Cântecul păsărilor — Doar o melodie încântătoare?
REFLECTORUL îndepărtat începe să-şi reverse lumina asupra coriştilor îmbrăcaţi impecabil ca pentru spectacol, în momentul în care ei îşi ocupă locurile. Formaţi încă din fragedă copilărie potrivit tradiţiei familiei, fiecare cântă cu entuziasm şi dezinvoltură. Câţiva dintre ei par să fie chiar maeştri în arta improvizaţiei, creând în mod spontan melodii noi.
Dar unde are loc acest spectacol? Nu, nu este vorba de vreuna dintre marile săli de concerte ale lumii. Ci, mai exact, cortina de întunecime a nopţii se ridică pentru a descoperi privirii o vastă mulţime de mici creaturi cu pene. Păsări cântătoare de toate felurile, de prin copaci, de pe garduri, de pe fire telefonice, îşi unesc vocile într-unul dintre cele mai încântătoare coruri din lume. Trilurile, apogiaturile, fluieratul şi sunetele lor melodioase întâmpină cu un salut voios o nouă zi.
Însă acestea nu sunt nicidecum simple sunete agreabile. Cîntecul păsărilor este mult mai mult decât ceea ce percepe urechea. Oare de ce cântă păsările? Să aibă cântecele lor o semnificaţie? Cum le învaţă ele? Se întâmplă să înveţe şi melodii noi?
Mesaje ascunse
Cele mai însufleţite serenade se fac auzite în revărsatul zorilor şi la lăsarea serii. Veţi auzi, probabil, îndeosebi vocile bărbăteşti ale corului. Ele transmit un mesaj dublu. Pentru alţi masculi, acesta este un avertisment serios de a nu încălca hotarele teritoriului. Pentru femele, este o invitaţie din partea unor cavaleri buni de însurătoare. Păsările cântătoare au cântece cu specific regional, asemănător diferitelor dialecte ale unei limbi. Un cântec nupţial cântat într-un anumit dialect va atrage numai femele care provin din aceeaşi regiune cu cântăreţul. În perioada de împerechere se fac auzite cântecele cele mai energice şi mai complexe — spectacol întru cucerirea doamnelor.
Prin cântecul său, artistul le indică prietenilor şi duşmanilor deopotrivă locul în care se află. Din acest motiv, păsările cu penajul colorat, precum şi cele care preferă spaţiile deschise evită cu înţelepciune să cânte cât le ţine ciocul pentru a nu atrage atenţia nepoftiţilor. În schimb, păsările bine camuflate şi cele care locuiesc în desişurile pădurii pot cânta din toată inima, fără să se teamă că vor fi descoperite.
Câteodată, ceea ce auziţi s-ar putea să nu fie adevăratul cântec al prietenilor noştri înaripaţi, ci pur şi simplu un scurt semnal care stabileşte legătura între mascul şi femelă sau care contribuie la menţinerea unităţii stolului. Ar putea fi şi un semnal de alarmă care anunţă un pericol iminent, sau ar putea fi o chemare la arme pentru a tăbărî asupra unei pisici sau asupra altui intrus. Păsările se servesc de vocea lor pentru a-şi comunica dispoziţia — dacă sunt furioase, speriate sau agitate — sau pentru a face să se ştie dacă sunt încă celibatari sau şi-au găsit deja perechea.
Muzicieni de talent
Posibilităţile vocale ale păsărilor cântătoare sunt într-adevăr remarcabile. Unele dintre ele pot să cânte trei sau patru note în acelaşi timp. Altele pot produce până la 80 de note pe secundă. Urechea omenească percepe aceste sunete ca pe o singură notă continuă, însă păsările, datorită auzului lor deosebit de sensibil, pot să le distingă.
Cercetătorii au dorit să afle dacă păsările au ureche muzicală. Ar putea păsările să facă deosebire între o piesă muzicală pentru orgă compusă de Bach şi „Sărbătoarea primăverii“ de Stravinski? Cercetătorii au antrenat patru porumbei să lovească cu ciocul una dintre clapele care corespundeau celor două discuri pentru a identifica în mod corect compozitorul, dându-le hrană drept recompensă. În scurtă vreme, după ce ascultau oricare dintre părţile piesei de 20 de minute compuse de Bach, porumbeii puteau să aleagă clapa corespunzătoare acesteia. Cu câteva excepţii, ei au reuşit să facă o alegere corectă chiar şi în cazul unor bucăţi muzicale aparţinând unor compozitori ale căror stiluri sunt asemănătoare.
Unele dintre păsările care trăiesc la tropice sunt capabile să compună şi să cânte în duet. Se pare că masculul şi femela exersează până când crează o compoziţie originală ce constă în fraze muzicale pe care le cântă alternativ sau răspunzându-şi unul celuilalt. Ei cântă cu o asemenea precizie, încât o ureche neexperimentată percepe un singur cântec neîntrerupt, ca şi cum ar fi cântat de o singură pasăre. Fiecare dintre cei doi poate să cânte oricare dintre partidele bucăţii muzicale sau o poate interpreta în întregime solo în absenţa partenerului său. După câte se pare, această capacitate extraordinară le permite păsărilor care trăiesc în densele păduri tropicale să-şi localizeze şi să-şi identifice partenerul.
Compozitori şi imitatori
Modul în care păsările îşi învaţă şi îşi compun cântecele rămâne un subiect de cercetare; un lucru însă este sigur: metodele de învăţare întâlnite în lumea păsărilor sunt multe şi variate. Iată un exemplu:
La cintezoi, cântecul este, cel puţin parţial, imprimat în creier încă de la naştere. Chiar dacă este crescut complet izolat de celelalte păsări, cântecul lui, deşi diferit de cel obişnuit, va avea totuşi acelaşi număr de note şi aproximativ aceeaşi durată ca al celorlalţi confraţi ai săi. Cu toate acestea, pentru a corespunde cântecului specific, el va trebui să audă cântecul celorlalţi cintezoi înainte de a ajunge la vârsta la care poate cânta el însuşi şi să-l audă din nou în primăvara următoare. Apoi, asemenea unui cântăreţ profesionist dintre oameni, acest virtuoz cu pene va trebui să-şi perfecţioneze cântecul prin nenumărate exerciţii, străduindu-se să-şi armonizeze vocea-i tânără, din ce în ce mai mult, cu melodia imprimată în creierul său.
În cazul în care cintezoiul de Oregon (Junco hyemalis) nu va auzi cântecul propriu speciei sale, îşi va compune singur cântecele. Însă odată ce aude cântecul clar şi simplu al confraţilor săi, va înceta să mai inventeze şi va începe să cânte la fel ca ei. Cât despre cintezoiul de Arizona (Junco phaenotus), creativitatea sa va fi stimulată de auzirea cântecului unui cintezoi adult. El nu va imita ceea ce a auzit, ci se va simţi îndemnat să-şi compună propriul cântec.
Cea mai puternică dovadă a faptului că unele cântece sunt imprimate genetic este furnizată de „familiile parazite“. De exemplu, cucul îşi depune ouăle în cuibul altor specii de păsări care se comportă apoi ca părinţi adoptivi. De unde ştie puiul de cuc, atunci când iese din ou, că nu are aceeaşi origine cu tatăl său adoptiv şi că nu trebuie să cânte la fel ca el? Cântecul său specific este cu siguranţă bine imprimat în creierul cucului încă de la naştere.
Aşadar, este evident faptul că, în multe cazuri, cântecul păsărilor este programat genetic. Chiar dacă o pasăre nu învaţă niciodată cântecul propriu speciei ei, ea nu va imita şi nici nu va adopta pur şi simplu cântecul altei specii de păsări. Unii cercetători avansează ideea că în creierul păsării există un model vag al cântecului propriei specii şi că pasărea poate analiza cu atenţie ceea ce aude şi poate imita melodia care seamănă cel mai bine cu acest model.
Păsările au într-adevăr un creier extraordinar! Savantul Fernando Nottebohm a făcut o descoperire uimitoare, şi anume: că creierul păsărilor cântătoare se compune din două emisfere, dreaptă şi stângă, că acestea îndeplinesc funcţii specifice şi că o anumită zonă a creierului este consacrată învăţării cântecului. La canarul mascul în plină creştere, suprafaţa acestei zone a creierului efectiv creşte sau se micşorează în funcţie de necesitatea de a învăţa noi melodii pentru perioada de împerechere care urmează. Canarii încearcă să cînte de timpuriu, însă chiar şi aceşti maeştri cîntăreţi nu dobândesc statutul de profesionist decât la vârsta de opt sau nouă luni.
Alte păsări cântătoare sunt specialiste în crearea de variaţiuni pe o temă; ele adoptă o melodie existentă şi o prelucrează sau schimbă ordinea notelor sau părţilor ei. Aceşti imitatori sunt fascinanţi, mai ales cei care se folosesc de talentul lor pentru a „vorbi“ sau imita vocea omenească. Printre păsările cântătoare imitatoare se numără pasărea liră din Australia, lăcarul de mlaştină şi graurul din Europa şi Icteria virens şi sturzul zeflemitor din America de Nord. Acesta din urmă poate poseda un repertoriu de zeci de cântece, inclusiv imitarea unei broaşte şi a unui greiere. Este cu adevărat fascinant să asculţi când sturzul zeflemitor fluieră un vesel potpuriu al clasicilor bine cunoscuţi ai păsăretului.
De aceea, când aceste creaturi înaripate îşi interpretează încântătoarele melodii, nu vă limitaţi numai la a le auzi, ci dovediţi că le apreciaţi ascultându-le. Concertul de mâine va începe dis-de-dimineaţă. Îl veţi asculta?
[Chenarul de la pagina 19]
Un sunet cunoscut
Un savant britanic a remarcat că unul dintre cântecele unor sturzi cântători se asemăna cu un sunet cunoscut. El a înregistrat melodia şi a supus-o unei analize electronice. Spre marea sa surpriză, aceasta se asemăna foarte mult cu melodia unei sonerii electronice de la un tip de telefon distribuit de Telecom, Societatea britanică de telecomunicaţii. După câte se pare, păsările cântătoare au auzit melodia, şi-au însuşit-o şi au adăugat-o repertoriului lor. Şi cine ştie câţi britanici s-au repezit, fără cea mai mică bănuială, la telefon, doar pentru că au auzit serenada sturzului cântător.
[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]
Camerique/H. Armstrong Roberts
T. Ulrich/H. Armstrong Roberts