Ca refugiat, am găsit adevărata dreptate

CUM încă era frig, iar pământul era acoperit de zăpadă, m-am îmbrăcat cu o haină groasă. Apoi am înghiţit de-a valma tot ce am putut găsi otrăvitor în dulap, inclusiv o soluţie pentru scoaterea petelor (tetraclorură de carbon). M-am îndreptat spre Charles River din Cambridge, Massachusetts, sperând că voi muri acolo. În loc de moarte, desperarea mea nu mi-a adus decât cinci zile în secţia de reanimare a unui spital. Ce anume m-a împins la acest gest desperat? Dar să ne întoarcem la începuturile mele.

Am văzut lumina zilei la Jaffa, Palestina, în 1932, ca palestinian de origine greacă. Am fost crescut în religia ortodoxă greacă, ceea ce însemna că mergeam săptămânal la biserică şi că ţineam post atunci când se cerea acest lucru. Însă pentru mine acestea erau obiceiuri lipsite de sens.

Părinţii mei erau destul de bogaţi, întrucât familia noastră deţinea o mare societate de desfacere a alimentelor şi băuturilor. La vârsta de zece ani, am fost trimis la Colegiul Prietenilor (o şcoală patronată de quakeri), la Ramallah, apoi la Şcoala Anglicană St. George, la Ierusalim. Aceasta din urmă m-a impresionat în mod deosebit — elevi care proveneau din medii creştine, arabe şi evreieşti, învăţau împreună într-o stare de pace relativă. Şcoala promova înţelegerea, bunele maniere şi amabilitatea. Însă situaţia din şcoală era diferită de cea din realitate.

În perioada copilăriei mele, conflictele civile erau la ordinea zilei, evreii, arabii şi britanicii fiind într-o permanentă luptă. Copil fiind, am fost martor la uciderea unui om chiar lângă casa noastră. De multe ori părinţii mei au scăpat ca prin urechile acului din schimburile de focuri. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, Haifa, un important oraş-port, a devenit o ţintă pentru bombardamentele germane care au provocat mai multă moarte şi distrugere.

Odată cu încheierea mandatului britanic asupra Palestinei, în mai 1948, conflictele civile s-au intensificat. În iulie 1946, Hotelul Regele David, cel mai renumit hotel din Ierusalim, a fost aruncat în aer. Moartea a luat tribut fără discriminare: 41 de arabi, 28 de britanici, 17 evrei şi alte cinci persoane. Familia noastră a hotărât să fugă din calea anarhiei, aşa că într-o noapte ne-am mutat în Cipru, unde mama mea avea rude. Tata şi-a părăsit afacerile şi numeroasele proprietăţi.

Evenimentele acestea şi-au pus amprenta asupra ideilor mele din tinereţe. La vârsta de 16 ani mă interesa politica şi citeam zilnic ziarele pentru a fi la zi cu evenimentele. Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, era idolul meu. El redusese influenţa străină în ţara sa.

În 1950, familia noastră s-a mutat în Statele Unite. Războiul din Coreea era în curs, iar eu am dorit să-mi fac datoria faţă de ţara care mi-a salvat familia dintr-o situaţie apăsătoare. M-am înrolat ca voluntar în aviaţie, unde am avansat până la gradul de sergent de stat major. Însă nu am ajuns niciodată în Coreea, ci numai până la baza aeriană din Omaha, Nebraska.

Reformator la un institut teologic

După ce am fost eliberat din aviaţie, am urmat Universitatea din Texas, iar apoi Universitatea Ohio, unde am obţinut o diplomă în ştiinţe economice. Şi pentru că îmi exprimam foarte deschis părerile despre nedreptăţile din Orientul Mijlociu, am fost invitat să ţin prelegeri pe această temă. Un profesor de la Biserica Episcopală, dr. David Anderson, care mă auzise vorbind, mi-a sugerat să accept o bursă la Institutul Teologic Episcopal din Boston pentru un curs post-universitar. Întrucât nu eram de acord cu existenţa unui cler plătit, nu aveam nici cea mai mică dorinţă de a deveni preot. Cu toate acestea, în 1958, am fost admis în şcoală.

Cursul includea şi o activitate în cadrul unor instituţii pentru tratarea bolilor psihice alături de preoţii din instituţiile respective. Cursul era foarte interesant sub aspect teoretic şi filozofic, însă eu doream să văd mai multă acţiune şi mai multă dreptate în lume. Aşadar, am pus bazele unui grup de acţiune numit „Numele Său să fie făcut cunoscut printre toate naţiunile“. Doream ca şcoala să fie orientată spre acţiune şi doream să-l urmez pe Isus, nu în bibliotecă, ci în lume.

Curând însă am descoperit că ideile reformatoare propuse de mine nu aveau să fie puse în aplicare. În cele din urmă am fost invitat să părăsesc şcoala. Cam în acea perioadă m-am îndrăgostit de o tânără care era exact persoana pe care o căutam pentru a-mi împărţi cu ea viitorul. Simţeam că ne potriveam de minune unul cu celălalt. Apoi am descoperit că ea nu-mi împărtăşea sentimentele. Şocul neaşteptat al respingerii a fost copleşitor, asemenea unei lovituri de graţie, împingându-mă la tentativa de sinucidere.

O carieră ca profesor

După o perioadă de restabilire am urmat la Universitatea Columbia din New York un curs pentru licenţiaţi pentru a preda geografia şi istoria ca profesor. În tot acest timp, am continuat să caut ceea ce eu numeam adevăratul creştinism în acţiune. Datorită activităţii mele de profesor, m-am mutat în localitatea South Glens Falls, New York. Acolo a avut loc o mare schimbare în viaţa mea. Am întâlnit o profesoară pe nume Georgia care, în 1964, a devenit soţia şi partenera mea.

Eram în continuare atras de politică şi urmăream cuvântările senatorului James Fulbright, care se pronunţa deschis împotriva războiului din Vietnam. Şi eu eram împotriva acelui război. Moartea preşedintelui John F. Kennedy, survenită în noiembrie 1963, a fost o mare lovitură. Am fost atât de tulburat, încât am asistat la funeraliile sale ce au avut loc la Washington.

În căutarea creştinismului

În 1966 ne-am mutat în Long Island, New York, unde am ocupat un post de profesor la Liceul Northport. Eram foarte îngrijorat cu privire la evenimentele din lume — era perioada în care a luat amploare consumul de droguri, a început mişcarea hippy şi cea a unor grupuri fundamentaliste ca „Jesus freak“. Am frecventat un grup carismatic şi am observat că nici ei nu înţelegeau adevăratul mesaj creştin şi că puneau accentul mai mult pe sentiment decât pe acţiune. Cu o altă ocazie s-a întâmplat să-l aud pe un ministru al Bisericii Episcopale pledând în favoarea războiului din Vietnam. Am început să mă gândesc că unii atei erau mai umani decât oamenii bisericii.

Mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu, însă nu şi în valoarea politică a Predicii de pe munte a lui Isus. După părerea mea, prin învăţătura lui, el a zdrobit lanţurile urii, şi am considerat acest lucru ca fiind soluţia problemelor din Orientul Mijlociu. Am încercat foarte multe religii — catolică, Armata Salvării, baptistă, penticostală — însă, întrucât ei nu practicau creştinismul primilor creştini, mă îndepărtam întotdeauna cu un sentiment de gol. Apoi, în 1974, am întâlnit un agent imobiliar care a făcut ca viaţa mea să se schimbe.

Se numea Frank Born. Îi cerusem părerea în legătură cu o proprietate. În timpul discuţiei el a scos o Biblie. Imediat am respins-o, spunând: „N-o să găsiţi nici un om care să trăiască potrivit acestor principii“. El mi-a răspuns: „Veniţi cu mine la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova şi vă veţi convinge singur“. Însă înainte de a mă duce la Sala Regatului unde mergea el, am vrut să-mi răspundă la câteva întrebări importante.

Prima: „Aveţi un cler plătit?“ Răspunsul său a fost: „Nu. Toţi bătrânii noştri sunt voluntari care se întreţin atât pe ei, cât şi familiile lor printr-un serviciu laic“. Următoarea mea întrebare suna astfel: „Vă întruniţi în case particulare, aşa cum procedau primii creştini, pentru a studia Biblia?“ Răspunsul a fost: „Da. Ţinem săptămânal întruniri în case particulare situate în diferite locuri din vecinătate“. Cea de-a treia întrebare a mea trebuie să i se fi părut neobişnuită. „Trimite biserica dvs. un ministru cu ocazia ceremoniilor de învestire a preşedintelui ca să se roage pentru acesta?“ Frank mi-a răspuns: „Noi suntem neutri faţă de toate chestiunile politice, neluând parte la ele. Noi îi suntem loiali Regatului lui Dumnezeu care este unica soluţie pentru problemele care chinuie în prezent omenirea“.

Nu-mi venea să cred! Eram nerăbdător să văd unde se întrunesc aceşti creştini. Ce am găsit? Nu o atmosferă încărcată de emotivitate, ci un loc în care se studia în mod raţional Biblia. Întrunirile lor erau educative, făcându-i pe oameni capabili să explice şi să-şi apere credinţa creştină. Ei constituiau un grup de acţiune care mergea în mijlocul oamenilor pentru a-i găsi pe cei care doresc cu ardoare guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu. Aici am găsit soluţia pentru problema din Orientul Mijlociu — oameni de toate rasele, limbile şi culturile uniţi într-o închinare paşnică adusă Suveranului Domn al universului, Iehova Dumnezeu. Şi toate acestea în armonie cu exemplul şi învăţătura lui Cristos. Aici nu exista nici ură, nici conflict, ci numai pace şi unitate.

Am devenit Martor botezat în 1975, iar Georgia a făcut şi ea acelaşi pas cinci ani mai târziu. Avem doi fii, Robert şi John, care proclamă în mod activ vestea bună a Regatului lui Dumnezeu.

Îmi schimb ideile

În decursul anilor ideile mele au devenit mai puţin extremiste. Odinioară eram un militant înverşunat, având prea puţină înţelegere pentru idealurile altora. Ca în cazul a milioane de alte persoane, gândirea mea a fost influenţată de religia falsă şi de politică. Înţeleg acum că Dumnezeu nu este părtinitor şi că oamenii sinceri, de toate rasele, pot să-i slujească în pace şi unitate.

În rândurile Martorilor lui Iehova am întâlnit oameni din toate mediile posibile, oameni care odinioară îi urau pe ceilalţi. Astăzi, asemenea mie, ei au ajuns să înţeleagă că Dumnezeu este într-adevăr iubire şi că acesta este unul dintre lucrurile pe care noi le-am învăţat de la Isus care a venit pe pământ în acest scop. El a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul! Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“ (Ioan 13:34, 35). — Relatată de Constantine Louisidis.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Constantine Louisidis, în vârstă de zece ani, la Colegiul Prietenilor

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Moartea preşedintelui John F. Kennedy a fost o mare lovitură.