Acele linii imaginare utile

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

PRIVIŢI un planiglob sau un glob pământesc. Observaţi reţeaua de linii verticale şi orizontale trasate pe întreaga suprafaţă a acestora? Nu încape nici o îndoială că aţi recunoscut-o imediat pe cea orizontală de la jumătatea hărţii ca fiind ecuatorul. Dar ce se poate spune despre celelalte linii? Ce sunt acestea?

Aceste linii sunt aşa-numitele linii de latitudine şi de longitudine. Liniile care indică latitudinea, sau paralelele, sunt trasate orizontal pe harta dumneavoastră şi unesc puncte de pe suprafaţa pământului care sunt egal depărtate de ecuator. Pe de altă parte, liniile de longitudine, sau meridianele, sunt trasate dinspre nord spre sud, ele coborând de la un pol la celălalt. Lucrul acesta vi-l puteţi aminti de la lecţiile de geografie de la şcoală. Dar cărui scop îi serveşte acest sistem de linii? Cum se foloseşte? Şi cum a apărut?

Stabilirea locului în care vă aflaţi

Datorită unei asemenea reţele de linii — indicând latitudinea şi longitudinea — care se întretaie, fiecare loc de pe suprafaţa globului poate fi determinat cu precizie cu ajutorul a două valori numite coordonate. De exemplu, puteţi găsi New-York-ul pe o hartă cu ajutorul coordonatelor 40°42’ lat. N şi 74°0’ long. V, aceasta însemnând că oraşul este situat la 40 de grade şi 42 de minute nord de ecuator şi 74 de grade vest de primul meridian recunoscut pe plan internaţional, adică linia de longitudine care trece prin oraşul Greenwich, din conurbaţia Londrei, Anglia.a Dacă acestor coordonate li s-ar adăuga şi secundele, ar putea fi localizate chiar şi clădirile dintr-un oraş. De exemplu, primăria oraşului New York se află la 40°42’45” lat. N şi 74°0’23” long. V.

Distanţele se calculează şi ele cu ajutorul acestor linii. Lungimea unei mile marine, de exemplu, reprezintă lungimea unui segment de meridian aflat între două linii de latitudine situate la depărtare de un minut. Întrucât un pol se află la 90 de grade, sau 5 400 de minute (90 x 60 = 5 400), latitudine de ecuator, o milă marină reprezintă 1/5 400 din distanţa de la pol la ecuator. Astfel, mila marină medie măsoară 1 852 de metri.

Capacitatea de a stabili cu exactitate orice loc de pe glob reprezintă cu siguranţă un avantaj extraordinar, îndeosebi pentru navigatori. Însă, pentru ca un asemenea sistem să funcţioneze, el trebuie să fie raportat la anumite puncte de referinţă. Este logică alegerea ecuatorului ca principala linie de la care se porneşte în efectuarea măsurătorilor de latitudine. Dar de ce a fost ales oraşul Greenwich ca loc al primului meridian, ca punct de referinţă pentru măsurătorile de longitudine est-vest? De fapt, cum s-a născut ideea folosirii acestor linii imaginare pe care omul le-a trecut pe hărţile sale?

Linii care au o istorie

Conceptul liniilor imaginare pentru determinarea unor locuri de pe suprafaţa globului a fost folosit încă din secolul al II-lea î.e.n. de către astronomul grec Hiparh. El a ales ca referinţă o linie care trecea prin insula grecească Rhodos, linie în funcţie de care să calculeze poziţii spre est şi spre vest. Astronomul grec Claudiu Ptolemeu, care a trăit în secolul al II-lea e.n., este persoana căreia i se atribuie, în unanimitate, inventarea unui sistem similar celui care se foloseşte astăzi. Potrivit sistemului său, liniile de latitudine erau trasate paralel cu ecuatorul. Pentru longitudine, punctul său de pornire a fost o linie trasată la extremitatea vestică a lumii cunoscute pe timpul său, respectiv insulele cunoscute în prezent sub denumirea de Insulele Canare.

Abia în 1884 s-a ajuns la un acord internaţional în ce priveşte alegerea primului meridian de la care să se măsoare poziţiile spre est şi spre vest. În acel an, Conferinţa Internaţională pentru Meridiane ţinută la Washington a reunit 41 de delegaţi din 25 de ţări. Având în vedere faptul că la primul meridian trebuiau făcute observaţii astronomice, delegaţii au optat pentru linia care trece printr-un observator bine dotat. Cu o majoritate covârşitoare, ei au ales linia care trece prin oraşul britanic Greenwich.

Călătoriile şi fusele orare

Alegerea oraşului Greenwich ca loc de trecere al primului meridian nu a fost întâmplătoare. Încă din secolul al XVIII-lea, căpitanii de vas care se îmbarcau în aglomeratul port al Londrei observaseră că, pe măsură ce navigau spre vest, traversând Atlanticul, Soarele ajungea la zenit în fiecare zi mai târziu. Ei ştiau că, întrucât Pământul efectuează o rotaţie de 360 de grade la fiecare 24 de ore, o diferenţă de o oră reprezenta 15 grade longitudine de la Greenwich. Astfel, folosind cronometre potrivite după ceasul etalon de la observatorul din Greenwich, au putut să calculeze poziţia în care se aflau în plină mare, pur şi simplu notându-şi diferenţa dintre ora de la Greenwich şi ora locală. De exemplu, dacă se aflau într-un punct în care Soarele ajungea la zenit (la ora 12.00, ora locală) la ora 15.30, ora de la Greenwich, atunci, printr-un calcul simplu, ei îşi puteau determina locul în care se aflau ca fiind 52,5 grade (15 x 3,5) vest de Greenwich, ceea ce însemna că se aflau în largul coastei estice a insulei Newfoundland, cu condiţia să fi rămas la aceeaşi latitudine.

Faptul de a rămâne la aceeaşi latitudine, sau de a naviga paralel cu ecuatorul, era o sarcină uşoară. Timp de secole, cei care au navigat în emisfera nordică au observat că Steaua Polară părea practic staţionară în comparaţie cu mişcarea nocturnă a majorităţii stelelor. Ei au început să aproximeze la ce depărtare se aflau spre sud sau spre nord, măsurând înălţimea la care se afla această stea deasupra orizontului. Când se aflau în largul mării, ei ştiau că navigau drept spre est sau spre vest, atâta vreme cât acea stea putea fi văzută la aceeaşi înălţime.

Alegerea oraşului Greenwich ca punct de referinţă aducea şi alte foloase Angliei. Odată cu apariţia transportului feroviar în această ţară, se impunea existenţa unui sistem de standardizare a timpului. Cât de dezamăgit trebuie să se fi simţit călătorul care, atunci când a sosit la gara Exeter pentru a prinde trenul de 11.33, a aflat că acesta plecase de 14 minute! Ce se întâmplase? Călătorul respectase ora locală; societatea feroviară respectase ora Londrei. Acceptarea Timpului după Meridianul Greenwich (orei GMT) pe tot cuprinsul ţării punea capăt acestor dificultăţi.

În Statele Unite existau probleme chiar mai mari. Societăţi feroviare diferite respectau ore diferite. Această situaţie a făcut ca în 1883 să se ţină Congresul Timpului Universal al societăţilor feroviare. Au fost adoptate, pentru partea continentală a Statelor Unite, patru fuse orare, fiecare cuprinzând 15 grade longitudine, sau o oră sub raportul timpului. Toate oraşele cuprinse într-un fus orar trebuiau să respecte aceeaşi oră.

În cele din urmă, această ordonare după fuse orare a dobândit acceptul lumii întregi. Pământul a fost împărţit în 24 de fuse orare. Centrul acestui sistem era fusul orar zero care cuprinde câte 7 1/2 grade de fiecare parte a meridianului Greenwich. Când o persoană călătorea spre est, ea îşi potrivea ceasul cu câte o oră înainte pe măsură ce trecea de la un fus orar la altul. Când călătorea spre vest, ea îşi potrivea ceasul cu câte o oră în urmă.

De partea globului opusă celei în care se află oraşul Greenwich apare o situaţie interesantă. Aici, pe meridianul 180 de grade, între o parte şi cealaltă parte a liniei există o diferenţă de 24 de ore. Prin urmare, cu variaţii minore, pentru a respecta configuraţia graniţelor naţionale, meridianul 180 de grade a devenit linia internaţională de demarcaţie a datei. Traversând această linie în direcţie vestică, călătorul pierde o zi. Şi invers, traversând linia în direcţie estică, călătorul câştigă o zi.

În continuare indispensabile

S-au dus zilele în care cronometrele erau verificate pentru exactitate la Greenwich şi duse apoi pe mare pentru calcularea longitudinii. Tehnologia modernă a schimbat lucrurile cu totul. Farul de radiolocaţie, radarul şi telecomunicaţiile internaţionale furnizează informaţii mai exacte. Cu toate acestea, determinarea pe o hartă a locului în care vă aflaţi depinde şi astăzi de aceste linii imaginare de latitudine şi de longitudine. Putem fi recunoscători pentru aceste linii imaginare deosebit de utile.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 20]

TIMPUL DUPĂ MERIDIANUL GREENWICH

În 1675, Regele englez Carol II a ordonat să se construiască „un mic observator“ în locul care corespunde actualului oraş Greenwich din conurbaţia Londrei, „cu scopul de a se calcula longitudinile în vederea perfecţionării navigaţiei şi a astronomiei“. Pentru efectuarea unor calcule exacte ale rotaţiei pământului, s-au instalat două ceasornice nou-inventate, cu pendule de 4 metri lungime.

Oamenii de ştiinţă de la Observatorul Regal au descoperit după puţin timp că mişcarea de rotaţie a pământului nu este izocronă, sau că nu are o viteză constantă. Şi aceasta pentru că orbita pe care se deplasează Pământul în jurul Soarelui nu este de forma unui cerc perfect, iar axa Pământului este înclinată. Astfel, durata zilei solare — intervalul dintre o amiază şi amiaza zilei următoare — variază pe tot parcursul anului. Graţie punerii în funcţiune a ceasurilor de la Greenwich era posibilă efectuarea unor calcule care să determine durata medie a zilei.

Potrivit Timpului după Meridianul Greenwich, amiaza reprezintă momentul în care Soarele ajunge la zenit în oricare punct de pe linia de longitudine sau meridianul Greenwich (în latină, meridianus înseamnă „de amiază“). Luându-se ca bază acest cuvânt latin, timpul dinainte de amiază a devenit cunoscut sub denumirea de antemeridian (a.m.), sau dinainte de miezul zilei; timpul de după-amiază a fost numit postmeridian (p.m.).

[Legenda fotografiilor]

Sus: Observatorul Regal de la Greenwich. Dreapta: Linia primului meridian trasată pe pavajul curţii.

[Harta de la pagina 18]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

FUSELE ORARE

-11 4:00

-10 5:00

-9 6:00

-8 7:00

-7 8:00

-6 9:00

-5 10:00

-4 11:00

-3 12:00

-2 1:00

-1 2:00

0 3:00

+1 4:00

+2 5:00

+3 6:00

+4 7:00

+5 8:00

+6 9:00

+7 10:00

+8 11:00

+9 12:00

+10 1:00

+11 2:00

+12 3:00