Curajul de a-l pune pe Dumnezeu pe primul loc

ŢÂRÂITUL telefonului părea sinistru. Era ora trei dimineaţa. Telefona un asociat în afaceri al tatălui meu, care tocmai asistase la o reuniune ţinută de Legiunea americană. Era înnebunit. „Wally, a ţipat el la tata, dacă nu telefonezi imediat la redacţia ziarului Philadelphia Inquirer înainte de ediţia de dimineaţă ca să spui că vei saluta drapelul, o gloată va ataca astăzi băcănia şi familia ta, iar eu nu voi fi răspunzător de ceea ce se va întâmpla!“ Tata şi mama se mai confruntaseră cu violenţa gloatelor. Treji de-a binelea, au început să se roage.

Când s-a crăpat de ziuă ne-au trezit pe noi, cei şase copii. Tata i-a spus fratelui meu Bill să-i ducă pe fraţii mai mici la bunici. Apoi Bill şi cu mine am ajutat, ca de obicei, la treburile casei şi la munca din magazin. Tata s-a dus la şeful poliţiei din Minersville şi l-a informat despre ameninţare. La scurt timp după aceea a sosit o maşină a poliţiei statului Pennsylvania şi a parcat în faţa magazinului nostru unde a rămas toată ziua. Noi ne vedeam de treburile noastre în magazin şi serveam clienţii, dar ochii ne erau aţintiţi asupra trotuarului. Inimile ne zvâcneau cu putere ori de câte ori se oprea un grup de oameni. Dar gloata nu a mai venit. Probabil s-a calmat la lumina zilei — şi la vederea maşinii poliţiei!

Aflăm adevărul

Dar ce anume a dus la această situaţie explozivă? Religia noastră. Ei bine, în 1931, când eu aveam şapte ani, bunicul şi bunica au venit să locuiască la noi pentru un timp. Ei erau Studenţi ai Bibliei, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova.

Bunicul nu i-a depus mărturie tatălui meu, însă când el şi bunica erau plecaţi, tata intra în camera lor ca să vadă ce fel de literatură aveau ei. Efectiv a devorat-o! Încă îmi răsună în urechi vocea lui triumfătoare: „Uite ce spune Biblia!“ Adevărul a fost o adevărată delectare pentru el. Mama citea şi ea publicaţiile; în 1932 ea a părăsit Biserica Metodistă, şi cu familia noastră se ţinea un studiu biblic la domiciliu. Eu eram exact la fel de încântată ca şi ei să aud despre minunatul paradis pământesc care urmează să vină. Mi-am însuşit adevărul încă de la început.

Spre sfârşitul anului 1932, mama m-a întrebat dacă eram pregătită să merg în lucrarea de predicare de la uşă la uşă. Pe atunci, tineri sau bătrâni, mergeam la uşi singuri, folosind o fişă de mărturie. Ziceam doar atât: „Bună dimineaţa. Am un mesaj important. Vă rog frumos să citiţi aceasta“. La început, dacă locatarul nu se arăta foarte receptiv, când termina de citit, mă mulţumeam doar să spun: „Bine. La revedere“.

Nu peste mult timp s-a făcut simţită opoziţia. În primăvara anului 1935, depuneam mărturie în oraşul New Philadelphia. Îmi aduc aminte că stăteam în faţa unei uşi şi discutam cu un bărbat, când a venit poliţia pentru a ne aresta, pe mine şi pe ceilalţi. Locatarul privea îngrozit cum o arestau pe această fetiţă de 11 ani. Ne-au dus la o cazarmă de pompieri. În faţa acestei clădiri cu un etaj se îngrămădea o gloată zgomotoasă de circa 1 000 de persoane. Evident, preoţii şi-au încheiat mai devreme slujba în acea duminică pentru a-i încuraja pe toţi să participe. În timp ce eram conduşi prin mulţime, o fată m-a lovit cu pumnul peste braţ. Dar am ajuns teferi înăuntru, iar gardieni înarmaţi împiedicau mulţimea să spargă uşa.

În cazarmă ne aflam 44 de Martori şi eram atât de înghesuiţi încât trebuia să stăm pe scări. Dispoziţia noastră era departe de a fi sumbră; eram fericiţi să-i întâlnim pe câţiva dintre Martorii din congregaţia Shenandoah care ne ajutaseră să prelucrăm oraşul. Acolo am cunoscut-o pe Eleanor Walaitis şi am devenit prietene apropiate. După câteva ore, poliţia ne-a dat drumul.

Problema salutului drapelului

La memorabilul congres al Martorilor lui Iehova ţinut în 1935 la Washington, D.C., cineva l-a întrebat pe fratele Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, dacă copiii de şcoală trebuie să salute drapelul. El a răspuns că faptul de a atribui salvarea unei embleme pământeşti, salutând-o, era un act de infidelitate faţă de Dumnezeu; a spus că el nu ar face lucrul acesta. Aceasta ne-a impresionat pe Bill şi pe mine. Am discutat cu părinţii noştri despre problemă şi am citit Exodul 20:4–6, 1 Ioan 5:21 şi Matei 22:21. Mama şi tata nu au exercitat niciodată presiuni asupra noastră, nici nu ne-au făcut să ne simţim vinovaţi. Când au început cursurile şcolare în septembrie, eram perfect conştienţi ce trebuia să facem. Dar de fiecare dată când profesorii priveau în direcţia noastră, ridicam cu timiditate braţele şi mişcam buzele. Una din problemele mele era teama că, dacă luam poziţie, prietenele mele necreştine de la şcoală mă vor părăsi.

Dar când ne-au vizitat nişte pionieri, le-am spus ce făceam. Nu voi uita niciodată ce a spus o soră: „Lillian, Iehova îi urăşte pe ipocriţi“. Apoi, la data de 6 octombrie, fratele Rutherford a transmis o emisiune radiofonică difuzată pe tot teritoriul Statelor Unite şi intitulată „Salutul drapelului“. El a explicat că noi respectăm drapelul, dar că faptul de a îndeplini ritualuri înaintea unei imagini sau embleme este, în realitate, idolatrie. Relaţia noastră cu Iehova interzicea cu stricteţe lucrul acesta.

La 22 octombrie, Bill, care nu avea decât zece ani, a venit de la şcoală radiind de bucurie. „Am încetat să mai salut drapelul!“, a spus el triumfător. „Învăţătoarea a încercat să-mi ridice mâna, dar eu mi-am ţinut-o în buzunar.“

În dimineaţa următoare, cu inima bătându-mi cu putere, m-am prezentat la învăţătoare înainte de începerea orelor, astfel încât să nu slăbesc în hotărârea mea. „D-ra Shofstal, am îngăimat eu, nu mai pot să salut drapelul. Biblia spune la Exodul capitolul 20 că nu putem avea alţi dumnezei afară de Iehova Dumnezeu“. Spre surprinderea mea ea doar m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că eram o fetiţă drăguţă. Ei bine, când a avut loc ceremonia drapelului, eu nu am participat la salut.a În curând, toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Dar mă simţeam în culmea fericirii. Iehova mi-a dat curajul de a nu saluta!

Fetele pe care le simpatizam erau îngrozite. Una sau două au dorit să afle motivul atitudinii mele, şi au urmat discuţii frumoase. Dar majoritatea copiilor începeau să mă ignore. În fiecare dimineaţă când intram în şcoală câţiva băieţi strigau, „Vine Iehova!“, şi mă bombardau cu pietricele. Timp de două săptămâni toată şcoala mă urmărea. Apoi, direcţiunea şcolii a decis să acţioneze. La data de 6 noiembrie, i-a chemat pe tata, pe mama şi pe părinţii unui alt copil Martor. Directorul, profesorul Charles Roudabush, susţinea că poziţia noastră însemna nesupunere; în curând şi ceilalţi au fost de acord cu el. Am fost deci exmatriculaţi.

Şcolarizarea la domiciliu

Ni s-a permis să păstrăm manualele, aşa că imediat am transformat mansarda noastră în sală de clasă. Cursurile le supraveghea o tânără care o ajuta pe mama la treburile casei. Dar nu peste mult timp am primit o scrisoare prin care eram informaţi că dacă nu avem o învăţătoare calificată vom fi trimişi la o şcoală de corecţie.

Paul şi Verna Jones, care aveau o fermă la o distanţă de 50 de kilometri, ne-au telefonat după câteva zile. „Am citit despre copiii voştri că au fost exmatriculaţi“, i-a spus Paul tatălui meu. Ei au dărâmat peretele ce despărţea camera de zi de sufragerie pentru a face o sală de clasă şi ne-au invitat să venim. O învăţătoare tânără din Allentown, interesată de adevăr, a acceptat cu bucurie acest serviciu, chiar dacă aceasta însemna să câştige mult mai puţini bani decât ofereau şcolile publice. Şcoli similare aparţinând Martorilor au început să se înfiinţeze pe tot teritoriul Statelor Unite.

Soţii Jones aveau patru copii; însă ţineau în pensiune cel puţin încă zece. Dormeam câte trei într-un pat şi ne întorceam toţi deodată la comandă, prin înţelegere reciprocă. O altă familie de Martori din vecinătate a primit aproape tot atâţia copii şi în curând numărul elevilor a depăşit cifra de 40. Ne distram şi chicoteam mult, dar aveam şi de lucru. Ne sculam la ora 6 dimineaţa. Băieţii ajutau la munca de afară, iar fetele la bucătărie. Părinţii noştri veneau vineri după cursuri ca să ne ia acasă pentru week-end. Într-o zi au sosit copiii familiei Walaitis, printre care se afla şi prietena mea Eleanor.

Continuau să apară probleme legate de şcolarizarea la domiciliu. Iubitul nostru frate Jones a murit, aşa că tata a transformat autocamioneta noastră în autobuz şcolar pentru a ne transporta cei 50 de kilometri până la şcoală. Apoi unii dintre noi au ajuns la vârsta de liceu şi a fost nevoie de un profesor calificat pentru această categorie de vârstă. Pentru orice obstacol, se părea că Iehova oferea o soluţie.

La tribunal

Între timp, Societatea a dorit să aducă la cunoştinţa tribunalelor abuzurile legate de problema salutului drapelului. Din câteva sute la început, cei care luau acum poziţie deveniseră mii. Au fost alese familii după familii, dar tribunalele au refuzat să accepte cazurile lor într-un proces. S-a luat legătura cu familia noastră, iar avocatul Societăţii şi avocatul Uniunii Americane pentru Libertăţi Civile au intentat proces Tribunalului Districtual Federal, din Philadelphia, în mai 1937. S-a fixat data procesului pentru februarie 1938.

Bill şi cu mine trebuia să compărem ca martori. Încă îmi aduc aminte de fiorii reci pe care îi simţeam aşteptând procesul! Avocatul Societăţii ne-a dat instrucţiuni detaliate cu privire la posibilele întrebări. La tribunal, Bill a luat primul cuvântul. L-au întrebat de ce nu voia să salute drapelul, iar el a răspuns citând Exodul 20:4–6. Apoi mi-a venit mie rândul. Aceeaşi întrebare. Când am răspuns „1 Ioan 5:21“, avocatul părţii adverse a strigat: „Obiectez!“ Considera că un verset biblic era suficient! Apoi, a luat cuvântul profesorul Roudabush susţinând că fuseserăm îndoctrinaţi şi că încurajam „lipsa de respect faţă de . . . drapel şi faţă de ţară“. Dar judecătorul Albert Maris a decis în favoarea noastră.

‘Nici să nu încercaţi să reveniţi la şcoală!’, a fost mesajul din partea direcţiunii şcolii. ‘Vom face recurs.’ Aşa am ajuns din nou la Philadelphia, de această dată la Curtea de Apel a Statelor Unite. În noiembrie 1939 curtea, compusă din trei judecători, a decis în favoarea noastră. Direcţiunea şcolii era furioasă. A făcut recurs la Curtea Supremă a Statelor Unite!

Curtea Supremă

Am aflat cu emoţie că însuşi fratele Rutherford avea să pledeze cauza noastră! Câţiva dintre noi ne-am întâlnit cu el la Union Station în Washington, D.C., în seara premergătoare procesului. Ce moment! Era în aprilie 1940 şi vremea era încă puţin răcoroasă. A doua zi, aula tribunalului era arhiplină de Martori ai lui Iehova. În sfârşit, a sosit rândul nostru, iar fratele Rutherford s-a ridicat să vorbească. Nu voi uita niciodată cum ne-a comparat pe noi, copiii Martori, cu fidelul profet Daniel, cu cei trei însoţitori evrei ai lui Daniel şi cu alte personaje biblice. Vorbirea sa era electrizantă, iar auditoriul asculta cu mare atenţie.

Nu ne-am gândit nici o clipă că s-ar putea ca decizia curţii să fie nefavorabilă. La urma urmei, câştigasem cele două procese anterioare. Dar în dimineaţa zilei de 3 iunie 1940, mama şi cu mine lucram în bucătărie în timp ce radioul era deschis. Deodată, a urmat un buletin de ştiri. Judecătorii deciseseră în defavoarea noastră — şi cu o majoritate evidentă: 8 contra 1! Mama şi cu mine am încremenit, nevenindu-ne să credem. Apoi am coborât în fugă scările pentru a-i anunţa pe tata şi pe Bill.

Această decizie a declanşat un val de teroare aproape inimaginabil. În toată ţara a început o adevărată vânătoare a Martorilor lui Iehova. Oamenii credeau că era de datoria lor patriotică să ne atace. În interval de câteva zile, Sala Regatului de la Kennebunk, Maine, a fost incendiată. În Illinois o gloată a atacat 60 de Martori în timp ce predicau, răsturnându-le maşinile şi distrugându-le literatura. În zona Shenandoah, Pennsylvania, mina de cărbune, uzinele textile şi şcolile au ţinut una după alta ceremonii de salut al drapelului. Astfel, într-o singură zi, copiii Martori au fost exmatriculaţi, iar părinţii lor şi-au pierdut locul de muncă.

Înfruntând persecuţia

Acesta a fost momentul când familia mea a primit ameninţarea despre care am vorbit la începutul articolului. Curând după acel eşec, o biserică din Minersville a declarat boicotarea magazinului nostru. Activitatea comercială s-a redus în mod drastic. Magazinul era singurul nostru mijloc de trai şi eram deja şase copii în familie. Tata a trebuit să împrumute bani pentru a o scoate la capăt. Dar, cu timpul, boicotul a încetat; clienţii au început să vină înapoi. Unii chiar au murmurat spunând că era „prea de tot“ ca preotul să le dicteze unde să-şi facă ei cumpărăturile. Totuşi, în aceşti ani, multe familii de Martori şi-au pierdut locurile de muncă şi locuinţele.

Într-o seară, îmi conduceam familia acasă de la nişte studii biblice. Îndată ce mama şi tata au urcat în maşină, o bandă de adolescenţi au ieşit dintr-o ascunzătoare şi au înconjurat maşina. Au început să dezumfle cauciucurile. Deodată am văzut o breşă în rândurile lor. Am apăsat pe accelerator, şi duşi am fost! „Lillian, niciodată să nu mai faci aşa ceva“, mi-a zis tata. „Puteai răni pe cineva.“ Am ajuns totuşi acasă cu bine şi teferi.

Pe tot parcursul acestei perioade de violenţă fanatică, presa ne era extrem de favorabilă. Cel puţin 171 de ziare principale au condamnat decizia din 1940 privitoare la salutul drapelului. Numai câteva au aprobat-o. În rubrica sa, „Ziua mea“, Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui, a pledat cauza noastră. Totuşi, nu se întrevedea nici o uşurare.

În sfârşit, o schimbare

În 1942 însă, câţiva dintre judecătorii Curţii Supreme şi-au dat seama că deciseseră greşit în cazul nostru. Aşadar, Societatea a înaintat cazul Barnett, Stull şi McClure, un grup de copii Martori care fuseseră exmatriculaţi din şcoală în Virginia de Vest. Tribunalul Districtual din Virginia de Vest a decis în unanimitate în favoarea Martorilor lui Iehova! Acum, dat fiind recursul făcut de Inspectorat, cazul a ajuns la Curtea Supremă a Statelor Unite. Familia noastră se afla în Washington, D.C., când avocatul Societăţii, Hayden C. Covington, a pledat cu putere în faţa Curţii Supreme. Cu ocazia Zilei Drapelului, din 14 iunie 1943, s-a dat decizia. Şase contra trei în favoarea Martorilor lui Iehova!

După aceasta, lucrurile au început să se calmeze în toată ţara. Bineînţeles, mai erau persoane refractare, care încă mai găseau modalităţi de a le face viaţa dificilă surorilor noastre mai mici când s-au reîntors la şcoală, însă Bill şi cu mine depăşisem deja vârsta şcolară. Trecuseră opt ani de când luasem atitudine.

O carieră în serviciul lui Iehova

Dar acesta a fost doar începutul carierei noastre în serviciul lui Iehova. Bill a devenit pionier la 16 ani. Eleanor Walaitis (acum Miller) şi cu mine am devenit partenere de pionierat şi am slujit în Bronx, New York. După un an, plină de bucurie am început să slujesc la Betelul din Brooklyn, sediul mondial al Societăţii Watch Tower. Şi acolo am legat prietenii pe viaţă.

În vara anului 1951, în timp ce asistam la congresele ţinute în Europa, l-am cunoscut pe Erwin Klose. În Germania, cu ocazia unei seri distractive, el şi alţi câţiva fraţi germani au cântat minunat pentru a ne delecta. Entuziasmată, i-am spus ce voce frumoasă avea. El mişca din cap aprobator şi plin de amabilitate, iar eu continuam să-i vorbesc. Nu a înţeles nici un cuvânt din ceea ce îi spuneam! După câteva luni l-am văzut pe Erwin la Betelul din Brooklyn, New York; participa la Şcoala biblică Galaad pentru a fi instruit ca misionar. Din nou i-am vorbit foarte mult, urându-i bun venit la Brooklyn, şi din nou el a zâmbit amabil. Încă îi era destul de greu să mă înţeleagă! Am sfârşit totuşi prin a ne înţelege, aceasta nu cu mult timp înainte de logodna noastră.

Am devenit misionară şi l-am însoţit pe Erwin în Austria. Dar sănătatea lui Erwin s-a înrăutăţit din cauza tratamentului brutal pe care îl primise din partea naziştilor pentru faptul că era Martor al lui Iehova. În perioada când eu eram exmatriculată din şcoală, el se afla prin închisori şi lagăre de concentrare.b Ne-am reîntors în Statele Unite spre sfârşitul anului 1954.

De atunci, am avut bucuria de a sluji acolo unde nevoia era mai mare şi de a creşte doi copii minunaţi în căile lui Iehova. Când copiii noştri au mers la şcoală, am observat că lucrurile nu s-au schimbat radical. Judith şi Stephen au avut de suferit din cauza convingerilor lor, dar Erwin şi cu mine simţeam cum ne creşte inima când ei aveau curajul să ia atitudine în favoarea a ceea ce era drept. Iar spre sfârşitul anului şcolar, întotdeauna constatam că profesorii înţeleseseră că Martorii nu sunt un grup de fanatici, şi relaţiile noastre au devenit cordiale.

Privind în urmă la anii care au trecut, pot spune cu certitudine că Iehova ne-a binecuvântat familia. În prezent, 52 de membri ai familiei noastre îi slujesc lui Iehova. Opt au primit răsplata cerească, iar alţii aşteaptă învierea pământească, inclusiv dragii mei părinţi care ne-au lăsat o moştenire atât de minunată, aceea de a-l pune pe Iehova pe primul loc în viaţă. În ultimii ani, am meditat mult la exemplul lor. După ce a avut o viaţă foarte activă şi productivă, Erwin luptă în prezent cu o afecţiune neuromusculară care îi limitează activitatea foarte mult.

În pofida acestor încercări, aşteptăm cu reală bucurie şi încredere viitorul. Nici unul nu am regretat vreodată decizia de a ne închina lui Iehova Dumnezeu în exclusivitate. — Relatată de Lillian Gobitas Klose.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 19]

De ce nu salută Martorii lui Iehova drapelul?

EXISTĂ un principiu legat de închinare căruia Martorii lui Iehova îi acordă o mai mare importanţă decât alte grupări religioase: exclusivitatea. Isus a enunţat acest principiu la Luca 4:8: „Să te închini DOMNULUI Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti!“ Martorii decid, aşadar, să nu acorde închinare nici unui obiect sau persoane din univers, cu excepţia lui Iehova. Participarea la salutul drapelului unei naţiuni înseamnă pentru ei un act de închinare care violează şi se interferează cu închinarea lor exclusivă acordată lui Iehova.

Atât israeliţii, cât şi primii creştini au fost avertizaţi de repetate ori să nu se închine nici unui obiect făcut de om. Această practică era condamnată ca idolatrie (Exodul 20:4–6; Matei 22:21; 1 Ioan 5:21). Poate fi considerat, cu adevărat, drapelul un idol? Puţini sunt cei care ar susţine cu tărie că el este doar o simplă bucată de pânză. De cele mai multe ori, el este considerat un simbol sacru, dacă nu chiar mai mult. Istoricul catolic Carlton Hayes rezumă aceste lucruri spunând: „Drapelul este simbolul principal al credinţei naţionale şi obiectul central de cult al naţionalismului“.

Aceasta nu înseamnă că Martorii lui Iehova nu respectă drapelul sau pe cei care îl salută. În general, ei vor asista cu respect la aceste ceremonii atâta timp cât nu li se pretinde să participe la ele. Ei sunt convinşi că cineva arată un respect sincer faţă de drapel supunându-se legilor ţării reprezentate de acesta.

Majoritatea oamenilor vor fi de acord cu faptul că salutarea drapelului nu garantează respectul faţă de el. Acest lucru reiese clar dintr-un caz petrecut în Canada. Un învăţător şi directorul i-au ordonat unei fetiţe care salută de obicei drapelul să-l scuipe; şi ea l-a scuipat. Apoi, i-au ordonat acelaşi lucru unei fete Martore din clasă, dar ea a refuzat categoric. Pentru Martorii lui Iehova respectarea drapelului este o chestiune de principiu. Însă, închinarea i-o atribuie numai lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Erwin şi Lillian în Viena, Austria, 1954

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Lillian astăzi

[Provenienţa fotografiei]

Dennis Marsico