Leopardul — o felină secretoasă
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA
SOARELE era spre asfinţit. Ne-am petrecut ziua admirând şi fotografiind spectaculoasa faună din Rezervaţia de vânătoare Masai Mara din Kenya. Înainte de a merge la culcare în campingul în care eram cazaţi, ne mai aştepta încă un spectacol fascinant. După ce a fost pregătit totul pentru acest „spectacol“, una dintre gazde a apărut alene pe un pod din liane întins peste râul Talek, cu o ciozvârtă de capră atârnându-i pe umăr. A legat carnea de o creangă mai înaltă dintr-un acacia.
Pe măsură ce culorile scurtului amurg tropical se pierdeau în întuneric, un leopard mascul, un exemplar mare, s-a furişat uşor, silenţios, în copac, unde a început să tragă şi să rupă bucăţi de carne. Îl luminau reflectoarele de pe terasa de unde priveam. Preocupat însă de plăcerea pe care i-o procura o masă ca aceasta, leopardul nu ne-a băgat în seamă, lăsându-ne să-l urmărim cu teamă şi uimire. Mai târziu am aflat că vizita la copacul-momeală era un obicei nocturn de-al lui, vechi de şase ani. Aşa că ne-am petrecut noaptea următoare ca spectatori ai unei noi reprezentaţii.
Ne-am putut da într-adevăr seama care este motivul pentru care leopardul a fost numit „cel mai perfect dintre toate felinele mari, plăcut la înfăţişare şi graţios în mişcări“. Având o greutate de peste 60 de kilograme, leopardul este unul dintre animalele cu cei mai puternici muşchi, cu o înălţime medie de 60 de centimetri în zona membrelor anterioare şi cu o lungime de 2 metri de la nas până în vârful cozii. Privind uimiţi la petele lui negre caracteristice, aranjate în formă de rozete pe haina lui brun-roşcată, ne revine în minte întrebarea pusă cândva de profetul Ieremia: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard petele?“ — Ieremia 13:23.
Îţi atrag atenţia îndeosebi ochii lui luminoşi şi verzi. Ei sunt dotaţi cu un strat special de celule — tapetum — datorită cărora dispun de o extraordinară acuitate vizuală nocturnă. Leopardul poate vedea chiar şi în cazul în care există doar a şasea parte din cantitatea de lumină la care văd ochii omului. Acest strat de celule, care reflectă lumina înapoi prin retină, creează efectul de strălucire, vizibil atunci când o rază de lumină îi ajunge noaptea în ochi.
Dacă aţi vedea leopardul când se odihneşte pe parcursul zilei, aţi observa că respiră de parcă ar fi la capătul puterilor. Însă respiraţia lui rapidă face parte din eficientul lui sistem de răcire. Datorită celor peste 150 de respiraţii pe minut, se poate evapora umezeala de pe limbă, din gură şi din orificiile nazale.
Cea mai adaptabilă dintre marile feline, leopardul, poate fi întâlnită în deşerturi şi păduri, în munţi şi la nivelul mării, în ţări tot atât de diferite precum China, India şi Kenya. În pofida faptului că omul a devastat de atâtea ori habitatul leopardului, oamenii de ştiinţă estimează că numai în Africa şi în Asia există aproape un milion de exemplare. Chiar şi aşa, timp de secole, leopardul a scăpat cercetării ştiinţifice minuţioase. Să analizăm, de exemplu, leopardul din Sinai. Înainte ca, recent, să fie redescoperit în deşertul Iudeei, acest leopard a fost mult timp considerat dispărut!
O felină solitară
Cum de a scăpat leopardul observaţiei omului? A reuşit lucrul acesta în primul rând deoarece este un animal nocturn — şi, drept urmare, un animal care acţionează pe furiş şi în secret. În zonele în care există vreo urmă a omului, leopardul este deosebit de silenţios. Numai atunci când este furios tuşeşte şi rage într-un mod înspăimântător, asemenea unui leu. În împrejurări normale, sunetele pe care le scoate nu sunt nici pe departe înfricoşătoare, ci sunt stridente şi supărătoare — asemănătoare mai degrabă cu zgomotul produs de un fierăstrău care taie lemne. Potrivit cărţii lui C. T. Astley Maberly, Animals of East Africa, acest zgomot sună cam aşa: „Grant-ha! Grant-ha! Grant-ha! Grant-ha! — de obicei sunetele de la sfârşit semănând cu un oftat“. Fidel plăcerii lui de a se izola, leopardul scoate o diversitate de sunete de tonalităţi joase, majoritatea lor neputând fi auzite de om.
Pe lângă toate acestea, spre deosebire de leu, obişnuit să trăiască în grup, leopardul nu este o felină sociabilă. Deşi, uneori, pot fi văzuţi perechi, leoparzii sunt vânători solitari. Pentru a înlătura vizitatorii nepoftiţi sau ostili, leopardul delimitează graniţele teritoriului său, care se poate întinde pe o suprafaţă de 25 până la 65 de kilometri pătraţi. Pentru a trasa graniţele domeniului său, el împrăştie secreţia unor glande speciale. Marcajul mirositor poate informa alţi leoparzi cu privire la sexul, vârsta, maturitatea sexuală şi poate chiar cu privire la identitatea „stăpânului ţinutului“.
Vânătoarea se face în stilu-i caracteristic — pe furiş. În timpurile biblice era cunoscut ca un animal care stătea la pândă în apropierea oraşelor, gata să se năpustească cu o iuţeală extraordinară asupra animalelor domestice (Ieremia 5:6; Osea 13:7; Habacuc 1:8). Ca să-şi apere prada de amatorii de cadavre, de exemplu de hiene şi de şacali, el o urcă în copaci, în locurile în care se ramifică crengile, la o înălţime de 9 până la 12 metri de la sol. Dar cum reuşeşte el să tragă la o astfel de înălţime cadavrul unei antilope sau al unui pui de girafă de un metru şi jumătate? Leopardul nu prea e dispus să ne divulge acest secret. Însă cei care au avut răbdarea să-l urmărească susţin că a reuşit lucrul acesta datorită unei extraordinare forţe fizice. Leoparzii preferă să mănânce în tihnă, tolăniţi pe crengile copacilor, într-un secret deplin, camuflaţi de crengi şi frunziş.
Dacă nu este provocat, leopardul chiar are tendinţa spre timiditate şi izolare şi va evita confruntarea cu omul. Deci, în timp ce unii leoparzi şi-au pierdut frica de oameni ajungând chiar să-i mănânce, majoritatea nu constituie o ameninţare la adresa omului. Însă, dacă este rănit şi încolţit, leopardul nu se teme de duşman, oricare ar fi acesta. În cartea The Leopard’s Tale (Povestea leopardului), Jonathan Scott scrie că „un leopard înfuriat este însăşi ferocitatea personificată, . . . fiind capabil să-şi concentreze toată energia imensă într-un scurt atac de o viteză fulgerătoare“.
Mamele leopard
Să nu ne surprindă deci faptul că leoparzii îşi cresc puii aproape în secret. În primele două luni de viaţă, puii nou-născuţi sunt ţinuţi ascunşi deseori într-o peşteră. Deşi tatăl nu participă la creşterea puilor, între mamă şi pui se formează o strânsă legătură atunci când îi hrăneşte, îi spală şi îi încălzeşte. În cele din urmă, mama îşi poate muta cei doi sau trei pui într-o casă nouă, cărându-i în gură, dacă sunt încă mici, sau pur şi simplu chemându-i s-o urmeze, dacă sunt mai mari.
O mamă leopard încearcă să-şi ţină puii departe de ochii duşmanilor, de pildă de ai pavianilor. Însă, atunci când pavianii îi atacă puii, ea va lua poziţia de atac, expunându-se pe sine primejdiei, dându-le puilor posibilitatea să fugă într-un loc în care să fie în siguranţă. Ea înfruntă numeroase primejdii şi atunci când îşi hrăneşte puii. O felină care în mod normal este retrasă va trece printr-o turmă de elefanţi gălăgioşi ca să le aducă de mâncare odraslelor ei înfometate.
Este demn de remarcat faptul că, pentru o anumită perioadă de timp, leoparzii tineri nu-şi manifestă spiritul de independenţă. Puii sunt înţărcaţi cam la vârsta de şase luni, însă nu îşi ucid propria pradă decât atunci când împlinesc un an. Masculii nu devin adulţi solitari decât la vârsta de doi ani şi jumătate. Puii femele pot continua să locuiască în teritoriul mamelor lor şi când ajung la vârsta adultă.
Leopardul — în sfârşit paşnic?
Numai că aceşti drăgălaşi puiuţi vor creşte ca să devină ucigaşi. De aceea poate că pare greu de crezut că cuvintele profetului Isaia ar putea deveni vreodată realitate: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul“. — Isaia 11:6.
Eforturile care se depun astăzi pentru a domestici leoparzi se bucură de un succes parţial. Sieuwke Bisleti van der Laan şi soţul său au crescut nişte pui la ferma lor din Africa. Puii s-au bucurat de „libertate deplină“, deseori fiind hrăniţi cu biberonul. Însă niciodată nu au fost îmblânziţi cu adevărat. Sieuwke Bisleti scrie: „Odată ajuns la maturitate, leopardul îşi urmează propriul drum în viaţă. Un leu te va iubi şi te va asculta întotdeauna; un leopard te va recunoaşte întotdeauna, însă întotdeauna el va fi cel care va decide cum să reacţioneze la un moment dat“.
În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că este periculos ca puii să fie lăsaţi să hoinărească în voie prin fermă. S-a hotărât să li se dea drumul în sălbăticie. A avut vreo oarecare influenţă asupra leoparzilor tineri faptul că au fost crescuţi în mijlocul unor oameni prietenoşi? Deloc. La trei zile după ce au fost lăsaţi liberi, masculul a fost văzut stând deasupra antilopei ucise de el.
Şi totuşi, acest parţial succes în îmblânzirea leoparzilor nu anulează profeţia inspirată a lui Isaia referitoare la pacea care va exista între leopard şi capră. Acest eveniment surprinzător va avea loc nu datorită eforturilor omeneşti, ci prin intervenţie divină. Însă guvernarea exercitată de Dumnezeu va face mult mai mult decât doar să aducă pacea în regnul animal. „Pământul va fi plin de cunoştinţa DOMNULUI [lui Iehova, NW]“, a prezis Isaia (Isaia 11:1–9). Atunci, până chiar şi oamenii vor abandona trăsăturile specifice unui comportament animalic care a dus la război şi dezbinare. Totodată se va schimba şi atitudinea omului faţă de lumea animală. Nici un animal sălbatic nu va mai fi victima vreunui ucigaş iresponsabil. Omul nu le va mai distruge locuinţa şi nici nu le va mai pune în pericol existenţa, deoarece Iehova îi va ‘distruge pe cei care distrug pământul’. — Apocalipsa 11:18.