„Acum este doar Mia şi Iehova“

CAM prin luna mai a anului 1991, corpul meu semnalase deja că ceva nu este în regulă. După ce mergeam pe jos sau cu bicicleta pe distanţe lungi, simţeam dureri puternice în braţe şi picioare, iar încheieturile mi se umflau. Când, în iulie 1991, am asistat la cununia unuia dintre fraţii mei, m-am îmbolnăvit. După aceea am fost aproape tot timpul ţintuită la pat şi mi-au apărut nişte pete roşii, ciudate pe faţă şi pe corp.

Mama m-a dus la un medic, care mi-a spus să merg de urgenţă la un spital din apropierea locuinţei noastre, situată în Askim, Norvegia. Diagnosticul era o insuficienţă renală şi hipertensiune arterială. Nivelul hemoglobinei îmi era doar de 7,3 grame pe decilitru, comparativ cu 11,5 până la 16 cât este normal. După două zile am fost transferată la un spital mai mare dotat cu o secţie specializată în tratarea afecţiunilor renale. După ce a văzut rezultatele de la mai multe hemograme, medicul a ajuns la concluzia că sufeream de lupus eritematos sistemic şi că sistemul meu imunitar producea anticorpi care îmi atacau sângele şi ţesuturile renale. Mi s-au administrat corticosteroizi şi chimioterapie.

Întrucât şi această boală, şi unele medicamente descompun sângele, a apărut controversata problemă a transfuziei de sânge. Mi-am adunat toate puterile şi am spus: „Sunt o Martoră dedicată şi botezată şi nu doresc sânge“ (Geneza 9:4; Faptele 15:28, 29). Apoi medicul i-a vorbit mamei în particular şi mama i-a explicat că am dori să folosim alternative la transfuzia de sânge. El s-a arătat dispus să-mi respecte poziţia şi a spus că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a mă ajuta.

Raportul medical, din care, mai târziu, am primit şi noi un exemplar, afirmă: „Pacienta este majoră, lucidă şi în cunoştinţă de cauză. Prin urmare, considerăm că este necesar să respectăm opinia pacientei“. Acesta mai declară: „Secţia medicală a hotărât să respecte decizia pacientei de a nu accepta sânge, chiar cu riscul vieţii sale“.

Tratamentul medical

Pe parcursul următoarelor zile au încercat prin diverse terapii să-mi reducă tensiunea arterială şi, în felul acesta, să-mi reducă solicitarea rinichilor. Corpul meu nu tolera medicamentele şi tot ce îmi amintesc din acea perioadă este că vomitam foarte des. Din când în când mă simţeam foarte deprimată şi părinţii mei se rugau adesea împreună cu mine la Iehova pentru ajutor şi putere. După o lună petrecută în spital mi s-a permis să petrec un sfârşit de săptămână acasă. Mai târziu, în timpul celei de-a doua învoiri, am avut o criză de epilepsie gravă urmată de alte patru mai uşoare. Boala îmi afecta sistemul nervos central. Am fost transportată de urgenţă la spital.

Medicii au decis să-mi administreze un tratament fără sânge. Mi-a fost extrasă plasmă din sânge, astfel încât anticorpii care îmi atacau celulele sanguine şi ţesuturile renale să fie înlăturaţi. Mi s-au administrat apoi injecţii cu soluţie Ringer împreună cu albumină. Discutasem cu medicii despre acest tratament şi le-am dat în scris permisiunea de a mi-l administra.a În pofida acestui tratament, starea mea s-a înrăutăţit. Totodată le-am dat permisiunea de a mă trata cu imunoglobuline, însă ei nu mi le-au administrat în acel timp.b

Insuficienţa mea renală s-a agravat foarte mult. Creatinina ajunsese la 682, comparativ cu valoarea normală cuprinsă între 55 şi 110. Tensiunea arterială era în continuare ridicată şi hemoglobina a rămas între 5 şi 6 grame pe decilitru. Într-o zi, numărul trombocitelor a ajuns la 17 000 pe milimetru cub de sânge (normal fiind între 150 000 şi 450 000), mărind considerabil riscul hemoragiilor. Din fericire, numărul trombocitelor a început imediat să crească. În ziua următoare numărul era de 31 000 şi continua să crească.

Sprijin iubitor

Personalul spitalului a fost impresionat de toate florile, scrisorile şi ilustratele, precum şi de telefoanele primite de la surori şi fraţi creştini iubitori din întreaga Norvegie. Ei se întrebau cum este posibil ca o fată de 18 ani să aibă atâţia prieteni. Aceasta ne-a oferit ocazia de a le vorbi despre speranţa noastră creştină şi despre organizaţia iubitoare a lui Iehova. — Ioan 5:28, 29; Apocalipsa 21:3, 4.

Între timp, Comitetul de Legătură cu Spitalele al Martorilor lui Iehova depunea eforturi ca să obţină mai multe informaţii despre tratarea lupusului. Filiala noastră din Norvegia ne-a trimis un articol care fusese publicat într-o revistă medicală. Acesta vorbea despre două cazuri complicate de lupus eritematos sistemic în care la două tinere le-au fost administrate cu eficienţă imunoglobuline. În decursul unei şedinţe cu medicii, părinţii mei le-au cerut să citească articolul respectiv pentru a vedea dacă informaţiile s-ar putea aplica în cazul meu. Medicii aveau opinii diferite despre ce anume trebuiau să facă. Erau îngrijoraţi, de exemplu, că nu deţin prea multe informaţii despre efectele secundare ale tratamentului cu imunoglobuline.

Presiunea de a accepta sânge

Pe atunci eram internată de aproape opt săptămâni. Într-o noapte am simţit o durere acută în stomac, iar odată cu materiile fecale eliminam sânge de la hemoragiile interne. S-a luat legătura cu un chirurg. El a spus că trebuia să fiu operată imediat şi că aveam nevoie de sânge, căci altfel voi muri în câteva ore. Acest medic i-a spus sorei mele, care stătea cu mine, că ar fi mai bine să mă convingă să accept sânge, căci altfel va fi răspunzătoare de moartea mea. Acest lucru m-a supărat, deoarece decizia de a refuza transfuzia de sânge îmi aparţinea.

Medicii au dorit să-mi vorbească în particular pentru a se asigura că decizia era în realitate a mea şi că eram pe deplin conştientă de presupusele consecinţe ale refuzării sângelui. După 15 minute erau convinşi că nu intenţionam să mă răzgândesc. În loc să mă opereze, medicii mi-au administrat antibiotice care să lupte împotriva infecţiei.

În 30 septembrie, ziua care a urmat discuţiei cu medicii, nivelul hemoglobinei îmi scăzuse de la 6,5 la 3,5. Am fost transferată la secţia de terapie intensivă. Eram atât de slăbită, încât aveam nevoie de o mască de oxigen pentru a respira. Chiar dacă în această perioadă critică am fost conştientă mai mult sau mai puţin, nu-mi pot aminti nimic. Deci ceea ce s-a întâmplat în decursul următoarelor câteva zile mi-au povestit mai târziu familia şi doi bătrâni creştini.

Viaţa mea în pericol

În acest timp, medicii au căzut de acord să încerce să-mi administreze injecţii intravenoase cu imunoglobuline. Din 9 până în 11 octombrie mi s-a administrat o doză de şase grame de imunoglobulină pe zi. Nu eram în stare să-mi ţin sub control urinarea şi defecarea, iar infirmierele îmi schimbau mereu lenjeria de pat. Nivelul hemoglobinei continua să scadă. Raportul medical afirmă: „Cel mai scăzut nivel al hemoglobinei măsurat a fost de 1,4, după care a continuat să aibă melenă [scaun cu sânge], şi s-a decis să nu i se mai măsoare numărul de hematii. În acest moment ea era practic muribundă [pe moarte]“.

Medicii abandonaseră deja orice speranţă de refacere, afirmând că, dacă aş supravieţui, aş suferi leziuni cerebrale şi probabil aş rămâne paralizată parţial. Ei erau atât de siguri că nu se mai putea face nimic, încât pe 12 octombrie s-a decis suspendarea oricărui tratament activ şi simpla administrare de lichide. Tatăl meu, care m-a încurajat încontinuu să lupt, stătea la marginea patului, spunând: „Acum este doar Mia şi Iehova“.

În această perioadă dificilă, la căpătâiul meu a stat întotdeauna, alături de familia mea, o persoană din congregaţie. Una dintre ele relata: „Sâmbătă seara, pe 12 octombrie, nimeni nu credea că Mia va supravieţui acelei nopţi. Însă duminică dimineaţa era încă în viaţă. După-amiaza respira greu şi toţi se aşteptau ca acestea să fie ultimele clipe. Întreaga familie s-a strâns în jurul patului ei. Ea a inspirat adânc şi, parcă după o eternitate, a expirat. Părinţii ei au suferit cea mai mare durere pe care o poate simţi un părinte — aceea de a-şi vedea copilul iubit stingându-se încet din viaţă. Tatăl ei a spus că ar trebui să ne îndreptăm cu toţii spre Iehova în rugăciune. După aceea am vorbit în linişte, sperând că Mia nu va mai avea mult de suferit.

Dar Mia nu a murit. Medicii şi asistentele nu mai văzuseră niciodată aşa ceva — cineva să trăiască cu un număr atât de mic de hematii. Hemoragiile au încetat, aşa că situaţia nu s-a înrăutăţit. Duminică noaptea a trecut şi Mia mai era în viaţă“.

Un punct de cotitură

Luni dimineaţa, pe 14 octombrie, unul dintre medici a venit să mă vadă. Eu moţăiam şi nu-mi amintesc scena. Medicul a stat lângă patul meu şi mama a spus: „A sosit medicul ca să spună bună dimineaţa“. Răspunsul meu a fost un „bună“ foarte desluşit. Nu se aştepta la aceasta, şi a fost surprins şi mişcat.

Creierul meu era în stare bună şi nu eram paralizată. Terapia a fost reluată. Mi s-au administrat intravenos eritropoietină şi dextran feros, precum şi două doze zilnice de imunoglobuline. Starea mea s-a îmbunătăţit încet, încet. Pe 16 octombrie nivelul hemoglobinei îmi crescuse la 2,6, iar pe 17 îmi ajunsese la 3. Îmi reveneam tot mai mult. Pe 12 noiembrie am fost externată cu nivelul hemoglobinei ajuns la 8.

Nu ştim exact de ce a încetat distrugerea globulelor roşii sau de ce a crescut atât de rapid numărul hematiilor. Injecţiile cu imunoglobuline, eritropoietină şi dextran feros au avut, evident, o parte însemnată. La începutul lunii mai 1992, nivelul hemoglobinei a ajuns la o valoare normală, 12,3, şi s-a menţinut între limitele normale.

În prezent fac un tratament de întreţinere pentru a-mi ţine sub control sănătatea, şi totul merge bine. Pe 28 noiembrie 1992 m-am căsătorit cu un colaborator creştin şi acum îl slujim împreună pe Iehova. Boala mea, precum şi ascultarea de legea lui Iehova cu privire la sânge m-au apropiat mai mult de Iehova. Acum aştept cu nerăbdare să-l slujesc cu toată puterea pe parcursul eternităţii. — Relatată de Mia Bjørndal.

[Note de subsol]