O viaţă plină de sens în pofida izolării

M-AM născut în ianuarie 1927 la Málaga, în Spania, fiind a şasea din cei şapte copii ai unei familii catolice sărace. Între 1936 şi 1939 războiul civil a devastat ţara, iar noi ne feream de bombe şi primeam alimente pe raţie. Eram însă un copil vesel căruia îi plăcea să cînte şi să fie în compania altora.

Un lucru însă mă îngrozea — perspectiva de a arde în focul iadului. Pentru a-mi înlătura teama, la vîrsta de 12 ani m-am dus la o mănăstire. Acolo, am petrecut aproape trei ani spălînd scările de marmură, rugîndu-mă, şi iar spălînd. Dar simţeam totuşi că îmi lipsea ceva. În 1941, am fost încîntată să pot pleca de acolo.

După cîţiva ani m-am împrietenit cu o cîntăreaţă care era de părere că vocea mea putea aduce bani şi care m-a încurajat să iau lecţii de canto şi de pian. La terminarea celui de-al doilea război mondial, în 1945, am plecat în Maroc unde am început să dau spectacole în cabaretele din Casablanca şi Tanger. Era o viaţă captivantă pentru o adolescentă. Dar după fiecare spectacol, mergeam la biserică pentru a o implora pe Fecioara Maria să mă ierte, sperînd că voi scăpa de iadul de foc.

După nouă ani de cabaret, am întîlnit un american pe nume Jack Abernathy. Pe atunci el lucra în Maroc pentru o companie americană de construcţii. Ne-am căsătorit în anul acela şi am încetat să mai dau spectacole. La scurt timp ne-am mutat la Sevilla, Spania, unde am locuit pînă în 1960. Apoi ne-am mutat la Lodi, California — mutare ce a condus la o altă schimbare în viaţa mea.

Învăţ despre Iehova

În 1961 două Martore ale lui Iehova au venit la uşa noastră şi au lăsat revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Ulterior, ele s-au oferit să studieze Biblia cu mine, iar eu am acceptat oferta. Am aflat astfel despre adevăratul Dumnezeu, Iehova, iubitorul nostru Tată ceresc (Psalmul 83:18). Şi ce uşurare a fost să aflu că nu există iad de foc ci, dimpotrivă, că avem perspectiva de a trăi veşnic pe un pămînt paradiziac! — Psalmul 37:9–11, 29; Apocalipsa 21:3, 4.

Sora mea, Paquita, care locuia aproape de noi, a început să studieze şi ea. Înainte fumam şi-mi plăceau petrecerile. Şi ce accese de mînie aveam! Dar am făcut schimbări şi la 17 octombrie 1962 Paquita şi cu mine ne-am botezat la Sacramento, California, simbolizîndu-ne, astfel, dedicarea de a-i sluji lui Iehova.

Spre Thailanda prin Spania

La scurt timp după aceea, compania de construcţii în cadrul căreia lucra soţul meu l-a transferat în Thailanda, iar eu l-am însoţit. În drum, am vizitat Spania şi am reuşit să le împărtăşesc convingerile mele altor membri ai familiei. Cumnata mea, Pura, a reacţionat favorabil şi a devenit Martoră.

Pe atunci lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în Spania. Cu toate acestea, am asistat la o întrunire secretă ţinută într-o cameră mică, cu o masă şi fără scaune. Toţi cei 20 care ne aflam acolo am stat în picioare. Ce deosebire faţă de întrunirile noastre din California! Faptul de a-i vedea pe concetăţenii mei riscîndu-şi libertatea pentru a se întîlni m-a convins de importanţa întrunirilor creştine, o lecţie potrivită chiar înainte de a sosi în Bangkok, Thailanda.

„Dacă te prind vreodată predicînd, te părăsesc“, mi-a spus Jack în ziua sosirii noastre în Bangkok. A doua zi el a plecat pentru a supraveghea o lucrare de construcţii într-o zonă rurală, aşa că am rămas singură în agitatul Bangkok cu o servitoare cu care nu puteam comunica. Am continuat să studiez din nou şi din nou literatura biblică pe care o aveam.

Într-o zi din septembrie 1963, cînd m-am întors acasă, am observat o pereche ciudată de pantofi în faţa uşii mele. O doamnă cu un păr blond ondulat mă aştepta. „Ce pot să fac pentru dumneavoastră?“, am întrebat.

„Vin din partea Societăţii Watch Tower“, a spus ea.

Am sărit în sus de bucurie, îmbrăţişînd-o şi sărutînd-o. Eva Hiebert era o misionară din Canada. Începînd din acea zi, Eva m-a vizitat cu regularitate, schimbînd două sau trei autobuze pentru a ajunge la mine. Mie îmi era frică să călătoresc cu aceste autobuze în care oamenii erau înghesuiţi ca sarmalele în oală, dar nu exista nici o altă modalitate de a călători. Eva a spus: „Nu îl vei servi pe Iehova niciodată dacă refuzi să mergi cu aceste autobuze“. Am încercat, aşadar, să vedem cu ce autobuze puteam ajunge la întruniri.

Ezitam să merg în predicare, întrucît nu cunoşteam limba. Mă agăţam de mîna Evei, de geanta şi de hainele ei. „Aşa nu-i poţi sluji lui Iehova“, a spus ea.

„Dar nu cunosc limba“, m-am văitat eu.

Eva mi-a dat zece reviste şi a plecat lăsîndu-mă în mijlocul pieţii. Timidă, am abordat o chinezoaică, i-am arătat revistele, şi ea le-a acceptat!

„Eva, am plasat toate cele zece reviste“, i-am zis mai tîrziu radiind de bucurie. Ea a spus: „Iehova iubeşte persoane ca tine. Numai continuă“. Am continuat, învăţînd să schimb cuvinte de salut în thai şi, potrivit obiceiului local, să stau aşezată pe duşumea. Am învăţat, de asemenea, să cunosc zona. Reacţia soţului meu? Într-o zi cînd Jack, care se îmblînzise în privinţa convingerilor mele, avea musafiri le-a spus: „Mergeţi cu Pepita. Ea cunoaşte zona deoarece predică“.

În Australia

Instruirea iubitoare, dar fermă a Evei m-a pregătit pentru a rămîne activă în serviciul lui Iehova pe parcursul următoarei detaşări a soţului meu, în nord-vestul Australiei. Am sosit pe la mijlocul anului 1965 şi m-am stabilit la o colonie muncitorească situată în mijlocul deşertului unde compania lui Jack construia o cale ferată. Alimentele ne erau trimise cu avionul, iar temperatura era foarte ridicată — peste 43° C. În colonia muncitorească locuiau 21 de familii nord-americane, aşa că am început să le abordez prezentîndu-le mesajul Regatului. Mai tîrziu, pe măsură ce lucrarea la calea ferată avansa, ne-am mutat mai în adîncul deşertului unde izolarea era şi mai mare.

Cu cîtva timp înainte scrisesem filialei Martorilor lui Iehova din Australia, şi ce fericită am fost să primesc o scrisoare care spunea: „Primeşte calda noastră iubire şi multe salutări . . . Gîndurile şi rugăciunile noastre te vor însoţi în lunile care urmează!“ Pe parcursul anilor în care am călătorit cu soţul meu datorită detaşărilor lui în unele regiuni izolate ale pămîntului, am fost încurajată de astfel de scrisori din partea organizaţiei lui Iehova. Citirea lor m-a ajutat să înving perioadele de singurătate şi m-a încurajat să ies în lucrarea de predicare chiar dacă adesea eram izolată de alţi Martori.

Filiala din Australia a aranjat ca un cuplu căsătorit de Martori să mă viziteze pentru o săptămînă la colonia muncitorească. În ministerul nostru am contactat o femeie interesată care locuia la mare distanţă, aşa că pentru a o vizita mergeam pe jos de două ori pe săptămînă prin nişte locuri pline cu şerpi şi şopîrle. În timp ce mergeam pe jos cîntam cu voce tare o cîntare a Regatului: „Stai lîngă Iehova/ Fă-l plăcerea ta/ Nu te părăseşte/ Vezi lumina sa“. Am studiat cu ea 11 luni.

Apoi, după circa un an de şedere în Melbourne, m-am mutat împreună cu soţul meu la o colonie muncitorească din apropierea oraşului minier Port Hedland, situată tot în nord-vestul Australiei. După cinci zile, am avut vizitatori. Filiala îi informase pe Martori despre domiciliul meu. După plecarea lor am continuat întrunirile de una singură conducînd studiul de carte al congregaţiei, Şcoala de minister teocratic, întrunirea de serviciu şi studiul Turnului de veghere. După intonarea unei cîntări şi după rugăciunea de deschidere, răspundeam la întrebări şi încheiam cu cîntare şi rugăciune. Numărarea asistenţei nu constituia niciodată o problemă — întotdeauna era unul. Totuşi, acest program săptămînal al întrunirilor m-a susţinut pe parcursul acelor mulţi ani în care l-am servit pe Iehova în izolare.

În Bougainville

În 1969, după ce am transpirat patru ani în Australia, soţul meu a fost numit şef de echipă la un proiect pentru construirea unui drum de acces la o mină de cupru în munţii umezi ai insulei Bougainville. Într-o seară, cineva a bătut la uşă. Jack a deschis. „Este un Martor cu soţia sa şi cu patru copii“, a spus el. Ei locuiau de-a lungul coastei. I-am vizitat o dată pe săptămînă şi am asistat la studiul Turnului de veghere ţinut în clădirea şcolii din comunitate.

Cu o altă ocazie m-au vizitat trei Martori din Papua-Noua Guinee. Soţul meu le spunea cu mîndrie colegilor săi: „Oriunde merge soţia mea, prietenii ei Martori o aşteaptă“.

În Africa

În 1972 am sosit în deşertul algerian din Africa de Nord, unde compania lui Jack construia un sistem de irigaţii. Acesta avea să fie un proiect de patru ani. Am scris filialei Martorilor lui Iehova din Franţa în legătură cu lucrarea de predicare, iar ei mi-au răspuns: ‘Fii prudentă. Lucrarea noastră este interzisă acolo’. Societatea m-a ajutat să intru în legătură cu două Martore inactive, şi am format o grupă de studiu.

Apoi, una dintre vecinele mele din colonia muncitorească, pe nume Cecilia, s-a îmbolnăvit. O vizitam în fiecare zi la spital, îi duceam supă şi îi făceam patul. Cînd a venit acasă am continuat să-i fac unele comisioane împărtăşindu-i totodată speranţa Regatului. Aceasta a condus la un studiu biblic, iar după opt luni Cecilia a spus: „Doresc să mă botez“. Dar unde şi cine să o facă?

Am primit o scrisoare din partea filialei din Franţa prin care eram informate că un Martor pe nume François venea în Algeria pentru o scurtă vacanţă. Dacă puteam să-l aducem în cătunul nostru din deşert şi să-l ducem înapoi la aeroport la timp, el ar face botezul. Dar nu putea să stea mai mult de 24 de ore.

Îndată ce a sosit, François a fost luat imediat cu maşina şi dus în deşert. În seara aceea, acasă la Cecilia, el a scos o bucăţică de hîrtie din buzunarul de la cămaşă şi a prezentat o excelentă cuvîntare. În zorii zilei de 18 mai 1974 el a botezat-o pe Cecilia în cada mea, după care a plecat din nou.

Pe la sfîrşitul anului 1975, în Algeria a izbucnit războiul, iar Jack şi cu mine a trebuit să plecăm imediat. Mi-am vizitat rudele din Spania. În 1976, am început să fac bagajele pentru următoarea detaşare a lui Jack — o colonie muncitorească din pădurile tropicale din Surinam, America de Sud.

În America de Sud

Colonia muncitorească din sud-vestul Surinamului era înconjurată de o vegetaţie luxuriantă. Papagali gălăgioşi şi maimuţe curioase priveau din copaci la cele 15 familii nou-venite, pe care în mare parte le cunoşteam de la locurile de muncă anterioare. După şase luni, au sosit mai multe familii de muncitori, inclusiv Cecilia care se botezase în Algeria — o parteneră pentru predicare!

Pe măsură ce se apropia ziua de 23 martie 1978, ne întrebam cum vom celebra Comemorarea morţii lui Cristos. Neexistînd mijloace de transport spre capitala Paramaribo, am planificat să o celebrăm acasă la mine. Şeful coloniei ne-a permis să facem fotocopii ale ultimei pagini din Turnul de veghere care anunţa Comemorarea, pe care le-am distribuit din casă în casă în colonia muncitorească. Au asistat douăzeci şi una de persoane! Cecilia a susţinut cuvîntarea, iar eu am citit dovezile scripturale. În seara aceea, deşi izolate, ne-am simţit unite cu organizaţia mondială a lui Iehova.

Între timp, filiala Martorilor lui Iehova din Surinam a trimis ajutoare — un tînăr cuplu de misionari într-un vechi Land-Rover. Înainte de sosirea lor începusem să mă simt puţin inutilă în acea colonie muncitorească, dar misionarii m-au asigurat: „Pepita, tu eşti aici cu un scop“. În momentul acela nu eram convinsă de asta, dar în curînd am înţeles.

Într-o zi, în timpul vizitei misionarilor, am explorat un drum nepavat deschis recent şi am fost emoţionaţi să găsim cîteva sate amerindiene la o distanţă de circa 50 de kilometri de colonia noastră. Cîteva zile de predicare printre acei prietenoşi indieni araucani au avut drept rezultat zeci de studii biblice. Astfel, cînd misionarii au plecat, Cecilia şi cu mine am început să-i vizităm pe acei săteni de două ori pe săptămînă.

Ne sculam la patru dimineaţa, şi pe la şapte începeam primul studiu biblic. Pe la orele cinci seara eram din nou acasă. Timp de doi ani am condus săptămînal 30 de studii biblice. În curînd copiii din sat mă strigau „Tanti Biblie!“ Mulţi au fost în final botezaţi iar, cîţiva ani mai tîrziu, 182 de persoane au asistat la o adunare de circumscripţie ţinută în acel sat. Într-adevăr, aşa cum spuseseră dragii mei fraţi misionari, ne aflam în junglă cu un scop!

În Papua-Noua Guinee

Am părăsit Surinamul în 1980, iar în anul următor am fost trimişi în Papua-Noua Guinee. După şase luni plăcute petrecute alături de Martorii din capitala Port Moresby, un elicopter m-a dus la noua mea locuinţă — o colonie muncitorească situată sus în munţi unde compania lui Jack efectua lucrările pregătitoare pentru deschiderea unei mine de aur. Acolo nu existau drumuri. Oamenii, echipamentul şi alimentele veneau pe calea aerului. Acesta a fost cel mai izolat loc în care am trăit vreodată. Din nou m-am întrebat: Unde voi găsi oameni pentru a le vorbi?

Oamenii din colonia noastră muncitorească mă cunoşteau dinainte, şi nici unul nu voia să asculte. Însă, cam pe atunci, compania a deschis o băcănie. Femei din locuri îndepărtate îşi făceau cumpărăturile acolo. În curînd am devenit una dintre cele mai obişnuite cliente. A fost eficientă această metodă?

Într-o zi am iniţiat o conversaţie cu o papuaşă. Mi-a spus că era învăţătoare. „O, şi eu sînt învăţătoare“, i-am zis.

„Adevărat?“, a întrebat ea.

„Da, predau Biblia.“ Ea a acceptat imediat oferta mea de a studia Biblia cu ea. Ulterior, mai multe dintre clientele de la băcănie au căzut de acord să facă acelaşi lucru. Acea colonie din apropierea minei de aur a produs şapte studii biblice — cu adevărat o mină de aur spiritual!

După ce am petrecut trei ani pe această insulă din Pacific, o nouă însărcinare primită de Jack ne-a trimis pe insula Grenada din Marea Caraibilor. Dar, după un an şi jumătate, soţul meu a trebuit să se reîntoarcă în Statele Unite din motive de sănătate, aşa că în 1986 ne-am stabilit la Boise, Idaho.

Lucrînd împreună cu o congregaţie

După ce am trăit toţi acei ani izolată de fraţii şi surorile mele de credinţă, trebuia acum să învăţ să lucrez împreună cu alţii. Însă bătrînii creştini şi alţi fraţi m-au ajutat cu răbdare. În prezent, mă bucur să particip la întruniri şi să conduc studii biblice în această parte a lumii.

Uneori însă, cînd mă aşez într-un colţ liniştit şi mă văd din nou alergînd în spatele Evei în agitatul Bangkok sau cîntînd cu voce tare o cîntare a Regatului în timp ce străbăteam pe jos drumul de deşert din Australia sau predicînd printre acei umili amerindieni din pădurea tropicală a Surinamului, zîmbesc, iar ochii mi se umplu cu lacrimi de recunoştinţă pentru îngrijirea de care am avut parte pe parcursul acelor mulţi ani în care i-am slujit lui Iehova în izolare. — Relatată de Josefa ‘Pepita’ Abernathy.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cîntînd împreună cu elevii mei spanioli din Melbourne

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

I-am ajutat pe mulţi din Papua-Noua Guinee să-l cunoască pe Iehova

Predicînd Cuvîntul lui Dumnezeu în Surinam

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Slujesc acum alături de o congregaţie din Idaho