Addie a găsit răspunsul târziu, dar nu prea târziu

Relatarea unei negrese care, timp de 87 de ani, a căutat dreptatea socială. Stă pe un buştean şi pescuieşte la marginea unei mlaştini. Are o piele fără riduri, o minte lucidă, şi întreaga ei fiinţă degajă un aer de demnitate. Este puternică, are experienţă, ştie multe, iar, pe lângă astea, în ochii ei se citeşte inteligenţă şi umor, precum şi o umilinţă atrăgătoare. Este o povestitoare fără egal. Moştenirea ei africană, ce nu poate fi ascunsă, se contopeşte cu amintiri din Sudul îndepărtat. S-o ascultăm în timp ce-şi deapănă povestea vieţii.

„BUNICA MEA s-a născut pe o navă care transporta sclavi din Africa în Georgia. Era atât de firavă încât nimeni nu se aştepta să trăiască. Din acest motiv, când mama ei a fost vândută, i-au permis chiar să-şi ia copilul bolnav cu ea. Aceasta se întâmpla prin 1844. Copilului i s-a pus numele Rachel.

Dewitt Clinton administra o plantaţie de-a unchiului său. Împreună cu Dewitt, Rachel l-a conceput pe tatăl meu, Isaiah Clinton, care s-a născut în iunie 1866 şi căruia îi spuneau Ike. Pe când era doar un băiat, acesta călărea adesea împreună cu Dewitt pe acelaşi cal şi i s-a predat tot ce se putea cunoaşte despre modul în care se administrează o plantaţie. Câţiva ani mai târziu, Dewitt i-a spus lui Ike: «A venit timpul să-ţi croieşti propriul drum în viaţă». După aceea şi-a scos chimirul de la mijloc şi i l-a dat lui Ike.

După această întâmplare tata a mers să lucreze pentru un anumit domn Skinner, a devenit administratorul plantaţiei Skinner şi s-a căsătorit cu Ellen Howard. Eu m-am născut la 28 iunie 1892, în ţinutul Burke, lângă Waynesboro, Georgia. Viaţa mi se părea minunată. Ardeam de nerăbdare s-o zbughesc afară ca să mă bucur de o nouă zi de viaţă. Mama trebuia să fie întotdeauna după mine şi să mă prindă de cordoanele rochiei ca să mă oprească, şi, în fiecare zi, o auzeam spunând: «Un batic de-i pui, ea pleacă hai-hui». M-aş fi căţărat pe furca plugului numai ca să fiu lângă tata.

Într-o zi de vară, în timpul unei furtuni, pe când se afla într-un câmp deschis, domnul Skinner a fost trăznit împreună cu cal cu tot. Au fost ucişi amândoi. Doamna Skinner, care era din Nord, era urâtă de toţi oamenii din ţinutul Burke din cauza Generalului Sherman, nordic şi el, care a dat foc Atlantei. Din acest motiv oamenii o urau pe doamna Skinner mai mult decât îi urau pe negri! Însă doamna Skinner nu s-a lăsat mai prejos. Drept răzbunare, când i-a murit soţul, ea i-a vândut tatălui meu, un negru, plantaţia. Imaginaţi-vă: în Georgia, la sfârşitul secolului trecut, proprietarul unei plantaţii era un negru!

Domnul Neely şi magazinul universal

Când tati avea nevoie de ceva, mergea la domnul Neely, proprietarul unui magazin universal. Acolo aveau de toate. Aveai nevoie de un doctor, mergeai la magazinul universal. Aveai nevoie de un sicriu, mergeai la magazinul universal. Nu plăteai pentru nimic; ţi se treceau în cont până la vremea când se recolta bumbacul. Neely a aflat că tata avea bani depuşi la bancă şi, din acest motiv, ne aducea de toate, inclusiv mărfuri de care nu aveam nevoie — ladă frigorifică, maşină de cusut, arme, biciclete, doi catâri. «N-avem nevoie de ele!», spunea tati. Neely răspundea: «Este un dar. Vi-l trec în cont».

Într-o zi Neely a venit la noi, la fermă, cu o maşină mare, neagră, un Studebaker. Tati i-a spus: «Domnule Neely, n-avem nevoie de ea! Nimeni nu ştie să conducă şi nici să-i poarte de grijă, de fapt tuturor le este frică de ea!» Neely pur şi simplu s-a făcut că nu aude. «Ţine-o, Ike. Ţi-o trec în cont şi unul dintre oamenii mei îi va învăţa pe ai tăi cum s-o conducă.» Niciodată nu ne-am folosit de ea. Într-o zi l-am rugat pe tati să mă lase să merg cu unul dintre lucrători să iau benzină. Tati a spus: «Să nu te-atingi de ea, că te ştiu eu!» După ce nu mai puteam fi văzuţi, am spus: «Lasă-mă să-ncerc. Tati ştie c-o s-o fac». Maşina a ţâşnit, iar eu o conduceam în stânga şi în dreapta printre hăţişuri şi copaci. În cele din urmă am «aterizat» într-un pârâu.

L-am întrebat pe tati de ce nu refuză astfel de mărfuri, iar el mi-a răspuns: «Aşa ceva ar fi o mare greşeală, o insultă. În plus, KKK [Ku Klux Klan-ul] n-are treabă cu nici unul dintre negrii cu care domnul Neely se află-n relaţii bune». Aşa că am plătit toate aceste mărfuri care nu ne erau de nici o trebuinţă. Apoi reflectam la ceea ce ne spunea tati mereu: «Nu cumpăra lucruri de care n-ai nevoie, altfel, în curând, când îţi vor fi necesare unele lucruri, n-o să le poţi cumpăra». Cât de mult îl uram pe domnul Neely!

Când toată lumea sărbătorea 1 ianuarie 1900, intrarea în noul secol, în timp ce dădea naştere celui de-al patrulea copil al ei, mama a murit. Pe atunci, deşi nu aveam decât opt ani, i-am spus tatei la mormânt că-i voi purta de grijă.

Cu noi, copiii, a scos-o la capăt bunica din partea mamei. Se numea Mary. Era o femeie foarte religioasă şi avea o memorie de elefant, deşi nu ştia să citească sau să scrie. Eu stăteam în bucătărie, bombardând-o cu întrebări. «De ce albii nu vor să aibă de-a face cu cei de culoare, de vreme ce ei susţin că în ochii lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali? Când vom merge la cer, o să fie acolo şi toţi albii? O să fie acolo şi domnul Neely?» Mary răspundea: «Nu ştiu. Vom fi cu toţii fericiţi». Eu nu eram atât de sigură.

«Buni, ce-o să facem în cer?» «Oo, o să ne plimbăm pe străzi de aur! O să avem aripi şi o să zburăm din pom în pom!» Eu îmi spuneam în sinea mea: «Eu aş vrea mai degrabă să fiu afară şi să mă joc». Niciodată nu mi-am dorit să merg în cer, dar nici în iad nu mi-am dorit să merg. «Buni, ce-o să mâncăm în cer?» «Oo, o să mâncăm lapte şi miere!», răspundea ea. «Dar mie nu-mi place laptele şi nici mierea! Buni, o să mor de foame! O să mor de foame în cer!», am strigat eu.

Îmi încep instruirea

Tati a vrut ca eu să fiu o persoană instruită. În 1909 m-a trimis la Institutul Tuskegee din Alabama. Booker T. Washington a fost creierul şi sufletul şcolii. Elevii îi spuneau Papa. El a călătorit mult ca să strângă bani pentru şcoală, în cea mai mare parte de la albi. Cât timp era la şcoală, ne predica întruna: «Instruiţi-vă. Găsiţi-vă un loc de muncă şi economisiţi-vă banii. După aceea luaţi-vă o bucată de pământ. Şi să nu se întâmple să vă vizitez şi să găsesc iarba netunsă, casa nezugrăvită sau ferestrele sparte şi cu zdrenţe îndesate în ele ca să nu intre frigul. Să aveţi şi voi mândria voastră. Să-i ajutaţi pe cei care sunt ca voi. Ajutaţi-i s-o ducă mai bine. Voi le puteţi fi exemplu».

Cu siguranţă, aveau nevoie «s-o ducă mai bine». Sunt oameni buni — au multe calităţi. Există unele lucruri din trecut pe care albii n-ar trebui să le uite atunci când vorbesc despre rasa neagră. Negrilor nu li s-a dat posibilitatea să înveţe. Era ceva contrar regulilor sclaviei ca un negru să aibă acces la instruire. Noi suntem singurii oameni care am venit în ţara asta împotriva voinţei noastre. Alţii au făcut totul să ajungă aici. Noi nu. Ne-au pus în lanţuri şi ne-au adus aici. Ne-au exploatat timp de 300 de ani fără să ne dea ceva în schimb. Am lucrat 300 de ani pentru albi, iar ei nu ne-au dat suficientă hrană şi nici pantofi ca să ne încălţăm. Ne-au pus să muncim din zori şi până-n seară, ne-au biciuit la cea mai mică toană de-a lor. Iar când ne-au lăsat liberi, nici măcar atunci nu ne-au dat o şansă să învăţăm. Doreau să le lucrăm la fermă şi noi şi copiii noştri, iar la şcoală să mergem trei luni pe an.

Şi ştiţi în ce consta şcoala? O biserică mică, pentru că nu exista şcoală pentru negri. Băncile erau din scânduri. Cursurile se ţineau în iunie, iulie şi august, cele mai fierbinţi luni ale anului. Copiii şedeau pe podea. Exista un singur profesor pentru cei o sută trei elevi, şi toate gângăniile intrau înăuntru pentru că nu era sită la ferestre. Ce-i poţi preda unui copil în trei luni? Într-o vacanţă de vară, când am venit de la Tuskegee, am predat unui număr de 108 elevi, de toate vârstele.

Am absolvit în 1913 ca infirmieră. În 1914 m-am măritat cu Samuel Montgomery. Mai târziu, el a plecat în război, iar eu eram însărcinată cu unicul meu copil. Samuel a murit la scurt timp după ce s-a întors. Împreună cu băieţelul meu, am luat trenul şi am plecat la sora mea în Illinois, sperând că voi găsi acolo de lucru ca infirmieră. Toţi oamenii de culoare trebuiau să călătorească în vagonul din spatele locomotivei cu cărbuni. Era zăpuşeală, geamurile erau deschise, iar noi eram plini de funingine şi cenuşă. A doua zi ni s-au terminat sandvişurile şi nu mai aveam lapte pentru copilaş. Am încercat să intru într-un vagon-restaurant, dar un conductor de culoare nu mi-a dat voie. «N-ai voie să intri aici.» «N-ar putea doar să-mi vândă puţin lapte pentru bebeluş?» Răspunsul a fost nu. Neely a fost prima «nedreptate» care a făcut să-mi fiarbă sângele în vene. Aceasta era a doua.

În 1925 m-am căsătorit cu John Few, un conductor de tren. Locuia în St. Paul, Minnesota, aşa că m-am mutat acolo. Aici aveam să mă confrunt cu cea de-a treia ocazie în care avea să-mi fiarbă sângele în vene din cauza unei chestiuni legate de dreptatea socială. În St. Paul, în nordul îndepărtat unde locuiam, lucrurile stăteau mult mai rău decât în Sud. Spitalul districtual n-a vrut să mă angajeze ca infirmieră. Mi-au spus că niciodată nu s-a mai auzit ca o negresă să fie infirmieră. În Tuskegee am primit o bună instruire, pacienţii constituiau întotdeauna lucrul cel mai important, în St. Paul însă, culoarea pielii era factorul decisiv. Aşadar, am vândut căsuţa pe care o mai aveam în Waynesboro şi am folosit banii drept acont pentru o bucată de pământ şi o clădire. Am pus pe picioare un garaj, am angajat patru mecanici şi, peste puţin timp, am pus pe picioare o afacere care mergea bine.

Contactul cu NAACP

Era prin anul 1925 când am intrat în contact cu organizaţia NAACP [Asociaţia Naţională pentru Progresul Populaţiei de Culoare] în care m-am implicat şi am devenit foarte activă. Nu aşa ne spunea Booker T. Washington: «Ajută-ţi semenii. Ajută-i s-o ducă mai bine»? Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la guvernatorul statului cu o listă lungă de alegători negri care erau proprietari ai unor case şi îşi achitau taxele. El a ascultat şi i-a dat unei infirmiere de culoare un post la spitalul districtual, unde pe mine refuzaseră să mă angajeze. Însă infirmierele albe au tratat-o atât de rău — au ajuns până acolo că i-au turnat urină pe halate —, încât a plecat în California şi a devenit medic.

Cât despre afacerea mea cu garajul, totul a mers grozav până într-o bună zi din anul 1929. Tocmai îmi deschisesem în bancă un cont de 2 000 de dolari, când, mergând pe stradă, am auzit oamenii strigând că băncile au dat faliment. Aveam de achitat două datorii de pe urma afacerii cu garajul. Am pierdut totul. Banii pe care i-am salvat i-am împărţit cu mecanicii pe care îi angajasem.

Nimeni nu avea bani. Prima casă mi-o cumpărasem încasând 300 de dolari de pe poliţa de asigurare pe viaţă. Cu aceşti 300 de dolari mi-am cumpărat casa. Am vândut flori, pui şi ouă; am ţinut chiriaşi, iar cu banii câştigaţi am cumpărat loturi de pământ necultivate, a câte 10 dolari fiecare. Niciodată n-am răbdat de foame şi niciodată n-am ajuns la mila cuiva. Am mâncat ouă. Am mâncat pui. Oasele lor le-am măcinat şi astfel am avut cu ce să creştem porci.

Mai târziu m-am împrietenit cu Eleanor Roosevelt şi am devenit bună prietenă cu Hubert Humphrey. Domnul Humphrey m-a ajutat să cumpăr o clădire cu apartamente spaţioase în partea de jos a oraşului St. Paul, locuită de albi. Proprietarul imobilului se temea că-i este pusă viaţa în pericol, de aceea m-a făcut să-i promit că n-o să fac nimic cu imobilul timp de 12 luni.

Un punct de cotitură în viaţa mea

În 1958 mi s-a întâmplat ceva ce n-am să uit niciodată. Doi albi şi un bărbat de culoare au venit să-mi ceară un loc de cazare pentru o noapte. Am crezut la început că vor să mă atragă într-o cursă ca să încalc legea, aşa că, timp de câteva ore, le-am pus întrebări. Potrivit relatării lor, ei erau Martori ai lui Iehova care străbăteau ţara ca să ajungă la un congres care se ţinea la New York. Mi-au arătat că Biblia vorbeşte despre scopul lui Dumnezeu referitor la un paradis pământesc în care nu vor mai exista prejudecăţi, despre faptul că oamenii vor fi cu toţii fraţi. Eu îmi spuneam: «Ar putea deţine ei ceea ce eu am căutat în toţi aceşti ani»? Păreau că, într-adevăr, sunt ceea ce pretind: fraţi. N-au vrut să doarmă peste noapte în locuri separate.

Apoi, după ce au mai trecut câţiva ani, am fost să-mi vizitez o chiriaşă care era pe moarte. Se numea Minnie. Când am întrebat-o ce-aş putea face pentru ea, mi-a răspuns: «Te rog, citeşte-mi din cărticica aceea albastră de acolo». Era vorba de cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă, distribuită de Martorii lui Iehova. Aşa că, de câte ori o vizitam, îi mai citeam câte ceva din cărticica cea albastră. Într-o zi, Minnie a murit, iar, când am ajuns în apartamentul ei, se afla acolo o doamnă pe nume Daisy Gerken, care nu era de culoare. Ea era aproape complet oarbă. Mi-a spus că a studiat cu Minnie din cărticica albastră. Daisy m-a întrebat dacă aş dori să păstrez ceva anume dintre lucrurile lui Minnie. I-am spus: «Doar Biblia ei şi cărticica cea albastră».

Am ştiut că dacă respectam toate lucrurile din cartea albastră însemna să încetez să fac tot ceea ce făceam pentru cei pe care îi consideram semenii mei. N-am putut să descriu toate lucrurile pe care le făceam, crezând că nu merită osteneala. Am organizat o uniune a conductorilor. Am participat la unele procese în urma cărora unii dintre ei au câştigat unele drepturi civile. Am organizat demonstraţii, uneori în mai multe locuri din oraş în acelaşi timp. Doream să văd că poporul meu nu încalcă legea, iar, când o făcea, trebuia să-i scot din închisoare. Eram membră a peste zece cluburi, însă numai la acelea care aveau unele activităţi civice.

Aşa că, mă gândeam eu, nu aveam nici un motiv să mă gândesc la ce-o să se întâmple în viitor. Cei ca mine sufereau acum! În cadrul organizaţiei NAACP am avut un personal numeros, inclusiv o secretară albă. Din 1937 până în 1959 am slujit în calitate de vicepreşedinte al organizaţiei NAACP în St. Paul, iar din 1959 până în 1962, ca preşedinte al ei. Am organizat o conferinţă pentru patru state şi am depus eforturi ca, în cele din urmă, să se ţină la St. Paul un congres naţional. De-a lungul vieţii au fost multe bătălii, fiecare cu povestea ei. În 1962, înainte de a mă retrage la vârsta de 70 de ani, l-am vizitat pe preşedintele John F. Kennedy. Cu mari regrete trebuie să mărturisesc faptul că în acea perioadă eram atât de preocupată să urmăresc dreptatea aşa cum credeam eu, încât nu mai aveam timp să caut calea lui Dumnezeu.

În cele din urmă am găsit singura cale spre dreptatea socială

Daisy Gerken şi cu mine am ţinut întotdeauna legătura prin telefon, iar în fiecare an ea venea să mă viziteze. La scurt timp după ce am plecat în Tucson, Arizona, abonamentul la Turnul de veghere, pe care mi l-a făcut cadou, mi-a expirat. Un genunchi rebel m-a ţintuit la pat, aşa că atunci când m-a căutat Adele Semonian, o Martoră a lui Iehova, m-a găsit din fericire acasă. Am început să studiem Biblia împreună. În cele din urmă, adevărul a avut asupra mea efecte evidente. Mi-am dat seama că nu puteam rezolva toate problemele semenilor mei şi că, de fapt, nu i-am ajutat nici «s-o ducă mai bine». Problema era mai mare decât domnul Neely. Mai mare decât Sudul. Mai mare decât Statele Unite. De fapt, era mai mare decât lumea aceasta.

Întrebarea care se ridică este de proporţii universale. Cine are dreptul să guverneze lumea? Omul? Satan, duşmanul lui Dumnezeu? Sau Creatorul este cel care are acest drept? Desigur, El îl are! Odată rezolvată această chestiune controversată, vor dispărea orice urme de nedreptate socială, pentru care am luptat întreaga mea viaţă. Şi, indiferent de ceea ce am făcut în trecut pentru albi sau pentru negri, încă îmbătrânim şi murim. Dumnezeu va transforma pământul într-un paradis în care va exista dreptate socială pentru toţi. Am fost foarte entuziasmată de posibilitatea de a trăi pentru totdeauna purtându-le de grijă plantelor şi animalelor şi iubindu-mi aproapele ca pe mine însumi — toate acestea prin îndeplinirea scopului pe care Dumnezeu l-a avut în vedere la început, atunci când a creat bărbatul şi femeia aici, pe pământ (Psalmul 37:9–11, 29; Isaia 45:18). Am fost foarte emoţionată să aflu că nu trebuie să merg şi să trăiesc în cer cu lapte şi cu miere sau să mor de foame!

Regret totuşi unele lucruri, în principal faptul că mi-am pierdut cea mai mare parte a vieţii căutând dreptatea socială într-o direcţie greşită. Din toată inima aş fi vrut să-i dăruiesc lui Dumnezeu energia tinereţii mele. De fapt, credeam că aşa şi fac, ajutându-i pe alţi oameni. Încă îi mai ajut, dar de data aceasta o fac arătându-le oamenilor speranţa Regatului lui Dumnezeu sub domnia lui Cristos Isus, singurul nume dat sub ceruri prin intermediul căruia putem fi salvaţi (Matei 12:21; 24:14; Apocalipsa 21:3–5). Tatăl meu avea o vorbă pe care, strângând din pumn, mi-o spunea: «Dacă-ţi strângi mâna aşa, nimic nu intră şi nimic nu iese». Eu vreau să-mi deschid mâinile şi să las să «iasă» din ele ajutor pentru alţii.

Am fost botezată ca Martoră a lui Iehova la vârsta de 87 de ani. Nu pot să încetinesc ritmul deoarece nu mai am mult timp la dispoziţie. Mai am încă putere, dar nu atât de multă. În ultimii doi ani am lipsit poate numai de la două întruniri ale congregaţiei. M-am străduit să învăţ cât mai mult cu putinţă, aşa că îmi voi putea învăţa familia cu tot ce ştiu când va avea loc învierea. Lunar particip în serviciul de teren între 20 şi 30 de ore, cu ajutorul Adelei.

Iată, deci, evenimentele principale din viaţa mea. N-am putut să vă spun totul, altfel ar fi trebuit să stăm fără să facem nimic, doar să vorbim, săptămâni în şir.“

Chiar în acel moment, pe buştean se furişează un şarpe veninos, iar Addie strigă: „De unde a mai ieşit şi şarpele ăsta?“ Şi-a înşfăcat rapid undiţa şi plasa pentru peşti şi a plecat brusc. Interviul s-a încheiat. — Relatată reporterului revistei „Treziţi-vă!“ de Addie Clinton Few. La scurt timp după acest interviu, Addie a murit la vârsta de 97 de ani.