Tinerii se întreabă . . .
De ce părinţii mei mă fac de ruşine?
În toiul lecţiei de biologie, începe deodată să ţi se facă rău. Spre marea ta desperare, şcoala le telefonează părinţilor, şi deodată soseşte mama ... în papuci, cu bigudiurile roz în păr, şi cu acest oribil pantalon de trening roşu pe care îl poartă în casă. Imaginîndu-şi tot ce e mai rău, ea s-a precipitat spre şcoală, fără să se uite la ţinuta ei. Dar tu nu apreciezi prea mult eforturile sale; nu vezi decît un lucru: postura ridicolă şi neglijentă a mamei împopoţonată astfel. Iar cînd începe să te înconjoare cu atenţie în faţa tuturor colegilor ai vrea să intri în pămînt şi să dispari, atît îţi este de ruşine!
DACĂ un incident de acest gen îi poate face să zîmbească pe cei care sînt martori oculari tu nu vezi în el nimic caraghios. Încordarea şi jena sînt atît de puternice, încît ai impresia că nu vei putea supravieţui; de unde expresia: „A muri de ruşine“. Nu eşti însă singurul care simte astfel. Evreii din antichitate, de exemplu, recunoşteau puterea devastatoare a ruşinii. De aceea, în conformitate cu Talmudul evreiesc, dezonorarea cuiva în public era comparată cu omorul.
Există multe cauze care provoacă jenă, dar, după părerea multor tineri, nu există nici una mai mare decît cea pe care o furnizează părinţii. Lista situaţiilor în care părinţii sînt capabili să te umilească pare să fie infinită: manifestări de afecţiune în public; lăudăroşii despre talentele tale; comportări puerile în prezenţa prietenilor tăi; faptul de a-ţi cere să te „produci“ în faţa invitaţilor. În plus, se poate chiar să-ţi fie ruşine din cauza înfăţişării exterioare a părinţilor! Nu este deci de mirare că unor tineri le vine să intre în pămînt numai la ideea de a fi văzuţi în compania părinţilor lor.
De ce părinţii tăi te fac uneori de ruşine atît de mult? Probabil te întrebi: ‘Nu-şi dau oare seama de acest lucru?’
De ce te fac de ruşine
Să analizăm sentimentele tale din acest punct de vedere. Fiind tînăr, este foarte uşor să ajungi într-o situaţie jenantă, deoarece îţi dai seama din ce în ce mai mult că lumea nu se limitează numai la cercul familial. Vrei să fii acceptat de alţii, mai ales de colegii tăi, şi faci orice ca să te comporţi aşa „cum trebuie“. Natural, că nu vrei ca eforturile tale în acest domeniu să fie subminate de conduita jenantă a părinţilor tăi. „Dacă părinţii tăi fac anumite lucruri de care îţi este ruşine, explică Linda, lucrul care te nelinişteşte este ‘Ce vor gîndi colegii despre mine’.“ Deci, n-ar putea oare părinţii să aibă mai multă consideraţie pentru sentimentele tale?
Bernice Berk, specialistă în psihologie, relatează ce i-a spus o mamă fiului ei deosebit de sensibil: „Acum este rîndul meu să te fac de ruşine. Mama m-a făcut de ruşine pe mine, şi tu îi vei face de ruşine pe copiii tăi“. Există mult adevăr în aceste propoziţii puţin cam dure. Nu, a face pe cineva de ruşine nu este ceva ereditar, dar imperfecţiunea este ereditară.
Părinţii sînt imperfecţi. (Romani 3:23) Nu trebuie să te aştepţi ca ei să se poarte ca nişte manechine. La fel ca şi tine, nici ei nu-şi pot stăpîni întotdeauna acţiunile sau cuvintele. Mai mult, au şi ei dreptul de a se destinde din cînd în cînd şi de a se distra. Este comportamentul lor surprinzător uneori pentru nişte oameni de vîrsta lor, ori poate chiar ridicol? Cine ştie dacă acesta nu este modul lor de a înfrunta bătrîneţea? Mama ta, fără să vrea, te-ar putea face de ruşine, încercînd ultimul tip de dans în compania prietenilor tăi; iar tatăl tău ar putea încerca să demonstreze că încă mai poate să se măsoare cu adolescenţii pe un teren de baschet. Jenant? Poate. Dar un lucru este sigur: părinţii nu au nici cea mai mică intenţie de a te ofensa.
De asemenea, părinţii tăi sînt profund interesaţi de binele tău; dar, din cauza imperfecţiunii li se poate întîmpla să aibă o reacţie excesivă atunci cînd fericirea ta pare ameninţată. În acest sens, scriitorul biblic Luca relatează ce s-a întîmplat atunci cînd Isus, avînd vîrsta de 12 ani, a sărbătorit la Ierusalim, Paştele împreună cu familia sa. În timp ce se întorceau acasă, părinţii au observat că el nu mai era cu ei. Ei l-au căutat cu insistenţă, apoi „după trei zile l-au găsit în templu şezînd în mijlocul învăţătorilor, ascultîndu-i şi întrebîndu-i“. Fără îndoială, lui Isus i-a plăcut să converseze cu oameni mult mai în vîrstă decît el. Dar, atunci cînd mama sa a apărut, probabil în faţa tuturor acestor oficialităţi ale naţiunii, ea i-a spus: „Copile, de ce te-ai purtat aşa cu noi? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de îngrijorare“. — Luca 2:41–48.
Un alt factor care trebuie luat în considerare este că părinţii au problemele lor, pe care poate nici nu le bănuieşti. Dificultăţi financiare, o boală sau alte surse de îngrijorare explică poate atitudinea lor.
În fine, majoritatea părinţilor sînt mîndri de copiii lor. Ei ar vrea să-i scoată în evidenţă, ceea ce poate duce la multe situaţii jenante. De exemplu, mama îţi va cere să cînţi la pian în faţa prietenelor ei, sau trebuie să suporţi cuvintele tatălui tău, care explică oricui vrea să-l asculte cît de „inteligent“ este fiul său.
Învaţă să suporţi
O fată numită Tonia, spune că atunci cînd părinţii o fac de ruşine ea „devine roşie ca racul“. Desigur că aceasta este o reacţie naturală, dar există metode mai eficace pentru a înfrunta situaţia. Numai amintindu-ţi cîteva din punctele menţionate pînă acum, te vei simţi mai puţin jenat. (Proverbe 19:11) Ia în considerare sugestiile de mai jos:
Nu te nelinişti: Oricît de mult te vei nelinişti, probabil aceasta nu va schimba deloc situaţia. (Vezi Matei 6:27.) În definitiv, nu eşti răspunzător pentru părinţii tăi; tu eşti o persoană distinctă. „Fiecare îşi va purta propria lui sarcină“, spune Galateni 6:5. Pe de altă parte, situaţia este, fără îndoială, mai puţin supărătoare decît crezi. Doctorul Joyce Vedral a observat că „orice adolescent ruşinat îşi închipuie că privirile tuturor sînt aţintite asupra lui“. Totuşi, în marea lor majoritate, oamenii nu manifestă un atît de mare interes faţă de alţii. Şi Joyce Vedral adaugă: „Cei mai mulţi (...) se preocupă mai degrabă de coşul de pe nasul lor, decît de ceea ce se petrece în familia ta“. Gîndeşte-te, de asemenea, că şi colegii tăi îşi fac la rîndul lor probleme cu privire la impresia pe care o produc părinţii lor!
Nu agrava situaţia: Proverbe 27:12 declară: „Omul chibzuit vede răul şi se ascunde.“ (BC) Strigînd: ‘Oh! Mamă!’, nu faci decît să agravezi situaţia, pentru că atragi atenţia asupra ta. ‘A te ascunde’ tăcînd, este probabil mai înţelept. — Ecleziast 3:7.
Acceptă disciplinarea necesară: Poate că te simţi jenat atunci cînd eşti criticat în public. Cu toate acestea, disciplinarea este adesea pe deplin meritată, iar sentimentul de ruşine pe care îl provoacă, este doar o consecinţă normală. (Evrei 12:11) Dar ce se poate spune despre cazurile în care disciplinarea nu pare justificată? Aminteşte-ţi de reacţia lui Isus, atunci cînd mama sa l-a întrerupt din discuţie: el a rămas calm şi a explicat situaţia. Biblia spune într-adevăr că el le „era supus“ părinţilor săi. (Luca 2:49, 51) De ce nu încerci să faci la fel?
Vorbeşte cu părinţii tăi: Cu amabilitate şi respect, explică-le părinţilor ceea ce te supără. Acest lucru este eficace, poţi fi sigur! Rosalee a remarcat în cazul ei că „dacă le destăinuieşti sentimentele tale şi ei le consideră legitime, în mod normal vor încerca să se corecteze“. Un mod de a-i ajuta pe părinţi să se transpună în locul tău, constă în a le cere să povestească împrejurările în care s-au simţit jenaţi atunci cînd erau ei tineri. Probabil vor fi ajutaţi să se gîndească la situaţia ta.
Dă dovadă de înţelegere: Gîndeşte-te la toate situaţiile cînd ţi-ai făcut de ruşine părinţii! Ai făcut-o din răutate? Nu, sigur că nu! Atunci de ce să îţi imaginezi că părinţii tăi încearcă în mod deliberat să te pună într-o situaţie jenantă?
Păstrează-ţi tot timpul simţul umorului: După cum a recunoscut un adolescent, „există uneori situaţii de care trebuie să încerci să rîzi: pînă la urmă, ele sînt mai degrabă amuzante“. Într-adevăr, de ce să faci caz dintr-o mică întîmplare neplăcută? Aminteşte-ţi că există „un timp pentru a rîde“, şi că simţul umorului permite uneori să eviţi acea senzaţie penibilă, care este ruşinea. — Ecleziast 3:4.
Oricît de mult te vei strădui, nu vei putea evita orice moment jenant. Însă, aplicînd sfaturile de mai sus, vei privi probabil cu alţi ochi situaţiile pe care altă dată le considerai jenante.
Iată ce scrie Jami Bernard într-o revistă pentru tineri: „Chiar şi atunci cînd eram adolescentă, mama mă ţinea întotdeauna de mînă pentru a traversa strada. Într-o zi am încercat să mi-o retrag şi i-am spus: ‘Mamă, nu mai am nevoie să mă ţii de mînă’. Ea s-a întors spre mine şi mi-a răspuns: ‘Eu însă am’. Ce a vrut oare să spună? Că ea avea nevoie să se sprijinească de cineva? Că avea nostalgia timpului cînd eram ‘fetiţa’ ei? Sau dorea să stabilească un contact cu mine fără a şti exact sub ce formă? Nu ştiu. Dar şi astăzi, atunci cînd îi dau mîna pentru a traversa strada, încerc un sentiment profund, nu de ruşine, ci de iubire“. — Revista Seventeen decembrie 1985.