Am scăpat de religia falsă

ÎMI amintesc de primul „miracol“ la care am fost martoră. Aveam şase ani şi jumătate. Mama mea şi cu mine asistam la o întrunire a penticostalilor ţinută într-o casă. În timp ce predicatorul cînta el a primit spiritul aşa cum se întîmplă în mod obişnuit la penticostali atunci cînd cîntă. Era iarnă şi în mijlocul camerei se afla o sobă mare de fier. În timp ce continua să cînte şi să scoată strigăte uşoare predicatorul şi-a băgat mîinile în sobă şi a luat o bucată mare de cărbune incandescent. Ţinînd-o cu amîndouă mîinile a înconjurat camera scoţînd strigăte uşoare şi cîntînd. În tot acest timp, ceilalţi cîntau, strigau şi dansau în jurul lui. După întrunire, fiecare s-a uitat la mîinile acestuia pentru a vedea dacă fuseseră arse. Nici un semn nu era pe ele!

Şi acesta nu este decît unul din miracolele care au avut loc în această biserică penticostală din Kentucky (Statele Unite), pe care o frecventa mama mea. Membrii ei credeau în împlinirea capitolului 16 din Marcu începînd cu versetul 17 unde se menţionează darul limbilor, vindecarea bolilor precum şi posibilitatea de a pune mîna pe şerpi şi de a bea otravă. (Aceste versete sînt apocrife, căci ele nu figurează în cele mai multe din vechile manuscrise ale Bibliei.) Nu toate bisericile penticostale cred în aceste lucruri. Dar cînd eşti martor al unor astfel de minuni, eşti determinat să crezi că biserica care le îndeplineşte beneficiază negreşit de sprijinul lui Dumnezeu.

Ne-am mutat apoi în statul Indiana. Eu am fost botezată în 1953, la vîrsta de 12 ani. Am învăţat să cînt la chitară pentru a-i acompania pe cei ce cîntau la întruniri. Credeam că acest lucru făcea parte din serviciul meu pentru Dumnezeu, deoarece atunci cînd cîntau, penticostalii „primeau spiritul“. Cînd am primit spiritul am vorbit şi eu în limbi; nu înţelegeam ce ziceam, dar încercam o senzaţie plăcută.

Personal, eu nu am ţinut niciodată în mînă şerpi, dar îmi aduc aminte că la un sfîrşit de săptămînă am vizitat biserica din Kentucky unde mă duceam de obicei. Un predicator aflat în vizită a primit spiritul şi a scos dintr-o cutie pe care o adusese cu el un şarpe cu clopoţei mare. În timp ce scotea strigăte, el l-a încolăcit în jurul mîinii. Eu eram pe scenă împreună cu corul, chiar în spatele lui şi îmi aduc aminte că am văzut cum picura sînge dintre degetele lui. Apoi, predicatorul pe care-l văzusem cu ani în urmă luînd în mîinile sale cărbunele incandescent a primit spiritul; el s-a apropiat şi a îndepărtat şarpele de pe mîna celuilalt predicator punîndu-l înapoi în cutie. Omul fusese muşcat, dar el nu a resimţit nici o tulburare. Îmi amintesc, totuşi, de trei oameni care au murit în urma unor muşcături de şarpe. Unul dintre ei a fost socrul meu.

Cînd aveam 19 ani, m-am căsătorit cu un tînăr care se presupunea că face parte dintre cei salvaţi sau mîntuiţi. Dar el nu avea o credinţă puternică. Odată, l-am văzut ţinînd şerpi în mînă şi totuşi el nu a primit acelaşi spirit cu mine. El a rămas penticostal mai mult timp; apoi s-a retras, a început să fumeze şi să facă alte lucruri pe care noi le dezaprobam. Însă, această problemă în legătură cu spiritul mă preocupa. Atunci cînd penticostalii „primeau spiritul“, ei primeau în realitate diverse spirite. Unele spirite erau mai puternice decît altele şi unele se contraziceau cu altele, ba chiar ajungeau la dispute violente.

Niciodată n-am putut să înţeleg acest lucru. Mă întrebam de ce existau atît de multe spirite diferite. Cu toate că eram penticostală mă rugam adeseori lui Dumnezeu astfel: „Cred că această religie este singura care poate fi bună. Dar dacă nu te servesc într-un mod care îţi face plăcere, vreau să ştiu. Dacă aceasta nu este religia adevărată, te rog arată-mi care este cea adevărată.“ Am repetat această rugăciune de mai multe ori.

În timpul primei mele căsătorii am citit pentru prima dată periodicele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! În 1962 ne-am mutat la Cincinnati şi aici ne-au vizitat Martorii lui Iehova. Soţului meu îi plăcea să discute cu ei, mie nu. Eu stăteam în bucătărie atunci cînd veneau ei. Soţul meu s-a abonat la aceste reviste însă niciodată nu le citea. Dar eu le citeam. Ştiam că nu trebuia s-o fac, mă mustra conştiinţa cînd o făceam, dar nu puteam să mă reţin de la faptul de a citi tot ce-mi cădea în mînă. S-a întîmplat chiar să arunc periodicele în lada de gunoi iar mai tîrziu să mă duc să le iau înapoi pentru a le citi!

Din Turnul de veghere şi Treziţi-vă! am înţeles că pămîntul va continua să rămînă pentru totdeauna. El va fi transformat într-un paradis în care vor locui oameni drepţi. Acesta era lucrul cel mai uimitor pe care l-am citit vreodată! El contravenea opiniilor mele deoarece noi penticostalii aveam o altă părere despre viitorul pămîntului. Îmi aduc aminte că am citit un articol despre acest paradis pămîntesc care va dura veşnic şi mi-am zis: ‘Acest lucru nu este adevărat!’ Dar îmi plăcea acest gen de lectură. Nu a întîrziat să-şi facă apariţia un conflict interior. M-am rugat pentru a găsi soluţia. În cele din urmă, l-am rugat pe soţul meu să înceteze să mai ia revistele şi el m-a ascultat.

Apoi, soţul meu a început să-mi fie infidel şi după şapte ani de căsnicie noi am divorţat. Împreună cu cei doi băieţi ai mei, eu am mers să locuiesc la Olene, o veche prietenă care se căsătorise cu unchiul meu. Ea cînta foarte frumos şi ne-am dus cu toţii la întrunirile penticostalilor şi am cîntat în diferite biserici. Olene era totodată fiica predicatorului care luase în mîinile sale cărbunele incandescent.

De două ori am fost „vindecată“. Prima dată, făcusem o hemoragie în urma unui avort spontan. Cu toate acestea m-am dus la întrunire la penticostali. Eram atît de slabă încît m-am temut că nu voi putea rămîne. Atunci Olene şi tatăl ei au început să cînte. Îndată ce au primit spiritul, ei s-au prins unul pe celălalt de după umeri, s-au apropiat şi şi-au pus mîinile pe mine. Imediat am devenit inconştientă. Cînd mi-am revenit, m-am simţit excelent! Hemoragia încetase!

A doua oară, sufeream de o afecţiune la gingii. Purtam o proteză dentară de la vîrsta de 15 ani. După mulţi ani, sub proteza dentară superioară, gingia a început să mi se umfle. Aproximativ trei luni nu am putut purta această proteză şi m-am hrănit doar cu lichide. Disperată, m-am dus la un medic. El mi-a examinat gura şi mi-a zis: „Nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră; trebuie să consultaţi un chirurg dentist.“ Mi-a explicat că eram afectată de boala numită papilom şi mi-a recomandat un medic stomatolog.

Nu m-am dus niciodată să-l consult. Olene şi cu mine ne-am dus la biserica din Kentucky. Mai tîrziu, în seara aceea, în timp ce cîntam şi eram foarte pătrunsă de „spirit“, Olene şi-a pus mîinile peste mine, mi s-a făcut negru în faţa ochilor şi am căzut pe duşumea. După ce mi-am revenit, am scuipat nişte bucăţi de ceva ce semăna cu nişte carne uscată, mestecată. Cînd m-am întors acasă, am putut să-mi pun proteza dentară. De atunci, niciodată nu m-a mai deranjat.

Olene citea mult Biblia. La puţin timp după ce m-am mutat la ea, m-a chemat în camera unde citea ea; voia să-mi pună o întrebare. Tocmai citise Ecleziastul 1:4 care spune: „O generaţie pleacă şi o generaţie vine; dar pămîntul rămîne pe timp indefinit“. Ea mi-a zis atunci: „Aş vrea să-mi explici acest verset. Noi nu credem în această promisiune; atunci ce semnificaţie are?“ Eram cu adevărat tulburată.

„De ce eşti atît de tulburată?“ a continuat ea. „Acesta este un verset din Biblie şi trebuie să ştim ce anume vrea să spună.“ I-am explicat aşadar: „Am citit în legătură cu aceasta în Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, dar nu voiam să ştii că eu am citit aceste reviste publicate de Martorii lui Iehova.“ Ea a dorit imediat să-i caute pe Martori.

„Nu te nelinişti,“ i-am spus eu. „Dacă rămînem aici mai mult timp, ei vor bate la uşa noastră. Te vor găsi cu siguranţă.“ Două săptămîni mai tîrziu, cînd m-am întors de la lucru, Olene mă aştepta la poartă cu un zîmbet larg. „Ghici, cine a venit astăzi?“ N-aveam nici cea mai mică idee. „Martorii lui Iehova! Am acceptat un studiu al Bibliei pentru amîndouă!“ Eram uluită. Eu nu doream să studiez cu Martorii. Mi-era frică de ei.

Dar am început să studiem. Ei ne-au invitat să asistăm la întruniri. Olene nu dorea să meargă la întruniri. Eu doream. Fiul meu cel mai mic avea trei ani pe vremea aceea, şi eu îl duceam cu mine la Sala Regatului. Cînd am terminat studierea cărţii Adevărul, Olene şi cu mine ne-am dat seama că biserica penticostală era în eroare. Cu toate acestea, Olene a încetat să mai studieze şi eu am procedat la fel.

Aceasta se petrecea în 1972. În 1974, Olene m-a sunat la telefon — noi nu mai locuiam împreună pe atunci. Ea m-a întrebat dacă doream să mă căsătoresc cu tatăl ei — bărbatul pe care îl văzusem luînd un cărbune incandescent în mîinile sale pe vremea cînd aveam şase ani şi jumătate. Erau şapte ani de cînd divorţasem, aşadar m-am căsătorit cu tatăl lui Olene în ianuarie 1975.

El locuia în Kentucky, aproape de biserica penticostală la care mergeam cînd eram copil. Cînd m-am căsătorit cu el, i-am spus că nu mă voi reîntoarce niciodată la penticostali, şi că dacă aş mai intra din nou în vreo religie aceasta ar fi religia Martorilor lui Iehova. El a fost de acord. Dar numai după cîteva luni de la căsătorie el a vrut să mă ducă la o întrunire de penticostali. O dată m-am dus. N-am putut să rămîn pînă la capăt. Resimţeam peste tot prezenţa demonilor!

Învăţasem într-adevăr că Satan, demonii şi slujitorii săi pămînteşti puteau să facă semne şi minuni şi că lupta creştinilor era orientată împotriva forţelor demonice din locurile cereşti. (Exod 7:11, 22; 8:7, 18, 19; 2 Corinteni 11:13–15; Efeseni 6:11, 12) Învăţasem, de asemenea, că darurile miraculoase acordate primilor creştini aveau drept scop întărirea congregaţiei timpurii în faza ei de început şi că mai tîrziu, o dată cu moartea apostolilor, aceste daruri aveau să dispară. Referitor la darul vorbirii în limbi, de exemplu, este scris: „Dacă există limbi, ele vor înceta.“ Iubirea, credinţa şi speranţa sînt cele care menţin acum congregaţia creştină ferm stabilită. — 1 Corinteni 13:8–13.

Soţul meu a încercat să mă facă să mă reîntorc la penticostali; el voia să cînt împreună cu el în cor şi la chitară. În loc de aceasta, eu am început din nou să merg la Sala Regatului. Cînd se reîntorcea la sfîrşit de săptămînă după ce predica în nişte biserici penticostale, îşi etala în mod ostentativ portofelul său plin cu banii rezultaţi în urma colectelor organizate de penticostali pentru el. Îi venea să rîdă la gîndul că oamenii îi dădeau toţi aceşti bani, în timp ce el nu făcea nimic pentru a-i merita.

În cele din urmă, fiul meu cel mai mic m-a însoţit la întruniri şi a devenit un Martor activ. Soţul meu era furios cînd ne întorceam tîrziu de la întruniri. Într-o seară cînd ne-am reîntors acasă cam pe la orele 22, am găsit poarta încuiată şi a trebuit să petrecem noaptea în maşină. Acest lucru s-a întîmplat de mai multe ori. El avea o puşcă în maşina sa şi atunci cînd mă găsea citind sau studiind Biblia trăgea patru sau cinci focuri pe sub scaunul meu. Dacă eu duceam în curte sticle el trăgea în ele. Scopul său nu era de a mă ucide, ci de a mă enerva. Dar eu mă rugam lui Iehova şi rămîneam calmă, în timp ce el era acela care se enerva.

Într-o zi eram pregătită să merg la întrunire cînd el m-a întrebat: „Tu vrei, într-adevăr, să devii o Martoră a lui Iehova? Intenţionezi, într-adevăr, să baţi străzile predicînd de la uşă la uşă?“ Eu i-am răspuns: „Da, aşa intenţionez să fac.“ „Ei bine“, a zis el, „în acest caz îţi acord două săptămîni pentru a părăsi casa.“ Aşadar, fiul meu şi cu mine am plecat. M-am mutat într-o casă mică care nu fusese locuită de ani de zile şi în care nu se găsea apă curentă. Aveam foarte puţin mobilier şi eram fără nici un ban.

Dar era atît de plăcut să fii în sfîrşit liber să mergi la întruniri fără teama de a găsi poarta încuiată sau de a se trage asupra ta şi, să-l poţi servi pe Iehova predicînd de la uşă la uşă. (Fapte 20:20) Cînd întîlnesc penticostali simt adeseori prezenţa demonilor. Atunci, îi adresez lui Iehova această rugăciune: „Ştiu că tu eşti mai puternic decît demonii. Ştiu că tu ai puterea să mă ajuţi şi am nevoie de ajutorul tău. Am nevoie de spiritul tău sfînt pentru a înfrunta această situaţie.“ Şi Iehova îmi acordă întotdeauna ajutorul său.

Am fost botezată în septembrie 1976 iar fiul meu în iulie 1977. Sora mea a devenit şi ea Martoră a lui Iehova. Cît despre mama mea, ea studiază Biblia şi a început să predice de la uşă la uşă. Primesc aşadar multe încurajări din partea familiei mele şi un mare ajutor din partea lui Iehova şi a poporului său. Iehova a fost atît de răbdător cu mine. El poate fi, de asemenea, îndelung răbdător faţă de milioane de alte persoane pe care ‘amabilitatea lui Dumnezeu caută să le conducă la căinţă’. (Romani 2:4) — Relatată de Ireta Clemons.

[Text generic pe pagina 11]

Trei oameni pe care eu îi cunoşteam au murit în urma unei muşcături de şarpe

[Text generic pe pagina 12]

Învăţasem că Satan, demonii şi slujitorii săi pămînteşti puteau să facă semne şi minuni

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Ireta Clemons, în prezent Martoră a lui Iehova