Ţinutul gheţurilor veşnice

NORDUL îndepărtat m-a fascinat întotdeauna. Am copilărit la Gold Beach, Oregon, SUA, şi chiar de copil cercetam cu atenţie hărţile Canadei şi visam să explorez într-o zi locuri cu nume sugestive, cum ar fi Lacul Sclavilor şi Lacul Urşilor. Astfel, într-o zi din anul 1987, prietenul meu Wayne şi cu mine am început să ne facem planuri pentru vizitarea Parcului Naţional Auyuittuq, primul parc naţional al Canadei aflat la nord de Cercul Polar Arctic.

Auyuittuq, termen inuit, înseamnă „Ţinutul gheţurilor veşnice“. Acest parc a fost ales pentru protejarea sălbăticiei arctice a piscurilor montane dantelate, a văilor adânci, a fiordurilor impresionante şi a faunei marine de coastă. Parcul include şi Penny Ice Cap, o vastă mantie de gheaţă şi zăpadă de 5 700 de kilometri pătraţi înconjurată din toate părţile de gheţari. Nu este de mirare că Auyuittuq este alintat cu numele de „Elveţia Arcticii“.

Insula Baffin, lungă de aproximativ 1 600 de kilometri, este a cincea insulă din lume în ce priveşte mărimea. Totuşi, nici unul dintre prietenii noştri nu a auzit vreodată de ea! De fapt, ei mă întrebau mereu: „Când pleci în Alaska?“ (Insula Baffin se află la aproximativ 3 200 de kilometri est de Alaska, dar cam la aceeaşi latitudine.) Deşi Martorii lui Iehova din Canada au iniţiat lucrarea de evanghelizare pe Insula Baffin, aici nu există nici un Martor. Într-adevăr, cea mai apropiată congregaţie se află la o distanţă de 1 000 de kilometri, în oraşul Labrador, Newfoundland.

În Auyuittuq sunt trei luni de vară şi nouă de iarnă, aşa că am decis să mergem în august 1988, după pornirea sloiurilor pe ocean şi după ce majoritatea înţepătoarelor muşte hematofage au dispărut. De asemenea, această perioadă este înainte de începerea ninsorii în septembrie.

Călătoria spre Insula Baffin

În sfârşit, a sosit momentul plecării. Am călătorit cu maşina de la locuinţa noastră din Carolina de Nord la Montreal, Quebec, unde ne-am îmbarcat într-un avion de linie Boeing 737. După o oră de zbor, norii s-au împrăştiat, oferindu-ne o vedere clară a Scutului Canadian, o zonă pietroasă şi aridă cu sute de lacuri de toate formele şi mărimile şi fără nici un copac. După un scurt popas la Kuujjuaq (fostul Fort Chimo), începem să vedem că zăpada ajunge până la mare. Curând trecem pe deasupra Golfului Ungava care, spre surprinderea noastră, era plin, cât puteai vedea cu ochii, cu nenumărate aisberguri.

După aproape trei ore de zbor, am aterizat la Iqaluit, care înseamnă „Locul Peştelui“. Numit cândva Frobisher Bay, Iqaluit este inima Insulei Baffin şi cel mai mare oraş, cu o populaţie de circa 3 000 de locuitori.

Având la dispoziţie câteva ore până la reluarea zborului, am decis să vizităm oraşul. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost abundenţa de bumbăcariţă cu florile sale albe şi pufoase, pe care inuiţii (numiţi altădată eschimoşi) le culeg şi le usucă pentru a le utiliza drept gheme de bumbac. În timp ce hoinăream prin port şi pe malul apei am observat că mareea se retrăgea repede. În primele două minute, marea s-a retras cu 6 metri!

La scurt timp după aceea, am urcat la bordul unui mic avion cu propulsie pentru a zbura spre Pangnirtung, chiar sub Cercul Polar Arctic. Zborul de o oră ne-a oferit o avanpremieră a frumuseţilor ce ne aşteptau. Printre norii întunecoşi puteam zări un deşert virgin cu mari întinderi de zăpadă, stânci şi apă. Totul părea rece şi sumbru. Iar ultima privire asupra lui „Pang“ nu a făcut decât să adauge la această imagine. Sub plafonul de nori întunecoşi, avionul a făcut un viraj deasupra unui fiord adânc înconjurat de pereţi stâncoşi acoperiţi de zăpadă înainte de a ateriza pe o pistă acoperită cu pietriş.

Idei eronate

În „Pang“ ploua, aşa că am căutat adăpost sub aripa avionului, aşteptând să ne primim rucsacurile în care aveam mâncarea şi echipamentul şi un geamantan plin cu literatură biblică. Când cala avionului a fost golită, lucrurile noastre nu erau nicăieri. În mica aerogară ni s-a spus că probabil vor veni cu avionul următor, planificat să sosească după două ore. Cel puţin cortul era la noi, aşa că am pornit în căutarea campingului pentru a ne instala cortul. Ne-am adăpostit de ploaie într-o băcănie din apropierea campingului şi am discutat cu responsabila băcăniei despre oraş şi locuitorii săi.

Ea a clarificat câteva dintre impresiile noastre greşite. În primul rând, întrucât localitatea avea o mie de locuitori, noi calculasem că trebuiau să fie peste 300 de case. În realitate, există doar în jur de 180 de case. Este adevărat că majoritatea proviziilor vin pe calea aerului? Nu. Ele sunt aduse cu vaporul o dată pe an. De fapt, vin patru vapoare. Unul pentru Hudson Bay Company, magazinul universal din Nord; unul cu materiale de construcţie; unul cu petrol şi benzină şi unul cu mărfuri pentru toate celelalte magazine, inclusiv toate alimentele conservate pentru anul respectiv. Evident, produsele perisabile sunt aduse cu avionul.

Niciodată nu s-a lăsat noaptea

După ce, în sfârşit, ne-au sosit bagajele, am instalat cortul şi am pregătit masa, totul pe ploaie. Un ghid ne-a spus că se afla acolo de trei luni şi că văzuse doar nouă zile cu soare! Vremea s-a încălzit mai mult decât se aştepta — aproximativ 10°C, zi şi noapte.

Însă noaptea nu mai venea; tot timpul cât am stat acolo a domnit lumina zilei. Am constatat că puteam face fotografii la lumina naturală pe la ora unu noaptea. Dar cum puteai dormi dacă era tot timpul lumină? Ei bine, era suficient de rece pentru a purta căciuli de lână chiar şi în timpul somnului; astfel, pentru a stinge lumina nu trebuia decât să ne tragem căciulile pe ochi.

Într-o noapte pe la ora trei, am fost trezit de o lumină puternică ce venea dinspre nord. Eram uluit. În emisfera nordică, soarele răsare dinspre est, la amiază este la sud şi apune la vest, dar niciodată nu apare de la nord. Atunci am realizat că ne aflam la capătul lumii, iar vara la miezul nopţii, soarele străluceşte într-adevăr dinspre nord. Mi-a trebuit un timp până să mă obişnuiesc cu ideea aceasta.

Aveau să ne întâmpine inuiţii cu bucurie?

Aproape toate casele din Pangnirtung sunt ancorate de pământ cu cabluri rezistente din cauza vânturilor cumplite. Majoritatea familiilor posedă snowmobile pentru transportul în timpul iernii şi autoturisme de teren cu trei sau patru roţi pentru timpul verii. Există şi câteva automobile, chiar dacă localitatea are doar 3 kilometri de drumuri! Fiind situată pe o suprafaţă mică şi dreaptă din apropierea fiordului şi înconjurată de pereţi stâncoşi înalţi, nicăieri nu se mai poate şofa.

O parte importantă a hranei fiecărei familii este furnizată prin vânătoarea de caribu şi foci, precum şi prin pescuitul păstrăvilor arctici. În Iqaluit am gustat caribuburger, hamburger de bou moscat şi chiar puţin muktuk, adică piele de balenă cu grăsime pe ea. Spre deosebire de grăsimea de vacă, grăsimea de balenă nu pare grasă la gust chiar dacă se consumă rece şi ni s-a spus că ea conţine anumite proteine.

În tot oraşul nu am găsit decât câţiva oameni care să fi auzit vreodată de Martorii lui Iehova şi aceştia nu erau băştinaşi. Ei se mutaseră aici din alte zone. Astfel, marea problemă care ne frământa era: Cum aveau să reacţioneze aceşti oameni nordici la mesajul Regatului? Nu a trecut mult timp până să aflăm. Aproape toţi oamenii pe care i-am întâlnit au acceptat literatură biblică. De fapt, în fiecare zi am vizitat 45 de case şi în fiecare zi doar trei persoane au spus: „Nu mă interesează“.

Când am început să batem la uşi în prima zi, un tânăr a intrat grăbit pe lângă noi în casa pe care o vizitam şi ne-a spus: „Nu bateţi. Intraţi direct. Aşa se obişnuieşte aici“. Am urmat deci cu sfială sfatul tânărului deschizând uşa de la intrare, păşind înăuntru printr-o a doua uşă care, de obicei, era deschisă şi strigându-i pe oamenii din casă. Locuitorii, aproape toţi inuiţi, au fost la început suspicioşi. Dar zâmbindu-le cu amabilitate, prezentându-ne imediat şi arătându-le frumoasele ilustraţii din Cartea mea cu relatări biblice, le-am risipit repede temerile şi le-am stârnit interesul. Le-a plăcut când le-am arătat ilustraţia cu copilul jucându-se cu leul şi când le-am vorbit despre ziua când chiar şi urşii polari vor fi blânzi şi paşnici şi că hrana nu va fi atât de scumpă.

După ce am vizitat toate casele din localitate, am petrecut şase zile hoinărind cu rucsacurile în spate prin Parcul Naţional Auyuittuq, o minunăţie a zăpezii, a gheţii, a gheţarilor, a piscurilor stâncoase şi a cascadelor.

În timp ce avionul se înălţa deasupra Pangnirtungului şi vira spre sud survolând fiordul i-am mulţumit lui Iehova Dumnezeu pentru ocazia de a vizita acest teritoriu izolat. Chiar şi în prezent mintea ne zboară adesea la acei inuiţi prietenoşi din ţinutul gheţurilor veşnice care au fost atât de receptivi la adevărul biblic. — De la un colaborator.

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Bumbăcariţă. Pe fundalul imaginii Piscul Thor din Insula Baffin se înalţă cu 1 500 de metri deasupra văii.

În dreapta sus: Numai cu paşi hotărâţi se poate traversa un râu cu apa rece ca gheaţa.

În dreapta jos: Vapoare împotmolite la Pangnirtung când mareea este joasă.

Dreapta: Fetiţă inuită strângând la piept preţioasa-i „Carte cu relatări“.