Graţioasa mierlă
MIERLA DE APĂ este o pasăre cochetă şi elegantă în înfăţişare, iute şi sprintenă în mişcări şi gesturi. Dacă doriţi totuşi să-i acordaţi mai multă demnitate, puteţi să folosiţi denumirea ei latină, Cinclus c. gularis.
Într-o zi, aflându-mă în nordul Angliei, am observat această mierlă de apă stând cocoţată pe o stâncă aflată în mijlocul unui pârâu năvalnic. De la vârful ciocului până în vârful cozii, ea era lungă de numai 18 centimetri. Îmbrăcată într-un imaculat penaj maro-închis, mierla purta un plastron alb şi curat care se întindea exact de la baza ciocului până la jumătatea pieptului şi contrasta puternic cu muşchiul verde şi umed ce acoperea stâncile.
Fără să-i pese de vuietul şi de stropii cataractei din apropiere, pasărea se legăna ca şi cum ar fi avut picioarele prinse în balamale, înclinându-şi capul în semn de reverenţă. Am observat că era foarte graţioasă. Deodată, ea s-a aruncat în pârâu „zburând“ până la fund. Apoi, pe sub apă, a înaintat împotriva curentului în căutare de hrană, constând din larve de frigană, buhai de baltă, carabizi, păianjeni, mormoloci şi nimfe de muscă efemeră sau de libelulă şi, uneori, peştişori. În timpul acestei activităţi, ochii mierlei sunt protejaţi de o a treia pleoapă. Când pasărea se află pe uscat, această pleoapă poate fi observată uneori cum se zbate deasupra ochiului, dând impresia că pasărea face cu ochiul.
Mierla prezintă o înclinaţie a spatelui astfel concepută încât forţa şuvoiului de apă să-i împingă capul în jos. De asemenea, ea se foloseşte de aripi pentru a contracara tendinţa naturală a corpului de plutire. Din când în când, ea iese la suprafaţă pentru a lua aer şi pluteşte pe apă sau înoată, deşi nu are picioruşele prevăzute cu membrane. Când reapare pentru a se întoarce pe stâncă, fiecare părticică a corpului îi este tot atât de imaculată ca şi atunci când a intrat pentru prima dată în pârâu.
Se pare că mierla mea terminase de strâns hrană şi se întorcea să-şi hrănească puii. Ea îşi construieşte din muşchi un cuib frumos în formă de boltă pe care îl fixează de peretele exterior al stâncii cu fire de iarbă uscată, sub rădăcinile copacilor şi crestele stâncii sau la adăpostul frunzelor lungi de ferigă. Dar cuibul este atât de bine camuflat încât poţi să stai mai jos de el şi să nu-l observi. Am căutat o vreme cuibul acestei păsări, dar în zadar.
Apoi, în timp ce continuam să o privesc, mierla a zburat într-o secundă drept în cataractă! Am mers încet de-a lungul malului pârâului pentru a mă uita în spatele cataractei. Cuibul mierlei era construit într-o crăpătură aflată pe peretele exterior al stâncii, în spatele cataractei. Ce privelişte fascinantă să vezi această pasăre zburând prin apă pentru a-şi hrăni puii!
Datorită acestei micuţe şi graţioase mierle de apă, ziua aceea a devenit pentru mine de neuitat. — De la un colaborator.