Păsările cîntătoare — Virtuozi care depăşesc înţelegerea noastră

„AM FOST trezit în primele ore ale dimineţii de nişte sunete ciudate pentru urechile mele de orăşean. Ciudate, dar atrăgătoare. Erau păsări care cîntau. Nu doar una sau două, ci multe. Multe păsări. Unele în apropiere, altele la distanţă mai mare, toate cîntînd. În timp ce stăteam întins pe pat şi ascultam, o uimire crescîndă mă copleşea. M-am ridicat şi m-am dus la fereastră, am deschis-o, şi am îngenunchiat cu coatele sprijinite de pervaz. Fiind mult mai aproape acum, auzeam cum volumul creşte din ce în ce mai mult pînă cînd parcă tot văzduhul s-a umplut de muzică. Multe păsări cîntătoare cu multele lor cîntece specifice dar toate contopindu-se într-un cor impresionant. Nu am remarcat răcoarea aerului. Eram fascinat”.

Episodul de mai sus a fost trăit de un bărbat din oraşul New York care era în vizită la nişte prieteni în nordul districtului Yorkshire, Anglia. Casa lor era înconjurată de cîmpuri deschise şi ţinuturi păduroase — şi de păsări. Cînd i-a întîlnit în dimineaţa respectivă pe stăpînii casei, deborda de bucurie. Ei i-au explicat că el tocmai asistase la «corul de la revărsatul zorilor». Acesta are loc în fiecare primăvară şi în mijlocul verii. Mai există şi un «cor de seară». Mai atenuat, dar totuşi, impresionant. În multe părţi ale lumii, aceste reprezentaţii se răresc; în alte zone, ele au încetat complet.

Există circa 9 000 de specii cunoscute de păsări, din care aproximativ 5 000 sînt clasate drept păsări cîntătoare, aparţinînd subordinului Oscine. Cu toate că la unele specii cîntă şi femelele, cei care oferă aceste concerte muzicale de dimineaţă şi de seară sînt masculii. Se spune că ei cîntă pentru a-şi apăra teritoriul şi pentru a le atrage pe femele, dar este foarte posibil şi faptul că le place să facă muzică. Desigur, cînd corul de la revărsatul zorilor îşi atinge apogeul şi continuă fără oprire timp de 30 de minute, cîntăreţii parcă îşi exprimă la maximum bucuria lor.

O mare varietate de cîntece

Unele cîntece sînt simple, altele complexe şi rafinate. Zonotrichia cu cap alb (un fel de vrabie) pare să se mulţumească cu un cîntec simplu pe care îl repetă la nesfîrşit. Vrăbiile au un repertoriu mai mare, pitulicea are sute de melodii, iar sturzii pot continua ore în şir cu melodioasele lor revărsări muzicale. Sturzului cu penaj brun-roşcat i se atribuie peste 2 000 de cîntece. Privighetoarea, sturzul viilor, sturzul cu penaj brun-roşcat, cintezoiul, prigoria, ciocîrlia, mierla, piţigoiul-cu-cap-negru, pasărea cardinal, pasărea-liră, precum şi multe alte păsări din toate părţile pămîntului pot pretinde faima de virtuozi ai cîntecului.

În afară de cîntecele de bază cum sînt corul de la revărsatul zorilor şi cel de seară, mai există şi altele. De interes deosebit sînt cîntecele „murmurate“, versiuni interpretate pe un ton scăzut ale unor fragmente din cîntecele principale, cu variaţii şi adăugiri, audibile doar de la cîţiva metri. Deseori cîntate în timp ce păsările stau pe cuibar clocind ouă sau în timp ce stau ascunse departe în singurătatea densului lăstăriş, aceste mici cîntece silenţioase interpretate atît de masculi, cît şi de femele pot reflecta o plăcere senină.

Cuplurile multor specii de păsări cîntă în duet. Împreună ele pot interpreta acelaşi cîntec sau cîntece diferite, sau pot interpreta alternativ diferite părţi ale aceluiaşi cîntec. Sincronia este atît de perfectă încît ai impresia că doar o singură pasăre cîntă. Intervalul dintre momentul cînd una se opreşte şi cealaltă începe este măsurat în milisecunde. Singura modalitate de a te asigura că sînt două păsări care cîntă, şi nu doar una, este aceea de a sta între ele. În America de Sud duetişti remarcabili sînt pitulicile cîntăreţe, considerate de mulţi că ar cînta cele mai frumoase cîntece auzite în pădurile de acolo.

Plagiat flagrant

Mimetismul vocalic este o practică favorită a mai multor specii. Ornitologii îl definesc drept un fenomen care te pune în încurcătură şi nu reuşesc să înţeleagă la ce serveşte el, deşi un cercetător a lansat ipoteza că păsările doar se joacă. În America de Nord, un anumit soi de sturzi excelează în aceasta. Numele lor ştiinţific Mimus polyglottos înseamnă „mimetism în multe limbi“. În numai o oră de cîntat, unul din ei a imitat 55 de specii de păsări.

Dar sturzii nu deţin monopolul asupra mimetismului. În Australia superba pasăre-liră „are unul din cele mai impresionante şi melodioase cîntece“, însă „la propriul său cîntec ea adaugă cîntecele tuturor speciilor care trăiesc în imediată apropiere“. Robert Burton, în lucrarea sa Bird Behavior, paginile 130-1, vorbeşte despre mimetismul unor păsări din subordinul Oscine, al piţigoilor şi al canarilor. Păsările australiene din subordinul Oscine „imită pisici, cîini, securea care despică lemne, claxonul şi zbîrnîitul unui gard de sîrmă, precum şi multe alte specii de păsări“. Se spune că o pasăre din subordinul Oscine imita atît de bine acvila încît punea pe fugă o cloşcă cu puii săi. Desigur, aceste păsări nu cîntă pentru a se împerechea cu securile care despică lemne sau pentru a alunga din teritoriul lor firele de sîrmă care vibrează! Probabil ele pur şi simplu se distrează, la fel ca şi oamenii care le ascultă.

Piţigoiul de baltă care trăieşte în Europa copiază atît de mult alte păsări încît „gama completă a imitaţiilor sale a fost înţeleasă doar în urma unui studiu efectuat în Belgia. Analizele de sonogramă au dezvăluit că întregul repertoriu era probabil compus din imitaţii. În sonograme au fost recunoscute nu numai cîntecele a circa o sută de specii europene ci şi cele a peste o sută de specii africane, pe care piţigoiul le asculta în locurile unde ierna“.

Canarii „nu fac distincţie şi imită totul, fapt care îi face atît de populari ca păsări de colivie. Există faimosul exemplu de la începutul anilor 1900, al botgrosului eurasiatic care a fost învăţat să fluiere imnul naţional englez «God save the King». În decurs de un an, un canar din camera alăturată a învăţat melodia şi, cînd botgrosul a ezitat prea mult la sfîrşitul celei de-a treia strofe, canarul a intervenit şi a încheiat melodia“.

Diferitele specii au preferinţe clare atunci cînd este vorba de platformele de pe care îşi vor oferi reprezentaţiile. Unele cîntă stînd pe pămînt, altele aşezate pe tufişuri, altele cocoţate în vîrful unui pom, într-un loc bine expus. Sturzii aleg astfel de locuri expuse la înălţime şi din cînd în cînd fac salturi în aer de 3 — 6 m şi se lasă iar jos pe ramurile lor fără să se oprească din cîntat. Păsările care îşi fac cuibul în cîmpul liber deseori cîntă în zbor în timp ce planează deasupra teritoriului lor. Aşa stau lucrurile cu ciocîrlia, despre care vorbeşte poetul englez Shelley în minunata sa „Odă ciocîrliei“. El menţionează acest „spirit vioi“ planînd în înălţimi şi care îşi revarsă sentimentele „în nenumărate melodii de artă spontană“.

Primăvara şi la începutul verii este timpul cînd are loc corul de la revărsatul zorilor şi cel de seară. Chiar şi Biblia arată că acesta este sezonul special în care cîntă păsările. Cîntarea Cîntărilor vorbeşte despre timpul cînd iarna a trecut, florile înfloresc, fructul se formează în pomi, păsările migratoare se reîntorc din locurile unde iernează şi „timpul cîntării a venit şi glasul turturicii se aude în cîmpiile noastre“ (2:11, 12). Cu toate acestea, multe păsări vor continua să cînte şi după ce primăvara şi vara au trecut, şi după ce împerecherea şi clocirea au încetat.

Un scriitor spune că în cîntecul păsărilor există multe lucruri care ne lasă perplecşi şi „cel dintîi şi cel mai mare mister este de ce au evoluat aceste rafinate revărsări muzicale“ care sînt „prea rafinate pentru a îndeplini o anumită funcţie“. Probabil el trebuie să se fi gîndit înainte de toate că aceste „rafinate revărsări muzicale“ nu au evoluat ci că Iehova Dumnezeu, care se interesează de vrăbii şi de păsările-mame stînd pe cuibarele lor, le-a creat cu aceste daruri muzicale (Deuteronom 22:6, 7; Matei 10:29). Probabil una din «funcţiuni» este de a le conferi plăcere păsărilor. Sturzii şi alte păsări cîntă tîrziu în noapte. Cine ar putea nega că aceasta este pentru propria lor plăcere — şi pentru a noastră?

Cum cîntă ele: un mister nedezlegat

Probabil că „cel mai mare mister” nu este de ce cîntă ele astfel de cîntece rafinate, ci cum anume fac ele aceasta. S-au formulat diverse teorii, şi chiar acum, după serioase investigări ştiinţifice, nu există un acord unanim. Organul fonic al păsărilor este numit sirinx şi constă dintr-o cameră de rezonanţă osoasă asemănătoare unei cutii, prevăzută cu membrane elastice acţionate de muşchi speciali. Forma sirinxului variază mult de la o specie la alta, forma cea mai complexă fiind găsită la păsările cîntătoare. El este situat la capătul inferior al traheei şi are două surse distincte pentru sunete. Fiecare sursă de sunet are propriul ei sistem de nervi, muşchi şi membrane, motiv pentru care se spune că păsările cîntătoare au «două voci». Variind tensiunea musculară a membranelor şi reglînd presiunea aerului, pasărea îşi modifică intensitatea şi înălţimea sunetului. Păsările cu cel mai mare număr de muşchi ai sirinxului au cel mai mare potenţial de a produce fel de fel de cîntece complexe sau chemări. Cei mai abili dintre aceşti cîntăreţi cu pene au între şapte şi nouă perechi de astfel de muşchi.

În cartea sa Bird Behavior, Robert Burton arată de ce aceste excepţionale revărsări muzicale depăşesc înţelegerea noastră: „Producerea sunetului ajunge la expresia maximă la specii cum ar fi lăcarul şi sturzul cu penaj brun-roşcat care cîntă simultan două melodii cu note diferite, fiecare venind din cîte o jumătate a sirinxului exact în acelaşi moment. La un anumit punct din cîntec, sturzul emite în realitate patru sunete diferite o dată, dar nu se cunoaşte cum este dobîndită această îndemînare“.

Teoria acceptată în ultimii 20 de ani, referitoare la modul cum cîntă păsările, se baza numai pe sirinx. Se spunea că diversitatea şi calitatea cîntecelor păsărilor se datora în întregime celor „două voci“ ale acestora, capabile să producă simultan două note diferite şi cu capacitatea de a acţiona independent una de alta. Cînd cele două sunete părăsesc sirinxul, ele trebuie să urce prin trahee înainte de a ieşi din cioc. Însă, în producerea sunetului, nu îi era atribuit nici un rol traheei şi rezonanţei sale.

În anii recenţi, s-a propus o nouă teorie ca rezultat al unei investigări ştiinţifice profunde. Potrivit acesteia, ar exista o „cooperare între cele două surse ale sirinxului“ şi participarea activă a traheei în calitate de tub de rezonanţă sau canal vocal. Imaginea apărută ne face să ne gîndim la „o strînsă cooperare între ceea ce are loc în sirinx şi configuraţiile canalului vocal. Această coordonare este destinată să regleze automat rezonanţa, adesea cu mare viteză şi precizie, pentru a corespunde cu ceea ce se petrece în sirinx. Dacă fiecare „voce“ este ascultată separat, unele note din cîntec nu pot fi desluşite.

Abilitatea unei păsări cîntătoare de a-şi modifica timbrul vocal este analizată de către Stephen Nowicki într-un articol publicat în revista Nature: „O pasăre îşi poate adapta timbrul vocal în diverse moduri: de exemplu, variind lungimea traheei, contractîndu-şi laringele sau lărgindu-şi gîtul şi ciocul. Astfel de schimbări privind configuraţia organelor ar putea corespunde bine cu mişcările capului observate în mod obişnuit atunci cînd păsările cîntă“. Nowicki conchide: „În contrast cu teoriile anterioare, trebuie să considerăm cîntecul păsărilor drept produsul combinat a diverse sisteme motorii care acţionează în unitate“.

Cercetătorii fac diferenţă între vocile păsărilor şi fluierăturile inconfundabile ale păsărilor cîntătoare. Scriind în Journal of Theoretical Biology, N. H. Fletcher spune că melodia pură a fluieratului din cîntecul păsărilor nu pare să provină de la membranele ce vibrează în sirinx ci de la un mecanism cu totul diferit, probabil „produs prin mijloace exclusiv aerodinamice, fără ajutorul vibraţiilor mecanice“. Notele armonioase produse de unii din aceşti virtuozi rămîn încă un mister.

Jeffrey Cynx de la Rockefeller University Field Center oferă această explicaţie: „Cititorii se pot simţi extaziaţi sau umiliţi descoperind că păsările cîntătoare au capacitatea de a controla frecvenţa exactă a sunetelor. . . . Eu şi colegii mei am testat un număr de specii de păsări cîntătoare pentru a verifica dacă sînt în stare să perceapă frecvenţa exactă a sunetului şi am descoperit că această capacitate este extrem de mare“.

Minunat pentru ele, minunat pentru noi

„În timp ce studiem comportamentul animalelor“, au scris Stephen Nowicki şi Peter Marler în Music Perception, „sîntem deseori atît de preocupaţi de semnificaţia funcţională şi evolutivă a cîntecului păsărilor ca mijloc de comunicare încît uităm de sentimentele pe care le poate trezi în noi bogatul conţinut estetic al acestei forme de muzică oferită de natură“. Ei au amintit apoi că unii savanţi din anii 1920 şi de mai tîrziu „au sugerat să considerăm cîntecul păsărilor drept o formă de artă primitivă, minunată atît din punctul de vedere al păsărilor, cît şi al nostru“.

Cîntecele murmurate de pasărea mamă pe cuibar, duetul pitulicilor cîntăreţe din pădurile stufoase, improvizaţiile muzicale complexe ale ciocîrliei, păsările din subordinul Oscine care imită atît de bine acvila încît pun pe fugă o cloşcă cu puii ei, reprezentaţiile vocale ale sturzilor în primele ore ale dimineţii şi, în sfîrşit, corurile maiestuoase de la revărsatul zorilor care umplu tot văzduhul cu muzică! Desigur, toate acestea nu pot fi cuprinse în statistici şi sonograme. Reprezentaţiile păsărilor depăşesc înţelegerea noastră în ce priveşte modul exact în care fac aceasta, dar acest mister ar trebui să ne intensifice aprecierea noastră sinceră faţă de aceşti minunaţi virtuozi ai cîntecului şi faţă de Dumnezeul care le-a creat!

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Sus în dreapta, în sensul acelor de ceasornic: varietate de cintezoi, pasăre din subordinul Oscine, vrabie cîntătoare, pitulice, ciocîrlie

[Provenienţa fotografiei]

Philip Green

[Provenienţa fotografiei]

Philip Green

[Provenienţa fotografiei]

J. P. Myers/VIREO/H. Armstrong Roberts

[Provenienţa fotografiei]

Philip Green

[Provenienţa fotografiei]

T. Ulrich/H. Armstrong Roberts

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Paul A. Berquist