Un hippy care făcea autostopul devine misionar în America de Sud
ÎN 1974, împreună cu prietena mea franţuzoaică, făceam autostopul pentru a ajunge la Birmingham, Anglia. Doi Martori ai lui Iehova, care se întorceau de la serviciu mergând spre casă, au trecut cu maşina pe lângă noi. În timp ce unul dintre ei, John Hyatt, se uita în spate, după noi, el i-a spus cu voce tare tovarăşului său: „Cum vor afla vreodată asemenea oameni adevărul despre Dumnezeu?“ Evident, eu nu am aflat acest lucru decât mai târziu. În orice caz, ei nu s-au oprit să ne ia. De fapt, nici dumneavoastră nu v-aţi fi oprit. Arătam ca un adevărat hippy.
Dar să încep cu începutul. M-am născut la Richmond, Virginia, S.U.A., în 1948. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că împlinisem cinci ani şi nu puteam să merg. Aveam poliomielită. Mama îmi făcea baie pe o targă aşezată în cadă. Din fericire, ajutat de părinţi şi de medici, m-am însănătoşit după patru sau cinci săptămâni. Puteam din nou să merg.
Eram o familie tipică de sudişti: conservatori şi membri ai Bisericii Baptiste de Sud. Părinţii ne-au pretins nouă, copiilor — celor doi fraţi ai mei, sorei mele şi mie —, să frecventăm biserica până la 18 ani. La 18 ani am părăsit biserica. Fusesem botezat la vârsta de şapte ani cu ocazia uneia dintre emoţionantele campanii de evanghelizare ale lui Billy Graham. Consideram botezul un pas serios; nu îl făcusem sub impulsul unei frenezii sentimentale. Îmi amintesc cu claritate că îmi dedicasem viaţa lui Dumnezeu, deşi nu ştiam în realitate cine este el.
Părinţii ne-au învăţat să avem o conduită morală demnă şi să manifestăm respect faţă de autorităţi şi faţă de Biblie. Acele învăţături din copilărie au influenţat deciziile pe care aveam să le iau pe parcursul întregii vieţi. Şi astăzi sunt recunoscător pentru acea educaţie părintească.
Îmi aduc aminte că, în clasa a VI-a, analizam situaţia mondială şi mă gândeam: ‘Lucrurile nu mai pot merge aşa’. Nici chiar atunci nu credeam că sistemele politice ar putea să continue.
În perioada pubertăţii am făcut scolioză — o curbare anormală a coloanei vertebrale — datorată, poate, poliomielitei din copilărie. Devenisem un cobai, deoarece medicii îmi imobilizaseră corpul, de la şolduri până la gât, într-un corset ortopedic ghipsat cu rol de exoschelet.
Nu mi-aş fi închipuit niciodată că aş putea să arăt aşa. Eram ca o statuie mergătoare. Deşi colegii de şcoală erau drăguţi cu mine, în acest penultim an de liceu în care am purtat această invenţie, am învăţat următoarea lecţie: acceptă ceea ce nu poţi schimba.
Deoarece toţi se aşteptau să merg la facultate, am făcut-o. Am absolvit facultatea în 1970. În anii ‘60, mişcarea hipistă era în vogă, iar imoralitatea şi drogurile erau la ordinea zilei. Pentru a-mi plăti şcoala eram nevoit să muncesc, iar munca mea de birou îmi pretindea să port părul scurt şi să fiu îmbrăcat la costum. Dar spiritul de independenţă şi neconformismul prietenilor mei mă atrăgeau. Şi ei erau tot atât de scârbiţi de sistem ca şi mine. Pe sub roba ceremonială pe care am purtat-o în ziua în care ni s-au înmânat diplomele de absolvire îmi pusesem blugi.
Instruirea primită nu m-a satisfăcut. Observând viaţa unui unchi al meu bogat, m-am convins că banii nu aduc fericirea. El nu era mai fericit decât oamenii săraci. Atunci care era deosebirea? Prin urmare, am abandonat totul, mi-am lăsat părul lung şi am pornit în căutarea unui adevărat scop în viaţă.
Am călătorit în Europa cu trenul şi făcând autostopul. Ţelul meu era să fac înconjurul lumii călătorind cu autostopul. Poate că undeva aveam să găsesc răspunsurile pe care le căutam. Aveam în rucsac două perechi de blugi, trei cămăşi şi o Biblie.
Stând în cârciumi, bând bere şi citind Biblia, le puneam întrebări celor din jurul meu, obţinând tot felul de răspunsuri. Cercetam, căutam, bâjbâiam — dar după ce anume? Nu eram sigur.
La Londra, mişcarea religioasă „Copiii lui Dumnezeu“ mi-a câştigat interesul. Dar, asemenea mesajului tuturor tinerilor hippy, şi mesajul lor era copilăresc: iubeşte fără să alegi. Nu am găsit aici nici un răspuns mulţumitor.
Cu ocazia unei vizite pe care am făcut-o într-o foarte frumoasă biserică anglicană — o fostă catedrală catolică — am rămas stupefiat. Întrebându-l pe vicarul care ne slujea drept ghid ce anume l-a determinat să se facă preot, acesta şi-a frecat degetul mare de celelate degete ca şi cum ar fi numărat bani! Eram răvăşit. Câtă ipocrizie! Dezgustat, am strâns toată literatura religioasă pe care o aveam şi i-am dat foc.
În septembrie 1973 mă aflam din nou la drum, făcând autostopul spre Liverpool pentru a-i vedea şi asculta pe Beatles. Gordon Marlern m-a cules de pe drum. Deoarece amândoi citeam Biblia, ea a devenit subiectul nostru de conversaţie şi, astfel, am schimbat între noi multe versete cunoscute.
Apoi, Gordon a devenit intermediarul dintre mine şi „adevăr“. Am păstrat legătura prin scrisori, iar în primăvara lui 1974, mi-a scris că studia Biblia cu Martorii lui Iehova. N-am reacţionat în nici un fel la numele „Martorii lui Iehova“, deoarece la Richmond nu fusesem contactat niciodată de ei. După luni de zile, am primit o scrisoare cu următoarea invitaţie: „Vino la mine să studiezi Biblia“. El îmi spunea că studiul lui avea loc miercuri seara. Aşa că, într-o miercuri dimineaţă mă aflam din nou făcând autostopul. Datorită prezenţei prietenei mele franţuzoaice ne-a fost mai uşor să oprim o maşină.
Am mers cu Gordon la studiul său biblic. Gazda s-a dovedit a fi John Hyatt, cel care trecuse cu maşina pe lângă noi mai devreme şi se întrebase: ‘Cum vor afla vreodată asemenea oameni adevărul despre Dumnezeu?’ Când i-am fost prezentaţi, el a exclamat: „O, perechea de hippy de pe şosea, americanii!“
Şi aşa am început să studiez Biblia. Ca urmare a lecturii mele biblice aveam de pus o mulţime de întrebări. Dar nu era timp suficient pentru răspunsuri deoarece a doua zi dis-de-dimineaţă urma să înceapă un mare congres al Martorilor. John mi-a dat o carte, Adevărul care conduce la viaţă eternă, şi mi-a spus să aleg un capitol, să adun toate nelămuririle şi să mă întorc la el miercurea următoare. El m-a invitat să asist în duminica respectivă la congres. Acei oameni curaţi şi politicoşi m-au impresionat. Prietena mea nu era interesată de aceste lucruri. Când i-am spus că îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe ea, m-a părăsit.
Miercurea următoare eram din nou acasă la John şi alesesem capitolul despre Isus Cristos. Pregătisem întrebări concrete cu privire la conduita sexuală şi la profeţia lui Daniel referitoare la cele 70 de săptămâni de ani. John era un proclamator cu timp integral care cunoştea realmente Biblia. El mi-a spus că, potrivit Bibliei, relaţiile sexuale sunt permise numai cuplurilor căsătorite şi mi-a explicat cele 70 de săptămâni din Daniel. Toate nelămuririle pe care le aveam în urma lecturii mele biblice mi-au fost bine corelate şi lămurite. La două noaptea am spus: „Acesta este adevărul“. Intenţionam să mă culc în parc, aşa cum făcusem deseori în trecut, dar John nu a fost de acord şi mi-a făcut patul jos, în sufragerie.
Se pare că decizia lui a fost providenţială deoarece, în noaptea aceea, o bandă de huligani beţi şi raşi pe cap au făcut mare tărăboi în lift. Cu siguranţă că înfăţişarea mea exterioară m-ar fi făcut ţinta unor bătăi violente.
Pe măsură ce progresam în studiu, am aflat că ceea ce gândisem în copilărie fusese corect. Acest sistem nu mai poate să continue aşa. El se îndreaptă acum spre distrugere. Dumnezeu însuşi va îndrepta lucrurile prin intermediul guvernului său, Regatul pentru care mă rugasem, dar pe care niciodată nu-l înţelesesem (Daniel 2:44; Matei 6:9, 10). Aversiunea mea faţă de ipocrizie era întemeiată. Nici Isus nu o agrease (Matei, capitolul 23). Am bâjbâit după Dumnezeu, şi el s-a lăsat găsit de mine. — Faptele 17:27.
Vorbeam despre acest adevăr cu toţi cei pe care îi întâlneam. Am dorit imediat să merg acasă şi să împărtăşesc această cunoştinţă familiei mele. Întors la Richmond, am făcut exact aşa.
Am sunat, de asemenea, la Sala Regatului. Mi-a răspuns la telefon fratele Herbert Lohwasser. El lucra la Sala cea nouă, pregătind-o pentru inaugurare. I-am zis că doream un studiu biblic. El mi-a spus că a doua zi urma să se ţină o întrunire de proporţii şi că tot oraşul fusese invitat să asculte o conferinţă biblică. Am mers şi eu acolo.
Atrăsesem toate privirile asupra mea, deoarece înfăţişarea mea denota că eram un vizitator străin. Un tânăr pionier necăsătorit, aflat acolo, mi s-a prezentat şi m-a invitat să stau lângă el chiar în rândurile din faţă. El se numea Mike Bowles. După aceea, în mulţime plutea un murmur întrebător: „Cine era tânăra cu acel păr lung şi frumos care stătea lângă Mike Bowles?“ Acea tânără eram eu!
După al treilea studiu, mi-am tăiat părul şi mi-am schimbat felul de a mă îmbrăca. Exteriorul meu începea să se armonizeze cu convingerile mele. În octombrie, am început să particip la Şcoala de minister teocratic, iar în noiembrie, la lucrarea de predicare publică. În scurtă vreme, conduceam studii biblice cu alţii. În martie 1975 am fost botezat pentru a doua oară în viaţă, de data aceasta ca simbol al dedicării mele la Iehova, Dumnezeul pe care ajunsesem în sfârşit să-l cunosc.
Ca şi cei care m-au ajutat atât de mult, am început şi eu serviciul cu timp integral. În mai 1976 locuinţa mea a devenit Betelul din Brooklyn — sediul mondial al Martorilor lui Iehova. Aveam de îndeplinit două sarcini: să manevrez un ascensor şi să distribui corespondenţa. Ambele activităţi mi-au oferit prilejul să stau zilnic de vorbă cu fraţi spirituali.
După doi ani, m-am întors acasă în Virginia şi am efectuat pentru un timp lucrarea de predicare cu timp integral. În cele din urmă am devenit bătrân de congregaţie. Această muncă era o plăcere, dar în sinea mea eram nemulţumit. Mă gândeam mereu: ‘Trebuie să existe ceva mai mult ce pot face în serviciul lui Dumnezeu’. Să fie oare acest ceva serviciul de misionar? Am făcut cerere solicitând înscrierea la Şcoala biblică Galaad a Societăţii Watchtower şi am fost acceptat în vederea instruirii misionare pentru clasa din iarna lui 1983.
Înainte de înmânarea diplomelor, mi s-a anunţat repartiţia ca misionar: Columbia, America de Sud. Porneam din nou la drum, de data aceasta însă, nu cu autostopul.
Prima mea oprire a fost la Filiala Societăţii Watch Tower din Santa Fe de Bogotá, unde am studiat intens spaniola timp de trei luni. Apoi am fost repartizat într-o casă de misionari din Medellín, unde spaniola se studia patru ore pe zi, şase zile pe săptămână.
Primele încercări de predicare într-o limbă străină au lăsat amintiri de neuitat. Odată, când eram încă la început, am mers singur să bat la o uşă, în timp ce o soră de limbă spaniolă asculta de la distanţă ceea ce spuneam. I-am oferit unei femei revistele noastre creştine în schimbul a 30 de pesos. Femeia părea indignată şi mi-a închis uşa în nas! Întors lângă sora noastră, am primit explicaţia. „Fii atent la modul cum pronunţi, a zis ea. Ai spus besos, nu pesos.“ Îi cerusem femeii respective 30 de sărutări!
Columbia este o ţară frumoasă. Marea ei atracţie o constituie oamenii. Ei sunt afectuoşi, mai simpli şi mai umili decât cei din ţările mai industrializate. Ca atare, şi modul de predare a Bibliei este diferit. Columbienii sunt receptivi la povestiri, ilustrări, experienţe din viaţa reală lipsite de detalii complicate. Ei sunt mai obişnuiţi cu realităţile vieţii. Aici oamenii sunt apropiaţi unii de alţii. Ei au sentimente puternice şi sunt receptivi la ceea ce li se spune. Auditoriul meu se aseamănă auditoriului căruia îi vorbea Isus. Deoarece am de-a face cu oameni ai pământului, la fel ca şi Isus, încerc să-l imit îndeaproape pe Isus în ce priveşte modul de a preda. Aceşti oameni îmi amintesc textul din Efeseni 3:19, unde Pavel vorbeşte despre „dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă“.
În 1989 mi s-a încredinţat o nouă numire: aceea de supraveghetor de circumscripţie. Aceasta înseamnă că trebuie să călătoresc în fiecare săptămână într-o altă congregaţie a Martorilor lui Iehova şi să locuiesc acolo, să merg împreună cu ei din casă în casă în căutarea acelora care vor să-l cunoască pe Dumnezeu, să ţin cuvântări la Sala Regatului şi să-i însoţesc pe fraţii şi pe surorile locale la studiile lor biblice.
Iehova continuă să mă disciplineze şi să mă perfecţioneze în diferite moduri. Îmi aduc aminte îndeosebi de o anumită întâmplare. Trebuia să slujesc în congregaţia Mosquera, în afara Bogotei, şi, ca de obicei, fraţii aranjaseră să stau la o familie — compusă din o soră, soţul ei necredincios şi doi copii.
La sosirea mea acolo am descoperit că în acea casă exista de fapt o singură încăpere, prevăzută cu un fel de ungher mai retras în care se aflau paturi suprapuse, despărţit de restul casei doar printr-o simplă perdea. Am fost îndrumat spre acel loc şi, deoarece mi s-a spus să aleg ce pat doresc, am optat pentru cel de jos. Aceasta se întâmpla într-o marţi. În timp ce, în jurul orei 21.30, mă întinsesem în pat şi citeam din Biblie, cei doi copii au intrat şi, poc, poc, s-au suit în patul de sus.
Gândurile mi se învălmăşeau. ‘Oh, nu! Eu am nevoie de mai multă intimitate. Ce caut eu aici; eu care eram obişnuit să am propria mea cameră (sau cel puţin propria mea bancă într-un parc)?’ Hotărât ca la următoarea mea vizită aici să caut neapărat un alt loc de cazare, am adormit. În fiecare seară se petrecea aceeaşi scenă. Dar joi, în timp ce citeam, am observat că din patul de sus mă privea pe furiş un căpşor. Era Andrés, un băieţel de nouă ani. „Frate Fleet, m-a întrebat el, dormi?“ Am răspuns printr-un scurt nu. Din nou o întrebare: „Frate Fleet, te-ai rugat deja?“ Iarăşi un nu.
Apoi Andrés m-a întrebat: „Când te rogi, n-aş putea să cobor şi să te rogi şi pentru mine?“ Eram impresionat. Atitudinea mea s-a schimbat. De fapt, mi-am schimbat atitudinea faţă de întreaga vizită. Aveam de-a face cu un mic ‘orfan’ care avea nevoie de un bărbat care să se roage împreună cu el. Acel bărbat eram eu. M-am rugat împreună cu el, iar la următoarea vizită am stat tot la această familie. Micul Andrés m-a ajutat să mă concentrez mai puţin asupra propriilor mele necesităţi şi mai mult asupra necesităţilor personale ale fraţilor. Am început să-i caut pe cei ‘orfani’ — pe cei care bâjbâie după Dumnezeu, exact aşa cum făcusem şi eu în copilărie (Psalmul 10:14). Acum, tatăl lui Andrés participă şi el la întrunirile de la Sala Regatului şi ni s-a alăturat în lucrarea de predicare publică.
De când am sosit în Columbia, numărul închinătorilor la Iehova a crescut de la 22 000 la 55 000. Nu mai am de luptat cu nemulţumirea că aş putea face ceva mai mult. Sunt bucuros că mă aflu în acest loc plăcut. Îi voi fi veşnic recunoscător lui Dumnezeu deoarece, plin de îndurare, a privit dincolo de înfăţişarea mea de hippy şi a văzut o persoană care se zbătea să-l găsească pe adevăratul Dumnezeu, al cărui nume este Iehova. — Relatată de Richard Fleet.
[Legenda fotografiei de la pagina 19]
Richard în 1973
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Richard Fleet, misionar în America de Sud