Incontinenţa — Ajutaţi-l pe copilul vostru să o depăşească
Dacă această tulburare te afectează pe tine sau pe vreunul din apropiaţii tăi, vei fi reconfortat să ştii că nu eşti un caz izolat şi că ea poate fi tratată.
„EA mi-a irosit adolescenţa!“ ‘A spăla şi iar a spăla cearceafuri şi pijamale pătate!’ „Ce ruşine!“ „Ce jenă!“
Acestea sînt cîteva din plîngerile unor părinţi şi copii care sînt victime ale dureroasei probleme a incontinenţei urinare. Este vorba despre o suferinţă jenantă, suferinţă despre care cei implicaţi adeseori nu îndrăznesc să vorbească în mod deschis.
Incontinenţa este, totuşi, o afecţiune foarte răspîndită — peste cinci milioane de copii suferă din cauza ei numai în Statele Unite — de aceea ea constituie un subiect de mare interes şi de cercetare. Ce anume o cauzează?
„Enurezis“ este denumirea medicală a incontinenţei. Acest termen desemnează o pierdere involuntară de urină în timpul nopţii la o vîrstă la care, în mod normal, micţiunea sau urinarea ar trebui să fie ţinută sub control. La ce vîrstă este dobîndit, în general, acest control? Aceasta depinde într-o anumită măsură de mediul socio-cultural, dar, în medie, 1 copil din 5 udă încă cearceafurile mai mult decît o dată pe săptămînă la vîrsta de 3 ani, 1 din 10 la vîrsta de 5 ani şi doar 1 din 35 la vîrsta de 14 ani.
Aceste cifre ilustrează faptul că problema incontinenţei este depăşită în cele din urmă după o anumită periodă de timp. De fapt, un cercetător a arătat că vindecarea a survenit la 75% din cazurile studiate, după o perioadă de cinci ani. Băieţii sînt mai predispuşi la enurezis decît fetele şi se pare că este vorba de o problemă de familie, căci se întîmplă ca o rudă, un frate sau o soră să se confrunte, de asemenea, cu acest gen de problemă.
Cauzele posibile
Uneori, cu toate că rar, incontinenţa este cauzată de o boală cum ar fi o afecţiune urinară, diabet, alergie la anumite alimente sau chiar o anomalie organică a vezicii, a rinichilor sau a sistemului nervos. Dacă pierderile de urină se produc şi în timpul zilei, după toate aparenţele, cauza este o boală. În cazul în care incontinenţa persistă după vîrsta de cinci sau şase ani, ar fi indispensabil să se facă un control medical cu scopul de a depista o eventuală boală, în special dacă tulburările se manifestă şi în timpul zilei şi dacă incontinenţa reapare după o perioadă în care n-au existat probleme de genul acesta.
Dacă, în trecut, unii au considerat incontinenţa drept semnul unor tulburări nervoase, specialiştii sînt de acord astăzi că aceasta nu este nici voluntară şi nici un simptom al vreunei perturbări psihologice. Cauza incontinenţei este, de altfel, necunoscută, cu toate că au fost propuse mai multe teorii cum ar fi capacitatea redusă a vezicii, maturaţie lentă a controlului asupra vezicii, antecedente familiale, tulburări ale somnului. Un copil poate să prezinte în acelaşi timp mai mulţi dintre aceşti factori.
Dacă un copil care a avut control asupra micţiunii nocturne timp de şase luni sau mai mult reîncepe să aibă probleme de acest gen, este foarte probabil, ca o boală organică sau o tulburare emoţională să fie cauza. Unele evenimente cum ar fi venirea pe lume a unui copilaş, apariţia unui părinte vitreg, schimbarea locuinţei sau alte perturbări familiale de genul acesta pot favoriza reapariţia incontinenţei. Totuşi, cel mai frecvent, însăşi incontinenţa provoacă tulburări psihologice cum ar fi un sentiment de culpabilitate şi de imperfecţiune, pierderea respectului de sine şi anxietatea sau neliniştea.
Cum să o înfrunţi
„Lucrul cel mai rău pe care poţi să-l faci este să-i ameninţi /pe copii/. Ameninţările agravează situaţia; nu aduc nimic bun“, spune Lorraine, care a suferit de incontinenţă pînă la vîrsta de 19 ani. „Nu serveşte la nimic să te enervezi pe copil“, explică mama lui Julien, un băiat de opt ani care este afectat de enurezis.
Pedepsele şi umilirea sînt ineficiente, deoarece copilul este incapabil să-şi stăpînească incontinenţa. Astfel de reacţii nu fac decît să agraveze sentimentul său de vinovăţie şi jena sa, dar n-au nici un efect binefăcător asupra stării sale. Părinţii trebuie mai degrabă să încerce să atenueze consecinţele psihologice ale incontinenţei. „Încercaţi să minimalizaţi încurcătura în care se găseşte copilul şi fiţi înţelegători“, sfătuieşte Lorraine. „Încercaţi să nu-i faceţi reproşuri — ei se simt şi aşa suficient de vinovaţi.“
Există multe tratamente, dar întrucît este dificil de ştiut care va fi eficient pentru un copil anume, familia va fi poate determinată să încerce în mod succesiv diverse tratamente. Uneori, tratamentul va fi ales în funcţie de vîrsta copilului. Întrucît, în general, incontinenţa dispare cu timpul în mod spontan, unii părinţi preferă să aştepte cu răbdare. În absenţa unei probleme de ordin fizic sau a unei tulburări emoţionale, aşteptarea este poate cea mai bună soluţie. Adevărul este că investigaţiile şi tratamentele riscă să perturbeze copilul.
Incontinenţa provoacă însă, la toţi cei pe care-i afectează, un surplus de muncă, tensiune emoţională şi jenă. Unele activităţi cum ar fi vizitele de mai multe zile la prieteni şi rude trebuie să fie limitate. „Ea ridică atîtea probleme pe plan social“, remarcă Lorraine, „încît îţi lasă o amprentă.“
Pentru acest motiv nu este înţelept să refuzi la infinit de a recurge la un tratament. „Nu renunţaţi“, remarcă Lorraine. „Cu timpul s-ar putea să fiţi traumatizaţi şi să consideraţi situaţia drept normală.“ „Acest lucru devine un obicei“, spune mama lui Julien.
Ce se poate face
Înainte de a da curs unui tratament, este bine să vă asiguraţi că acesta nu va provoca mai multe tulburări decît incontinenţa însăşi. Unii specialişti sînt de părere să se aştepte pînă cînd copilul ajunge la vîrsta de 6–8 ani, înainte de a lua în considerare un tratament. Într-adevăr, copiii nu se simt, în general, deranjaţi de incontinenţa lor înainte de această vîrstă. În plus, ei reacţionează mai bine la tratament atunci cînd sînt mai mari.
Pentru a-i ajuta pe părinţi, unele metode terapeutice preconizează folosirea unor saltele impermeabile sau a unor pături absorbante care protejează patul precum şi solicitarea copilului pentru a face curăţenie. Purtarea unei lenjerii de corp foarte groasă pe sub pijama va preveni faptul ca urina să pătrundă pînă la cearceaf. Copiii mai mari pot să pună să sune un ceas pentru a se trezi în timpul nopţii ca să meargă la toaletă. Se pot, de asemenea, obţine rezultate bune împărţind cu dărnicie sfaturi şi cuvinte consolatoare. Şansele de reuşită vor creşte şi mai mult ajutîndu-l pe copil să înţeleagă situaţia şi implicîndu-l pe el personal în procesul tratamentului.
Alte măsuri simple pot contribui la limitarea, ba chiar la vindecarea incontinenţei: reducerea cantităţii de lichide după masa de seară (în special a celor care conţin cafeină, cum ar fi băuturile cola), verificarea dacă copilul a mers la toaletă înainte de a se culca, trezirea lui în timpul nopţii pentru ca să urineze, felicitarea lui atunci cînd nu a udat cearceafurile. Pentru copil, simplul fapt de a păstra o listă cu nopţile cînd nu a fost ud, poate să-l încurajeze şi să conducă la o ameliorare. Metoda care constă în a-l educa pe copil să se abţină de la urinare cît mai mult posibil pe timpul zilei s-a dovedit, de asemenea, eficientă.
Un procedeu mai complicat face apel la un avertizor electric. Copilul este trezit de o alarmă îndată ce cîteva picături de urină udă un tampon sensibil la aceasta care este aşezat sub el în timpul nopţii. Această tehnică ar permite un procent de vindecare de 60–90%, dar recidivează în procent de 10–45%. În această ultimă eventualitate se poate obţine totuşi o vindecare definitivă recurgînd din nou la acest tratament.
Graţie unei combinaţii a acestor metode terapeutice diferite — numită „întreţinerea unui pat uscat“ — s-a ajuns la înlăturarea incontinenţei la aproape toţi copiii trataţi. Dacă, din nefericire, 20–30% din copii fac o recidivă atunci cînd se suspendă tratamentul, repetarea acestuia poate să conducă la o vindecare definitivă.
Un medicament numit imipramină s-a dovedit eficient, dar folosirea acestuia este însoţită de efecte nedorite şi procentul de recidivă este ridicat. Se impune o mare vigilenţă în utilizarea acestui produs, întrucît el a provocat deja accidente de supradozaj şi chiar moartea. Se recomandă deci să nu fie folosit decît sub supraveghere medicală.
Unii recurg la alte forme de tratament. „Eu aş sfătui să se consulte un acupunctor. Am observat că starea fiului meu s-a îmbunătăţit în numai două luni şi jumătate“, declară mama lui Julien. Studiile efectuate asupra acţiunii acupuncturii în cazul incontinenţei arată că există un procent de reuşită de 40%. La rîndul lor, adepţii terapiei naturiste citează diverse plante medicinale care ar fi relativ eficiente împotriva incontinenţei. În unele părţi, există clinici specializate în tratamentul incontinenţei.
În majoritatea cazurilor, tulburarea dispare în mod spontan sau după tratament. Şi în plus, aşa cum remarcă Lorraine, „oamenii se simt extrem de uşuraţi aflînd că şi alţii au trecut prin aşa ceva“. Această idee consolatoare asociată cu un tratament corespunzător, poate să-l ajute pe copilul vostru să depăşească problema incontinenţei. — De la unul din cititorii noştri care este medic.