi însemnat o pedeapsă aspră, îndeosebi pentru fiul ei, ea s-a bizuit pe Iehova, fiind conştientă de faptul că menţinerea sănătăţii spirituale este întotdeauna de cea mai mare importanţă.

Mai târziu, în 1960, s-a decretat amnistie generală şi majoritatea Martorilor au fost eliberaţi din închisoare. Jára s-a întors acasă, iar după câteva săptămâni eram un cuplu fericit de tineri căsătoriţi.

Un nou stil de viaţă

Jára a fost repartizat în lucrarea itinerantă, servind interesele fraţilor din întreaga ţară. În 1961 i-a fost încredinţată organizarea în regiunea cehă a ţării a primei clase a Şcolii pentru Ministerul Regatului, precum şi a multor altor clase după aceea.

Datorită schimbărilor politice care au avut loc în 1968 în Cehoslovacia, în următorul an câţiva dintre noi am putut asista la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova intitulat „Pace pe pământ“, ţinut la Nürnberg, Germania. Autorităţile nu i-au permis însă lui Jára să părăsească ţara. Unii dintre noi am făcut diapozitive de la acel congres, iar Jára a avut privilegiul să prezinte aceste imagini în cadrul unui program ziditor ţinut în întreaga ţară. Mulţi au vrut să vadă programul de mai multe ori.

Nici nu ne-am gândit că aceasta avea să fie ultima dată când Jára îi putea vizita pe fraţi. La începutul anului 1970 starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit brusc. Inflamarea cronică cu care se obişnuise să trăiască i-a afectat rinichii, insuficienţa renală dovedindu-se a fi fatală. A murit la vârsta de 48 de ani.

Susţinută prin ajutorul de la Iehova

Mi-a fost răpit cel pe care l-am iubit atât de mult. Însă am primit imediat un ajutor prin intermediul organizaţiei lui Dumnezeu, întrucât mi s-a permis să particip la lucrarea de traducere a literaturii biblice. Ca şi cum aş fi fost în cursa cu ştafeta, aveam senzaţia că soţul meu mi-a înmânat ştafeta ca să continuu o parte din lucrul făcut de el.

În Europa Răsăriteană erau printre noi mulţi care îi slujeau lui Iehova de peste 40 de ani sub interdicţia comunistă. Apoi, în 1989, odată cu înlăturarea Cortinei de Fier, viaţa a cunoscut aici schimbări impresionante. Dacă pot spune că am visat că Martorii lui Iehova vor ţine un congres pe stadionul-mamut Strahov din Praga, ei bine, niciodată nu mi-am închipuit că acest vis va deveni realitate. Şi totuşi, în august 1991, acest vis s-a împlinit într-un mod minunat atunci când peste 74 000 de persoane s-au adunat în vederea unei închinări care le aduce atâta bucurie!

Cehoslovacia a încetat să existe în ianuarie 1993, când ţara a fost împărţită în două: Republica Cehă şi Slovacia. Cât de fericiţi am fost când, la 1 septembrie 1993, Republica Cehă le-a garantat în mod oficial Martorilor lui Iehova libertatea religioasă!

Din experienţele mele de-o viaţă am învăţat că Iehova întotdeauna are pregătite pentru noi binecuvântări, dacă îi permitem să ne înveţe cum să ne numărăm zilele (Psalmul 90:12). Mă rog mereu ca Dumnezeu să mă înveţe cum să-mi număr restul zilelor în acest sistem de lucruri, astfel încât, în nenumăratele zile care ne stau în faţă în lumea sa nouă, să pot fi printre slujitorii săi fericiţi.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Mama şi tatăl meu

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

O întrunire ţinută în pădure în anul 1949 în perioada de interdicţie: 1. Pavel, fratele meu, 2. mama, 3. tata, 4. eu, 5. fratele Hála

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Împreună cu Jára, soţul meu

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Mama lui Jára şi literatura fotocopiată pe care i-a strecurat-o pe furiş

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Astăzi, lucrând la filiala din Praga