România

În Biblie s-a prezis că în ultimele zile persecuţia adevăraţilor creştini avea să ajungă la apogeu (Gen. 3:15; Rev. 12:13, 17). România este una dintre ţările în care această profeţie s-a împlinit într-un mod uimitor. Totuşi, aşa cum veţi vedea din relatarea ce urmează, Martorii lui Iehova din România nu au permis nici unui lucru să stingă flacăra vie a adevărului ce arde în inimile slujitorilor lui Dumnezeu (Ier. 20:9). Dimpotrivă, s-au recomandat „ca miniştri ai lui Dumnezeu, în multă perseverenţă, în necazuri, în nevoi, în dificultăţi, în bătăi, în închisori“ (2 Cor. 6:4, 5). Fie ca faptele lor de integritate să ne încurajeze pe toţi cei care dorim să umblăm cu Dumnezeu în aceste timpuri dificile.

Anul 1914 a marcat începutul celei mai instabile epoci din istoria omenirii. În multe ţări europene s-a dovedit a fi o epocă a dictatorilor nemiloşi, a unor ideologii politice extremiste şi a unor măceluri îngrozitoare. România a fost prinsă în mijlocul acestor evenimente, iar populaţia a avut mult de suferit. A fost foarte greu şi pentru cei care, dând ascultare cuvintelor lui Isus Cristos, erau hotărâţi să-i dea „lui Dumnezeu lucrurile lui Dumnezeu“ şi să nu se închine statului. — Mat. 22:21.

Înainte de 1945, preoţii ortodocşi şi cei catolici s-au aflat în fruntea acţiunilor îndreptate împotriva poporului lui Iehova. Au făcut acest lucru de la amvon, dar şi conspirând cu politicienii şi cu forţele de ordine, chiar instigându-i împotriva slujitorilor lui Iehova. Apoi a venit un val de persecuţii din partea comuniştilor, care au dus o campanie dură şi sistematică aproape 40 de ani.

Dar cum a înflorit vestea bună în condiţii atât de grele? Doar cu ajutorul lui Isus, care şi-a respectat promisiunea: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la încheierea sistemului de lucruri“ (Mat. 28:20). Dar să ne întoarcem în timp, cu vreo sută de ani în urmă, pe vremea când seminţele Regatului au fost aruncate pentru prima oară pe solul acestei părţi a lumii pe care azi o numim Europa Răsăriteană.

Românii se întorc acasă

În 1891, Charles Taze Russell, Student în Biblie, a făcut un tur de predicare în Europa Răsăriteană, vizitând câteva ţări. A fost însă puţin dezamăgit de rezultate. „Nu vedem ocazii sau dispoziţie pentru adevăr“, a spus el. Dar în scurt timp lucrurile aveau să se schimbe în România. De fapt, chiar fratele Russell avea să joace un rol important în deschiderea lucrării în această parte a lumii, dar într-un mod indirect. Cum anume?

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, situaţia economică şi socială din ţară i-a împins pe mulţi români să-şi caute de lucru pe alte meleaguri, unii ajungând şi în Statele Unite. În cazul unora, plecarea nu a însemnat doar un câştig material: ei au dobândit şi o cunoştinţă exactă a adevărului biblic. Aşa s-a întâmplat cu József Kiss şi Károly Szabó, bărbaţi cu preocupări spirituale, care au asistat la mai multe conferinţe biblice ţinute de fratele Russell.

Dându-şi seama că cei doi sunt sincer interesaţi de Biblie, fratele Russell a stat de vorbă cu ei. În timpul discuţiei le-a sugerat să se gândească la o eventuală întoarcere în România pentru a le împărtăşi rudelor şi prietenilor mesajul despre Regat. Atât lui Károly, cât şi lui József le-a plăcut ideea, iar în 1911 s-au întors în România, stabilindu-se în oraşul Târgu-Mureş, în Transilvania.

În drum spre casă, fratele Szabó s-a rugat ca şi din familia lui să accepte cineva adevărul. Când a sosit acasă, a acţionat în armonie cu rugăciunea sa depunându-le mărturie rudelor, printre care şi nepoatei sale, Zsuzsanna Enyedi, care l-a găzduit. Zsuzsanna vindea flori la piaţă, iar soţul ei se ocupa cu grădinăritul.

Ea era catolică şi mergea la liturghie în fiecare dimineaţă, iar în fiecare seară, după ce familia se culca, se ducea în grădină ca să se roage. Observând acest obicei, Károly s-a apropiat într-o seară de ea, când se afla în grădină, i-a pus uşor mâna pe umăr şi i-a zis: „Zsuzsanna, inima ta e sinceră. Vei găsi adevărul“. Şi aşa s-a întâmplat. Această femeie deosebită a acceptat mesajul despre Regat şi a devenit prima persoană din Târgu-Mureş care şi-a dedicat viaţa lui Iehova. A rămas fidelă până când s-a stins din viaţă, la vârsta de 87 de ani.

Fratele Szabó i-a depus mărturie şi unui tânăr pe nume Sándor Józsa, care lucra la familia Enyedi. Sándor a participat la toate întrunirile conduse de cei doi fraţi şi a progresat rapid. De fapt, în scurt timp, acest tânăr de 18 ani predica şi ţinea cuvântări biblice frumoase în satul său natal, Sărăţeni, judeţul Mureş. În cele din urmă, printre ‘scrisorile lui de recomandare’ au ajuns să se numere şase cupluri căsătorite şi 24 de copii (13 fete şi 11 băieţi). — 2 Cor. 3:1, 2.

Pornind din Târgu-Mureş, fraţii Kiss şi Szabó au predicat în toată Transilvania. În timp ce se aflau în comuna Dumbrava, la 30 km de Cluj-Napoca, ei l-au întâlnit pe Vasile Costea, care, după cât se pare, era baptist. Vasile, un bărbat mic de statură, era un om hotărât şi un cercetător pasionat al Bibliei. Nedumerit în legătură cu Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos, a ascultat cu mare atenţie explicaţia din Scripturi dată de József şi Károly. După ce s-a botezat, Vasile, care vorbea şi limba maghiară, a depus o mărturie temeinică atât românilor, cât şi maghiarilor din judeţul Cluj. Ulterior, a slujit în calitate de colportor (ministru cu timp integral) până la sfârşitul vieţii.

Fratele Szabó a dus vestea bună şi în Satu Mare, oraş aflat în nord-vestul României. Aici a întâlnit-o pe Paraschiva Kalmár, o femeie temătoare de Dumnezeu, care a acceptat imediat adevărul. Paraschiva i-a învăţat pe toţi cei nouă copii ai ei să-l iubească pe Iehova. În prezent, familia ei numără cinci generaţii de Martori ai lui Iehova!

Alt român care a aflat adevărul biblic în Statele Unite şi s-a întors în România înainte de Primul Război Mondial a fost Alexa Romocea. Alexa s-a întors în satul natal, Benesat, aflat în nord-vestul Transilvaniei. În scurt timp, în zonă s-a format un mic grup de Studenţi în Biblie (cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova) care ţineau întruniri. Printre ei se numărau şi nepoţii lui Alexa, Elek şi Gavrilă Romocea. În prezent, şi numeroasa familie a lui Alexa este la a cincea generaţie de Martori.

Din cauza neutralităţii sale creştine, Elek a fost aspru persecutat. El a imigrat în Statele Unite, unde a participat la congresul special al Studenţilor în Biblie de la Cedar Point, Ohio, din 1922. Aici a avut chiar privilegiul de a traduce programul pentru auditoriul din sectorul de limbă română. Gavrilă a rămas în România şi i-a însoţit pe fraţii Szabó şi Kiss în timp ce predicau prin Transilvania şi vizitau congregaţiile şi grupurile nou-formate. Mai târziu, a slujit la primul birou de filială din ţară.

În timpul Primului Război Mondial, un român, pe nume Emanoil Chinţa, a fost arestat şi dus departe de ţară, într-un penitenciar militar din Italia. Aici a cunoscut câţiva Studenţi în Biblie, care erau închişi pentru că refuzaseră să pună mâna pe armă. Emanoil a acceptat cu bucurie mesajul din Scripturi. În 1919, când a fost eliberat, s-a întors acasă în Baia Mare, judeţul Maramureş, unde a predicat cu zel vestea bună şi a ajutat la formarea unui nou grup de Studenţi în Biblie.

Datorită zelului şi spiritului de sacrificiu de care au dat dovadă primii pionieri ai veştii bune şi cei care au ascultat mesajul lor, numărul discipolilor a crescut, iar în ţară s-au format multe grupuri mici de Studenţi în Biblie. De fapt, în 1919, la numai 8 ani de la întoarcerea în ţară a fraţilor Károly Szabó şi József Kiss, cei peste 1 700 de vestitori ai Regatului şi persoane interesate erau organizaţi în 150 de „clase“ de studiere a Bibliei, adică grupe sau congregaţii, cum se numesc azi. Fratele Kiss a slujit ca pionier în ţara natală până la moartea sa, survenită la vârsta de 86 de ani. Fratele Szabó s-a întors în Statele Unite în 1924 şi a coordonat activitatea comunităţii de limbă maghiară de acolo.

Producerea hranei spirituale

Publicaţiile au jucat un rol important în răspândirea mesajului despre Regat şi în hrănirea celor flămânzi spiritualiceşte. Pentru a satisface nevoia de hrană spirituală, fraţii au făcut demersuri ca unele tipografii locale să tipărească literatura biblică. Începând cu anul 1914, la tipografia Oglinda, o tipografie particulară din Târgu-Mureş, s-a tipărit ediţia lunară de 16 pagini a revistei Turnul veghetor şi Vestirea prezenţei lui Christos, precum şi câteva cărţi şi tracte, toate în limba maghiară.

În limba română, literatura a început să iasă de sub tipar în anul 1916, fiind produsă la diverse tipografii din ţară. Dintre publicaţiile de atunci putem aminti: broşura Cortul legământului înseamnă o umbră a „jertfelor mai bune“, revista de 8 pagini Priviri din Turnul veghetoriu, cartea Mana cerească (în prezent Să examinăm Scripturile în fiecare zi) şi cartea de cântări Cântările Zorilor Mileniului. Începând din 1918, o tipografie din Detroit, Michigan (SUA), a tipărit şi a expediat în România ediţia în limba română a revistei Turnul veghetor şi Vestirea prezenţei lui Christos, precum şi gazeta lunară Catedra Poporului, în care era demascată în mod curajos religia falsă.

Întrucât predicarea veştii bune luase un asemenea avânt în ţară, a fost trimis Iacob Sima, un Student în Biblie de origine română, pentru a ajuta la coordonarea lucrării şi pentru a stabili o bază legală în vederea desfăşurării acestei lucrări. În 1920, la scurt timp după sosirea lui la Cluj-Napoca, Sima s-a întâlnit mai întâi cu Károly Szabó şi apoi cu József Kiss. Pentru început, trebuia găsită o casă corespunzătoare care să fie folosită ca birou de filială. Însă era criză de locuinţe şi, prin urmare, fraţii au organizat temporar un birou în apartamentul unui frate din Cluj-Napoca. Astfel, în aprilie 1920, s-a înfiinţat prima filială a Watch Tower Bible and Tract Society din România. Un timp, Filiala a supravegheat şi activitatea din Albania, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Ungaria.

În acea vreme, spiritul revoluţionar care a cuprins Balcanii a atins şi România. Pe lângă instabilitatea politică, s-a făcut simţit şi antisemitismul care, asemenea unui foc nesupravegheat, s-a extins cuprinzând mai ales universităţile; în mai multe oraşe studenţii au ieşit în stradă. Guvernul a ripostat interzicând adunările publice. Deşi colportorii nu aveau nici o legătură cu aceste manifestări, mai mult de 20 dintre ei au fost arestaţi şi trataţi cu cruzime, iar literatura le-a fost confiscată.

Cu toate acestea, fraţii au continuat să activeze din plin în lucrare, iar cererea de literatură continua să crească. Tipografiile însă au început să ceară preţuri mai mari şi, prin urmare, Filiala a căutat alte soluţii. Chiar atunci, o tipografie de pe strada Regina Maria nr. 36 din Cluj-Napoca, unde se tipărea deja literatură biblică, a fost scoasă la vânzare. După ce a obţinut aprobare de la sediul mondial, Filiala a cumpărat această proprietate ideală, care includea două clădiri, una cu trei etaje, iar cealaltă cu un etaj.

Lucrările de renovare au început în martie 1924, la acestea participând voluntari veniţi chiar şi din Baia Mare, Bistriţa şi Rodna. Dorind să contribuie, unii fraţi şi-au vândut o parte din bunuri, în timp ce alţii au donat alimente şi materiale de construcţii. Ei le-au adus cu desagii, nişte traiste care se purtau pe umeri ori pe spinarea unui cal.

Filiala a dotat tipografia cu utilaje mai performante, achiziţionând printre altele şi trei linotipuri, două prese plane de tipărit şi una rotativă, o maşină automată de împachetat şi o presă de ştanţat caractere aurii. Cu ajutorul acestor maşini, tipografia a reuşit în scurt timp să tipărească publicaţii de o calitate mult superioară.

Familia Betel era compusă din 8 membri. Unul dintre ei supraveghea 40 de angajaţi care nu erau Martori şi care lucrau în tipografie, în trei schimburi. Erau însă foarte harnici, după cum se vede din raportul de producţie pe anul 1924, primul an de funcţionare a tipografiei: s-au tipărit 226 075 de cărţi, 100 000 de broşuri şi 175 000 de reviste, în limbile română şi maghiară. Dintre cărţi amintim manualul de studiu al Bibliei Harfa lui Dumnezeu şi primul volum din seria celor şapte volume Studii în Scripturi intitulat Planul divin al vârstelor.

După doi ani de pregătiri, Filiala a tipărit şi o ediţie în limba română a cărţii Scenariul operei Foto-Drama Creaţiunei. Aşa cum reiese chiar din titlu, cartea avea la bază Foto-Drama, un discurs însoţit de o serie de diapozitive color pe sticlă, imagini înregistrate pe peliculă şi o coloană sonoră sincronizată cu imaginile. Auditoriul putea urmări evenimente începând de la crearea Pământului până la sfârşitul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos. Deşi nu avea acelaşi impact ca Foto-Drama, Scenariul conţinea 400 de imagini şi mai multe lecţii scurte pe teme doctrinare, istorice şi ştiinţifice, toate acestea impulsionându-i pe mulţi dintre cititori să cerceteze mai amănunţit Biblia.

„Clasele“ de studiu cresc la număr

„Vestiţi, vestiţi, vestiţi Regele şi Regatul său!“ Îndemnul a fost rostit în 1922 de Joseph Rutherford la congresul de la Cedar Point, Ohio. Această chemare însufleţitoare i-a mobilizat pe slujitorii lui Dumnezeu din lumea întreagă să predice cu mai mult zel. În România, fraţii au dus vestea bună în zone în care nu mai fuseseră până atunci, iar numărul discipolilor a crescut.

Dar cum studiau cei noi Biblia în vremurile acelea? Se studia în grup în cadrul unor clase, urmând „lecţiunile bereane“. Se primeau întrebările, iar materialul de studiu pentru fiecare lecţie era luat din diverse publicaţii, ce puteau fi comandate prin poştă. Programa de studiu apărea în revista Turnul de veghe. Cei mai avansaţi puteau urma şi aşa-numitele „lecţiuni ale Şcoalei Internaţionale de Duminică“, care îi ajutau să devină învăţători ai Cuvântului lui Dumnezeu.

Aceste grupe de studiu erau vizitate de reprezentanţii Filialei, care ţineau cuvântări, acordând ajutor spiritual şi în alte moduri. De păstorire şi de predare se ocupau însă pelerinii, adică supraveghetorii itineranţi, cum sunt numiţi în prezent. În 1921, în ţară erau 6 pelerini, iar doi ani mai târziu activau 8 pelerini. Aceşti slujitori zeloşi ţineau întruniri în sute de oraşe şi sate în faţa a zeci de mii de oameni însetaţi după lucruri spirituale.

Doi dintre aceşti pelerini au fost Emanoil Chinţa, despre care am vorbit mai înainte, şi Onisim Filipoiu. Odată, când se aflau în Bucovina, o regiune din nordul ţării, fratele Chinţa a fost ascultat cu interes de o mulţime de adventişti şi baptişti, dintre care unii au reacţionat favorabil la adevăr. Mai târziu, cei doi fraţi au fost trimişi la Bucureşti, unde au ajutat mulţi oameni să ajungă la cunoştinţa exactă a Cuvântului lui Dumnezeu. Plin de recunoştinţă, un bărbat a scris: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că i-a trimis pe fraţii Onisim şi Emanoil, care au avut mult de luptat cu mine până m-au convins şi m-au luminat. Domnul va face o mare lucrare în acest oraş, dar trebuie stăruinţă“.

În anul 1920, fraţii din România au ţinut primele lor congrese: unul în Brebi, judeţul Sălaj, iar altul în Ocna Dejului, judeţul Cluj. În ambele localităţi se putea ajunge uşor cu trenul, iar vestitorii şi persoanele interesate de aici au oferit găzduire delegaţilor. Au venit aproximativ 500 de fraţi din toate zonele ţării. Prin conduita lor excelentă au depus o frumoasă mărturie.

Această creştere rapidă a numărului de proclamatori ai Regatului a stârnit însă opoziţie. De fapt, fraţii au avut de înfruntat persecuţii din partea elementelor politice şi religioase încă de la începutul Primului Război Mondial.

Duşmanii profită de febra războiului

Întrucât adoptaseră ideologii naţionaliste şi erau instigate de preoţi, autorităţile politice nu-i simpatizau deloc pe cei ce nu arătau un spirit patriotic şi nu erau dispuşi să ucidă pentru a-şi apăra patria. Astfel, când a izbucnit Primul Război Mondial, mulţi fraţi au fost arestaţi şi condamnaţi. Unii chiar au fost executaţi. Printre ei s-a aflat şi Ioan Rus, un frate din satul Petreştii de Mijloc, aflat la sud de Cluj-Napoca. Era căsătorit de puţin timp.

Daniel, nepotul lui Ioan, povesteşte: „În 1914, Ioan Rus a fost chemat la încorporare. Fiindcă a refuzat să participe la război, a fost dus la Bucureşti, iar aici a fost condamnat la moarte. A fost obligat să-şi sape groapa, după care a rămas lângă ea, în faţa plutonului de execuţie. Ofiţerul i-a dat voie să spună câteva cuvinte de adio. Ioan a rostit o rugăciune cu voce tare. Mişcaţi de rugăciunea lui, soldaţii n-au mai vrut să-l împuşte. Ofiţerul a luat atunci un soldat deoparte şi i-a promis salariul pe trei luni dacă îl împuşca pe deţinut. Acesta a acceptat şi l-a împuşcat“.

În 1916, fraţii Kiss şi Szabó au fost arestaţi şi condamnaţi la 5 ani de închisoare. Fiind consideraţi „periculoşi“, au fost ţinuţi la izolare un an şi jumătate în penitenciarul de maximă siguranţă din Aiud. De ce erau consideraţi fraţii József şi Károly oameni „periculoşi“? Deoarece, potrivit cuvintelor judecătorului care i-a condamnat, „au vestit alte învăţături decât cele recunoscute oficial“. Cu alte cuvinte, ei au fost închişi nu doar pentru că refuzaseră să ucidă, ci şi pentru că predaseră adevăruri biblice care erau contrare tradiţiilor Bisericii.

Din închisoare, cei doi au scris congregaţiilor şi grupelor, încurajându-i pe fraţi. Iată un fragment dintr-o scrisoare: „Dorim să ne exprimăm bucuria pentru faptul că bunul nostru Tată ceresc, ale căruia sunt recunoştinţa, lauda şi onoarea veşnică, a permis ca din nou să strălucească lumina din Turnul de veghe, pe care credem că fraţii noştri o apreciază şi o păzesc ca pe o candelă care pâlpâie în furtună“. Amândoi fraţii au fost eliberaţi în 1919, astfel că au putut înfiinţa un birou de filială în anul următor.

Opoziţia clerului se intensifică

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918, însă opoziţia clerului a continuat. Un preot a criticat în public convingerile Studenţilor în Biblie privitoare la nemurirea sufletului şi la rolul Mariei. „Dorul de viaţă mai bună aici pe pământ îi înnebuneşte [pe Studenţii în Biblie]“, a scris el. „Ei afirmă că toţi suntem la un loc fraţi şi că nu există deosebire de neam.“ Apoi s-a plâns că autorităţilor le este greu să ia măsuri împotriva Studenţilor în Biblie pentru că „îşi iau un aer de oameni religioşi, iubitori de adevăr, cu ochii plecaţi la pământ, paşnici“.

În 1921, unii preoţi din Bucovina au scris Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei, cerând ca lucrarea Studenţilor în Biblie să fie interzisă. De fapt, cam în toate zonele în care adevărul se răspândea, preoţii se împotriveau cu furie slujitorilor lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi alte biserici au organizat campanii împotriva fraţilor, instigând la violenţă atât mulţimi, cât şi persoane individuale. Într-o scrisoare adresată de Filială sediului mondial se spunea: „În ţară, preoţii ocupă foarte multe funcţii civile, iar lucrarea noastră este, într-o oarecare măsură, la cheremul lor. Nu ar fi nici o problemă dacă ar respecta legea, însă ei abuzează de puterea pe care o au“.

Ca răspuns la valul de reclamaţii din partea preoţilor, Ministerul Cultelor a aprobat folosirea „forţei publice“ pentru a opri activitatea de predicare şi a împiedica ţinerea întrunirilor. Astfel, poliţia a devenit o armă în mâna bisericilor, arestându-i pe fraţi sub falsa acuzaţie de tulburare a ordinii publice. Întrucât cadrul legal nu era încă bine definit, sentinţele variau de la instanţă la instanţă. În plus, conduita exemplară a fraţilor constituia o problemă. „Studenţii în Biblie nu pot fi condamnaţi, deoarece de multe ori ei sunt cei mai paşnici oameni“, a spus un judecător.

Cu toate acestea, persecuţia s-a intensificat, iar la sfârşitul anului 1926 revista Turnul de veghe a fost interzisă. Însă această măsură nu a afectat producerea de hrană spirituală. Fraţii au schimbat pur şi simplu numele revistei! Începând cu numărul din 1 ianuarie 1927, ediţia în limba română s-a numit Secerişul, apoi Lumina Bibliei, iar în final Revărsatul zorilor. Ediţia în maghiară a fost numită Keresztyén Zarándok (Pelerinul creştin), apoi Evangélium (Evanghelia) şi în final Mindazok folyóíratja — Akik Krisztus vérében hisznek (Revista tuturor celor ce cred în sângele lui Cristos).

Din nefericire, în acea perioadă, Iacob Sima a devenit infidel. De fapt, în 1928, în urma acţiunilor sale, s-au pierdut atât terenul şi clădirile, cât şi toate echipamentele Filialei. Fraţii „s-au împrăştiat, iar încrederea lor a fost puternic zdruncinată“, se spunea în Anuarul pe 1930. Din cauza acestor evenimente tulburătoare, supravegherea lucrării a fost preluată în 1929 de Filiala din Germania, iar mai târziu de Biroul Central European din Berna (Elveţia). Ambele filiale au colaborat cu un birou înfiinţat ulterior de fraţi în Bucureşti.

‘Să nu-mi arunci cartea în foc!’

În pofida acestor noi încercări, fraţii fideli s-au reorganizat şi au continuat să depună mărturie, chiar şi în alte teritorii. La 24 august 1933, biroul din România scria: „Oamenii sunt însetaţi după adevăr. Primim scrisori de la fraţii noştri care ne spun că, atunci când se află în lucrare, sătenii îi însoţesc în grupuri mari de la poartă la poartă dornici să cunoască mai multe despre adevăr“.

Odată, o femeie săracă a cerut un exemplar al unei cărţi pe care fraţii o ofereau în lucrare şi chiar a făcut o mică donaţie pentru lucrarea Regatului. Când preotul din sat a aflat, a venit direct la casa ei şi i-a zis pe un ton răstit: „Dă-mi cartea aia ca s-o arunc în foc!“

„Părinte, să nu arunci cartea în foc, că ea ne mângâie şi ne ajută să suferim mizeria!“, a implorat femeia. Ea n-a vrut să-i dea cartea.

O doamnă de viţă nobilă a apreciat şi ea publicaţiile. Servitorii ei erau Martori ai lui Iehova. Într-o zi, ea le-a spus: „Voi nu sunteţi servitorii mei, ci fraţii mei!“ Într-un sat, un frate le-a zis copiilor curioşi care se adunaseră lângă el că venise să vestească Regatul lui Dumnezeu. Atunci copiii au început să-i îndemne pe trecători să primească literatura. „Cărţile vorbesc despre Dumnezeu“, le spuneau copiii. Fratele a rămas pur şi simplu fără replică în faţa entuziasmului copiilor, care i-au venit în ajutor fără ca el să le ceară asta. A distribuit imediat toate cărţile!

Nicu Palius, un pionier cu glas domol, a venit din Grecia în România ca să ofere o mână de ajutor în lucrare. După ce a slujit în Bucureşti, s-a mutat la Galaţi, un important port pe Dunăre. Iată ce a scris el la sfârşitul anului 1933: „Aproape două luni şi jumătate am lucrat printre români şi Iehova Dumnezeu m-a binecuvântat foarte mult, chiar dacă nu vorbeam limba. Apoi am lucrat printre greci şi armeni, iar cu ajutorul Domnului, am vizitat 20 de localităţi. Grecii s-au bucurat foarte mult auzind mesajul“.

Într-adevăr, în pofida campaniei pline de ură dusă de cler, multe persoane sincere au dorit să audă vestea bună. Printre acestea a fost şi primarul unei comune care a citit pe nerăsuflate broşurile primite. Mai târziu, a zis că aşteaptă cu nerăbdare lumea nouă. Într-o altă localitate, un bărbat a cerut mai multe exemplare ale unor publicaţii, promiţând că le va distribui celor dornici să le citească.

Lucrarea este reorganizată

În 1930, la doi ani după ce Sima s-a dovedit infidel, Martin Magyarosi, român de origine maghiară din Bistriţa (Transilvania), a fost numit să supravegheze lucrarea din ţară. După o instruire de şase săptămâni la Filiala din Germania, fratele Magyarosi a venit la Bucureşti şi a organizat un birou de filială. La scurt timp după aceea, ediţia în limba română a revistei Turnul de veghe, care fusese tipărită un timp în Austria şi în Germania, a început să fie tipărită din nou în România, de această dată de editura „Cartea de Aur“ din Bucureşti.

Fraţii au depus eforturi uriaşe, iar în 1933 au reuşit să înregistreze ca persoană juridică Societatea de Biblii şi Tractate a Martorilor lui Iehova. Sediul se afla în Bucureşti, pe strada Crişana nr. 33. Totuşi, din cauza opoziţiei din partea elementelor religioase şi politice, fraţii nu au reuşit să obţină decât o înregistrare ca societate anonimă.

În urma acestor eforturi, fraţii şi-au recăpătat încrederea, iar lucrarea de predicare a progresat. Mulţi vestitori au început chiar pionieratul, iar alţii şi-au intensificat activitatea, mai ales în lunile de iarnă, când oamenii de la ţară aveau mai mult timp liber. În plus, fraţii puteau asculta la radio cuvântări bazate pe Biblie, difuzate de peste hotare. Aceste cuvântări le-au fost de mare ajutor persoanelor care nu mergeau la întruniri fiindcă le era teamă să nu fie văzute de vecini sau de preoţi. În revista Turnul de veghe erau anunţate orele de difuzare a cuvântărilor, titlurile acestora, precum şi frecvenţele radio pe care puteau fi ascultate.

Altă măsură care a contribuit la progresul veştii bune a fost folosirea fonografului portabil fabricat de organizaţia lui Iehova. În anii ’30, congregaţiile, dar şi persoanele individuale, puteau comanda fonografe împreună cu plăcile pe care erau înregistrate discursuri biblice. Acestea s-au dovedit încurajatoare „nu numai pentru fraţi, ci şi pentru acele familii care aveau patefoane şi iubeau adevărul“, se spunea într-un anunţ apărut în Buletin (actualmente Ministerul pentru Regat).

Alte încercări din interior

Anii ’20 şi ’30 au fost perioada unei revărsări tot mai mari a luminii spirituale din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci s-a înţeles şi faptul că fiecare creştin trebuia să depună mărturie despre adevăr. O străfulgerare de lumină a venit în 1931, când Studenţii în Biblie au adoptat numele de Martori ai lui Iehova. Acest nume bazat pe Biblie nu era o etichetă, ci arăta că cel care îl poartă trebuie să susţină şi să proclame că Iehova este adevăratul Dumnezeu (Is. 43:10–12). Studenţii în Biblie care s-au opus lucrării de predicare s-au poticnit în această nouă înţelegere din Scripturi şi au părăsit organizaţia. Unii chiar au devenit apostaţi şi şi-au luat numele de Milenişti. Credinţa celor loiali a fost pusă la încercare. Aveau ei să treacă acest test? Aveau ei să continue să predice în pofida opoziţiei din partea clerului şi a apostaţilor?

Deşi unii au cedat presiunilor, mulţi şi-au îndeplinit cu fidelitate şi zel serviciul pentru Iehova. Un raport pe anul 1931 spunea: „În România sunt aproximativ 2 000 de fraţi şi surori care, înfruntând mari dificultăţi, au distribuit pe parcursul anului 5 549 de cărţi şi 39 811 broşuri“. În anul următor, fraţii au avut un succes şi mai mare, plasând în total 55 632 de cărţi şi broşuri.

Mai mult, persecuţia a avut uneori un efect contrar aşteptărilor. De exemplu, într-o comună toţi Martorii au decis ca separarea lor de „Babilonul cel Mare“ să fie cunoscută public (Rev. 18:2, 4). Cinci zile la rând, fraţii şi surorile de aici s-au prezentat la primărie şi, plini de curaj, au cerut să li se întocmească un document de retragere din fosta lor religie.

Autorităţile locale au fost şocate, iar preotul din comună s-a îngrozit. El a fugit imediat la jandarmerie să ceară ajutor, dar cei de aici nu puteau face nimic. Atunci s-a dus înapoi la primărie şi l-a acuzat pe notar că e comunist, fiindcă îi ajuta pe aceşti oameni să obţină documentele. Jignit, notarul i-a zis că, dacă întreaga comună va veni, el le va face la toţi certificate de retragere. Preotul n-a mai avut ce să facă, iar fraţii şi-au scos toţi certificatele.

„Ai de gând să mă împuşti?“

În predicile lor, preoţii vorbeau foarte critic la adresa Martorilor lui Iehova. De asemenea, continuau să exercite presiuni asupra autorităţilor ca lucrarea să fie interzisă. Bineînţeles, Ministerul Cultelor, o unealtă politică în mâna clerului, s-a folosit în continuare de jandarmerie pentru a-i hărţui pe fraţi. Odată, şeful unui post de jandarmi însoţit de un alt jandarm a intrat ilegal într-o casă unde se ţineau întruniri creştine.

„Vreau să văd autorizaţia care vă dă dreptul să ţineţi servicii religioase“, i-a zis şeful de post proprietarului, un frate căruia îi vom spune Gheorghe.

Bănuind că nu avea mandat de percheziţie, Gheorghe i-a răspuns: „Cine v-a dat dreptul să intraţi în casa mea?“

Cum bărbatul nu i-a putut răspunde la această întrebare, Gheorghe i-a cerut să plece. Neavând încotro a ieşit, dar i-a ordonat celuilalt jandarm să rămână în faţa porţii şi să-l aresteze pe Gheorghe când va ieşi de pe proprietatea lui. Mai târziu, Gheorghe a ieşit din curte, iar jandarmul de la poartă i-a spus că „în numele legii“ era arestat.

„În numele cărei legi?“, l-a întrebat Gheorghe.

„Am mandat de arestare“, a spus jandarmul.

Gheorghe era un fost jandarm şi cunoştea legea, aşa că a cerut să vadă mandatul. Aşa cum bănuia, jandarmul nu avea nimic la el. Pentru că nu reuşise să-l aresteze, jandarmul s-a gândit să-l sperie pe Gheorghe şi şi-a încărcat arma.

„Ai de gând să mă împuşti?“, l-a întrebat Gheorghe.

„Doar nu sunt nebun“, a răspuns jandarmul.

„Atunci pentru ce-ai încărcat arma?“, i-a zis Gheorghe.

Jandarmul s-a ruşinat şi a plecat. Pentru ca incidentul să nu se repete, Gheorghe l-a dat în judecată pe şeful de post pentru violarea proprietăţii private. Surprinzător, şeful de post a fost amendat şi condamnat la 15 zile de închisoare.

Altădată, un frate în vârstă a depus o frumoasă mărturie în faţa unei instanţe judecătoreşti. Judecătorul ţinea în mână două cărţi publicate de Martorii lui Iehova. Fluturându-i-le în faţă, judecătorul l-a acuzat pe frate că a distribuit materiale prin care făcea propagandă religioasă.

„Dacă mă condamnaţi pentru că vestesc adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu, asta nu e pentru mine o pedeapsă, ci o decoraţie“, a spus fratele. „Domnul Isus le-a zis discipolilor să se bucure când sunt persecutaţi pentru dreptate, deoarece aşa au fost trataţi şi profeţii din vechime. De altfel, chiar Isus a fost persecutat şi ţintuit pe stâlp, nu pentru că ar fi comis vreo nelegiuire, ci pentru că a vorbit adevărul pe care-l primise de la Dumnezeu.“

Fratele a continuat: „Aşa că dacă această instanţă mă condamnă pentru că vestesc mesajul lui Isus despre Regat cu ajutorul acestor două cărţi, înseamnă că a condamnat un om nevinovat“. Judecătorul l-a achitat.

‘Nicăieri fraţii nu înfruntă greutăţi mai mari’

După anul 1929, scăderea bruscă a preţurilor la produsele agricole, rata şomajului în creştere şi tulburările pe plan politic au dus la proliferarea grupărilor politice extremiste, inclusiv a celor fasciste. În plus, în anii ’30, România a ajuns treptat sub influenţa Germaniei naziste. Aceste evenimente nu prevesteau nimic bun pentru Martorii lui Iehova. De fapt, în Anuarul pe 1936 se spunea: „În nici o parte a globului fraţii noştri nu trec prin greutăţi mai mari ca în România“. Din 1933 până în 1939 s-au intentat 530 de procese împotriva Martorilor lui Iehova. Bineînţeles, de fiecare dată acuzarea cerea interzicerea lucrării şi închiderea biroului de filială din Bucureşti.

La 19 iunie 1935 însă, la ora 8.00, poliţia a făcut o descindere la sediul biroului din România cu un mandat, care era de fapt ilegal. S-au confiscat toate dosarele şi peste 12 000 de broşuri, iar la poartă a fost pus de pază un poliţist. Cu toate acestea, un frate a reuşit să fugă pe uşa din spate şi să ia legătura cu un avocat plin de înţelegere, care era şi senator. Acesta a sunat la autorităţile implicate, iar această acţiune ilegală a fost oprită, toate dosarele fiind returnate biroului. Perioada de linişte însă a fost scurtă.

La 21 aprilie 1937, Ministerul Cultelor a emis un ordin, publicat în Monitorul Oficial şi în ziare, prin care activitatea Martorilor lui Iehova era interzisă în România. Cei care distribuiau sau chiar citeau literatura acestora erau arestaţi şi condamnaţi, iar publicaţiile confiscate.

Fraţii au contestat ordinul în instanţă. Dar ministrul implicat, ştiind că nu avea şanse prea mari de câştig, a amânat audierile de trei ori. Înainte să se judece cazul însă, regele Carol al II-lea a instaurat în România un regim de dictatură. În iunie 1938 a fost emis un nou ordin împotriva Martorilor lui Iehova. Şi de data aceasta fraţii au intentat proces. Ei au întocmit chiar şi un memoriu oficial adresat regelui prin care arătau că publicaţiile Martorilor au un rol educativ, nu subversiv, şi că nu instigă la tulburarea liniştii publice. În memoriu era prezentată şi decizia emisă de o instanţă superioară în acest sens. Regele a trimis memoriul la Ministerul Cultelor. Cu ce rezultat? La 2 august 1938, ministerul a închis şi a pus sub sechestru biroul de filială din Bucureşti.

În aceste vremuri grele, mai mulţi fraţi, chiar familii întregi, au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare, în unele cazuri pentru simplul motiv că au cântat acasă cântările Regatului. Condamnările variau de la 3 luni la 2 ani de închisoare. Dar cum erau prinşi aceşti fraţi? Mulţi erau spionaţi de oameni care s-au lăsat influenţaţi de preoţi. Aceşti „spioni“ se deghizau printre altele în muncitori şi vânzători ambulanţi.

Erau arestaţi şi cei la care se găsea literatură. Un frate care lucra în pădure ca tăietor de lemne obişnuia să-şi ia cu el Biblia şi Anuarul. Într-o zi, jandarmii i-au percheziţionat pe toţi muncitorii şi au găsit literatura fratelui. L-au arestat şi l-au pus să meargă pe jos 200 km până în localitatea unde se afla tribunalul. Aici a fost condamnat la 6 luni de închisoare. În treacăt fie spus, penitenciarele erau aglomerate, murdare şi pline de păduchi. Deţinuţii nu primeau ca hrană decât supe lungi.

Al Doilea Război Mondial aduce noi încercări

În zorii zilei de 1 septembrie 1939, trupele germane au invadat Polonia, declanşând un alt conflict de proporţii mondiale, conflict ale cărui consecinţe aveau să fie adânci şi de durată în România. În încercarea de a deţine controlul în zonă, Uniunea Sovietică şi Germania, care au semnat un pact de neagresiune, au împărţit Europa Răsăriteană în sfere de influenţă, împărţind şi România ca pe un tort. Ungaria a luat nordul Transilvaniei, Uniunea Sovietică a luat Basarabia şi Bucovina de Nord, iar Bulgaria, sudul Dobrogei. Ca urmare, România a pierdut aproape o treime din populaţie şi din teritoriu. În 1940, în ţară s-a instaurat dictatura fascistă.

Noul guvern a anulat temporar Constituţia şi a emis un decret prin care erau recunoscute doar nouă religii, principalele fiind Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi cea Luterană. Martorii lui Iehova erau tot în afara legii. S-a instalat un regim de teroare, iar în octombrie 1940, trupele germane au ocupat ţara. În aceste condiţii, corespondenţa dintre România şi Biroul Central European din Elveţia a fost practic întreruptă.

Întrucât majoritatea Martorilor lui Iehova se aflau în Transilvania, Martin Magyarosi a plecat din Bucureşti, stabilindu-se în Târgu-Mureş. Soţia sa, Maria, se mutase aici mai devreme din motive de sănătate. Pamfil şi Elena Albu, care slujiseră şi ei la biroul de filială din Bucureşti, s-au mutat mai spre nord, la Baia Mare. Din aceste două oraşe, fraţii Magyarosi şi Albu au reorganizat lucrarea de predicare şi cea de multiplicare a revistei Turnul de veghe sub interdicţie. Colaboratorul lor, fratele Teodor Morăraş, a rămas în Bucureşti, de unde a coordonat activitatea din teritoriul care mai rămăsese din România până când a fost arestat în 1941.

În toată această perioadă, fraţii au fost ocupaţi din plin în minister, oferind literatură biblică cu orice ocazie, însă cu multă precauţie. De exemplu, lăsau broşuri la vedere în diverse locuri publice, prin restaurante ori compartimente de tren, în speranţa că aveau să atragă privirile vreunei persoane. Au continuat să asculte şi de porunca biblică de a se întruni pentru a se încuraja spiritualiceşte, dar bineînţeles că făceau acest lucru având grijă să nu stârnească vreo bănuială (Evr. 10:24, 25). De pildă, cei de la ţară profitau de clăcile din timpul secerişului, când ţăranii se ajutau între ei ca să-şi strângă recolta, după care se adunau să spună glume şi poveşti. În locul acestor petreceri câmpeneşti, fraţii îşi ţineau întrunirile creştine.

„Presaţi în toate felurile“

În septembrie 1942, fratele Magyarosi a fost arestat, dar a continuat să coordoneze din închisoare activitatea de predicare. Şi soţii Albu au fost arestaţi, împreună cu aproape 1 000 de fraţi şi surori. Mulţi însă au fost eliberaţi după ce au fost bătuţi şi ţinuţi în detenţie circa 6 săptămâni. Deoarece şi-au păstrat neutralitatea creştină, 100 de fraţi, inclusiv câteva surori, au fost condamnaţi la închisoare, sentinţele variind de la 2 la 15 ani. Cinci fraţi au primit pedeapsa capitală, care a fost apoi comutată în închisoare pe viaţă. La adăpostul întunericului, jandarmi înarmaţi arestau chiar şi mame cu copilaşi. Astfel, animalele rămâneau abandonate, iar casele deveneau o pradă uşoară pentru hoţi.

În lagăre, fraţii erau „întâmpinaţi“ de un comitet al gardienilor. Deţinutului i se legau picioarele, era culcat la podea şi lovit la tălpile goale cu un baston de cauciuc întărit cu sârmă de oţel. Unora le-au fost rupte oasele, altora le-au căzut unghiile de la picioare, iar pielea li s-a înnegrit, uneori chiar desfăcându-se precum scoarţa de pe copac. Preoţii patrulau prin închisori, fiind martori la aceste abuzuri. Însă nu făceau altceva decât să întrebe batjocoritor: „Unde este Iehova al vostru ca să vă scape din mâinile noastre?“

Fraţii erau „presaţi în toate felurile“, însă „nu [erau] abandonaţi“ (2 Cor. 4:8, 9). De fapt, ei le aduceau mângâiere celorlalţi deţinuţi vorbindu-le despre speranţa Regatului. Unii au acceptat mesajul. Un exemplu este Teodor Miron, din Topliţa, o localitate din nord-estul Transilvaniei. Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Teodor a ajuns la concluzia că Dumnezeu interzice să-i iei viaţa unui alt om şi, prin urmare, a refuzat să se înroleze în armată. Din această cauză, în mai 1943 a fost condamnat la 5 ani de închisoare. Nu după mult timp i-a cunoscut pe Martin Magyarosi, Pamfil Albu şi pe alţi Martori aflaţi în închisoare şi a acceptat un studiu biblic. Teodor a făcut progrese spirituale rapide şi în câteva săptămâni şi-a dedicat viaţa lui Iehova. Dar cum a fost botezat?

Ocazia s-a ivit când Teodor şi alţi aproximativ 50 de Martori români au fost duşi în lagărul nazist din Bor (Serbia), pe o rută care făcea un ocol mare. Pe drum, s-au oprit la Jászberény (Ungaria), unde li s-au alăturat peste 100 de fraţi de limbă maghiară. Aici, gardienii i-au trimis pe câţiva fraţi la râu să umple un butoi cu apă. Întrucât câştigaseră încrederea gardienilor, fraţii au mers nesupravegheaţi. S-a dus şi Teodor cu ei şi a fost botezat în râu. De la Jászberény, deţinuţii au fost duşi până la Bor cu trenul, şi apoi cu şlepul.

Pe atunci, în lagărul de la Bor erau 6 000 de evrei, 14 adventişti şi 152 de Martori. „Condiţiile erau groaznice“, îşi aminteşte fratele Miron. „Dar Iehova ne-a purtat de grijă. Un gardian înţelegător, care era trimis adesea în Ungaria, introducea în lagăr publicaţiile noastre. Întrucât în absenţa sa, câţiva Martori pe care îi cunoştea şi în care avea încredere se îngrijeau de familia lui, el le-a fost ca un frate. Fiind locotenent, el ne putea avertiza în cazul în care urma să se întâmple ceva. În lagăr erau 15 bătrâni, cum sunt numiţi în prezent supraveghetorii creştini, iar ei se îngrijeau să ţinem trei întruniri pe săptămână. La acestea asistau, în medie, 80 de persoane, în funcţie de schimbul în care lucrau. Am putut ţine chiar şi Comemorarea.“

În unele lagăre, Martorilor din afară li se permitea să trimită alimente şi alte produse fraţilor închişi. În perioada 1941–1945, aproximativ 40 de Martori din Basarabia, Moldova şi Transilvania au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Şibot, în Transilvania. Deţinuţii lucrau la o fabrică de cherestea din localitate. Mergeau acolo în fiecare zi. Întrucât în lagăr se primea prea puţină hrană, Martorii care locuiau în apropiere aduceau la fabrică alimente şi îmbrăcăminte în fiecare săptămână, iar fraţii le distribuiau după necesităţi.

Asemenea fapte bune au constituit o frumoasă mărturie atât pentru ceilalţi deţinuţi, cât şi pentru gardieni. Aceştia din urmă au remarcat şi că Martorii lui Iehova erau oameni demni de încredere şi le-au acordat mai multă libertate decât li se acorda în mod obişnuit deţinuţilor. Unul dintre gardienii de la Şibot chiar a acceptat adevărul.

Binecuvântări în perioada postbelică

În mai 1945, odată cu încheierea războiului în Europa, Martorii lui Iehova au fost eliberaţi din închisori şi din lagărele de muncă. Martin Magyarosi, pe atunci în vârstă de 62 de ani, s-a întors în Bucureşti, dar a găsit vechiul birou de filială gol. Nu mai rămăsese nici măcar o maşină de scris! „Lucrarea Domnului a reînceput de la zero“, se spunea într-un raport. Pe lângă organizarea lucrării, fraţii au făcut şi demersuri pentru o recunoaştere oficială, iar eforturile lor au dat rezultate. În 11 iulie 1945, Asociaţia Martorilor lui Iehova din România a fost înregistrată ca persoană juridică.

Ca urmare, a fost mai uşor să se organizeze întruniri publice şi congrese şi să se producă literatură. Toate aceste măsuri au reînsufleţit lucrarea şi au contribuit la risipirea, în mare parte, a confuziei şi a disensiunilor existente între fraţi. De fapt, în primul an după încetarea războiului, fraţii au produs aproximativ 870 000 de broşuri şi peste 85 500 de exemplare ale revistei Turnul de veghe, şi aceasta în pofida lipsei de hârtie din ţară! În plus, s-au botezat 1 630 de persoane.

Fraţii începuseră să predice în mod deschis chiar înainte ca Martorii să fie recunoscuţi oficial în ţară. Ei au organizat şi întruniri şi cuvântări publice speciale. Iată ce a spus un frate care a fost impresionat de spiritul Martorilor din judeţul Maramureş: „Armatele nici nu se retrăseseră complet, că fraţii ţineau deja întruniri. Îi vedeai cum veneau din toate satele din zonă, fără nici o teamă. Erau vremuri emoţionante! Unii mergeau pe jos 80 km, cântând şi depunând mărturie tot drumul. În fiecare duminică, preşedintele programului anunţa locul unde urma să se ţină întrunirea în duminica următoare“.

Se ţineau cuvântări publice chiar şi în oraşele şi satele în care erau puţini Martori sau nu erau deloc. Fraţii porneau la drum aproape de miezul nopţii şi mergeau pe jos până la 100 km ca să ajungă la locul de întrunire. De multe ori călătoreau desculţi pentru că pantofii costau destul de mult. Bineînţeles că aveau pantofi, dar îi duceau pe umăr! Doar când vremea se înrăutăţea, de exemplu când era foarte frig, îşi puneau pantofii în picioare. Cu o zi înainte, fraţii ofereau literatură oamenilor din localitate şi anunţau titlul cuvântării, invitându-i pe localnici să asiste la întrunire. După cuvântare, fraţii porneau la drum înapoi spre casele lor.

În oraşele Baia Mare, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş şi Ocna Mureş, fraţii au ţinut multe adunări de mari proporţii, la care au asistat sute de Martori şi persoane interesate. O parte emoţionantă a congresului de la Baia Mare ţinut în iunie 1945 a constituit-o botezul. Cuvântarea de botez s-a ţinut la 10 km distanţă de oraş, în grădina unui frate. Apoi 118 persoane au fost botezate prin scufundare în râul Lăpuş, care curgea chiar la capătul grădinii fratelui. Cu siguranţă a fost un botez de neuitat, care a avut loc într-un minunat cadru natural.

În Târgu-Mureş, fraţii au închiriat un teatru cu o capacitate de 3 000 de locuri. Delegaţii au început să sosească cu o zi înainte, venind cu trenul, cu trăsura, cu bicicleta sau chiar pe jos. Imediat cum soseau, unii şi începeau să predice şi să-i invite pe oameni la discursul public, care avea ca temă ‘corabia lui Noe’. În tot oraşul au fost expuse afişe pe care era scris frumos titlul cuvântării. La vederea acestora, mulţi fraţi au plâns de bucurie. N-au crezut niciodată că vor putea predica liberi vestea bună!

Eforturile asidue ale fraţilor au fost răsplătite din plin. La congres au venit atât de mulţi oameni, încât a trebuit să se monteze afară două difuzoare pentru cei care n-au mai încăput în sală. Astfel, programul a putut fi ascultat şi de vecini de la ferestrele caselor lor. Autorităţile oraşului, dar şi alte personalităţi, au fost invitate la congres ca să-i poată vedea şi auzi personal pe Martorii lui Iehova. În mod neaşteptat, locurile rezervate pentru oficialităţi au fost ocupate până la ultimul. Mai mult, aceştia au cântat împreună cu fraţii.

Primul congres naţional

În zilele de 28 şi 29 septembrie 1946, Martorii lui Iehova au ţinut primul lor congres naţional în România, la Arenele Romane din Bucureşti. Direcţiunea Căilor Ferate Române a fost de acord să pună la dispoziţie un tren special pentru delegaţii la congres şi chiar să reducă cu 50% costul biletului! Trenul a adus în capitală peste 1 000 de delegaţi din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Mulţi purtau pancarte mari, stârnind curiozitatea oamenilor pe parcursul călătoriei. Totuşi, un incident a umbrit puţin călătoria.

Preoţii aflaseră despre congres şi au încercat să împiedice intrarea trenului în gară. Vineri, cu o zi înainte de congres, Martorii locali au venit la gară la ora 9.00 pentru a-i întâmpina pe fraţi. Au aşteptat cu răbdare până la orele 18.00, când, în sfârşit, trenul a intrat în gară. Bucuria fraţilor, atât a gazdelor, cât şi a oaspeţilor, a fost atât de mare, încât nu poate fi descrisă în cuvinte. La gară veniseră pentru menţinerea ordinii jandarmi înarmaţi, însă nu a fost nevoie de intervenţia lor.

O mare parte a Bucureştiului fusese distrusă în război, printre altele şi 12 000 de locuinţe. Prin urmare, locurile de cazare erau puţine. Dar fraţii, inventivi cum erau, au găsit o soluţie. Au cumpărat o grămadă mare de paie, pe care le-au întins în grădina unui frate din cartierul Berceni. Şi aşa au avut „paturi“ suplimentare! Vremea fiind neobişnuit de caldă pentru sfârşitul lui septembrie, congresiştii au avut parte de o odihnă binemeritată alături de copiii lor, dormind pe „saltelele“ de paie sub cerul înstelat. În prezent, pe acest teren se află o frumoasă Sală a Regatului.

Sâmbătă dimineaţă, în faţa unui auditoriu de 3 400 de fraţi s-a făcut un anunţ emoţionant: revista Turnul de veghe urma să fie din nou publicată bilunar atât în limba română, cât şi în limba maghiară. Şi chiar în acea dimineaţă, fraţii au primit 1 000 de exemplare ale primului număr. Un timp, revista a avut patru articole de studiu, pentru ca fraţii să ajungă la zi cu informaţiile care nu fuseseră primite din cauza războiului.

Dimineaţa de duminică a fost dedicată predicării. Pe toate străzile capitalei puteau fi văzute grupuri de vestitori, care îi invitau pe trecători la cuvântarea publică. Pe afişul care anunţa congresul erau desenate un ciocan, o sabie şi o nicovală, iar lângă ele se putea citi următorul text: „«Săbiile transformate în fiare de plug» — Dumnezeu a spus aceasta. Doi profeţi au scris-o. Dar cine va face-o? — Cum? Şi când?“ Fraţii au oferit invitaţii şi reviste din sacoşele lor de pânză albă, purtate pe umăr, pe care erau cusute cuvintele „Martorii lui Iehova“, „Vestitorii împărăţiei lui Dumnezeu“ sau „Vestitorii Teocraţiei“.

După-amiaza, Martin Magyarosi a început discursul public astfel: „Astăzi, la Paris se desfăşoară Conferinţa pentru pace a Marilor Puteri. Aici, [la congresul nostru] sunt 15 000 de persoane. Dacă vom căuta, nu vom găsi nici sabie, nici pistol la vreunul dintre Martorii lui Iehova prezenţi aici. De ce? Pentru că noi am transformat deja săbiile în fiare de plug!“ Întrucât urmările războiului erau evidente pretutindeni, cuvântarea a fost cât se poate de oportună şi a avut un puternic impact asupra auditoriului.

Duminică au fost prezenţi şi procurorul general, unul dintre secretarii ministrului de interne, mai mulţi ofiţeri şi comisari de poliţie, dar şi un grup de preoţi ortodocşi. Atât fraţii, cât şi oficialităţile s-au aşteptat ca preoţii să creeze probleme, întrucât ameninţaseră că o vor face. Însă un singur preot a încercat să întrerupă programul. Când fraţii l-au văzut că se îndreaptă spre podium în timpul cuvântării publice, au mers după el, l-au apucat strâns de braţ şi l-au însoţit înapoi la locul lui. „Nu e necesar ca vreun preot ortodox să ia cuvântul la acest congres“, i-au şoptit la ureche. „Sunteţi însă invitat să luaţi loc şi să ascultaţi.“ Preotul s-a aşezat şi n-a mai încercat să deranjeze programul. Ulterior, procurorul general a declarat că i-au plăcut cuvântările şi că l-a impresionat ordinea în care s-a desfăşurat congresul.

Referindu-se la congres, un frate a scris mai târziu: „Planurile urzite de împotrivitori au eşuat complet, iar fraţii s-au întors bucuroşi la casele lor“. În plus, congresul le-a fost de mare ajutor celor care căzuseră pradă unor sentimente contradictorii din cauza disensiunilor apărute în mijlocul fraţilor în perioada războiului. Astfel, fraţii s-au întors de la congres cu un spirit nou, de pace şi unitate.

În ceea ce priveşte clerul, lucrurile păreau să se schimbe. În multe zone din ţară, preoţii nu se mai puteau baza pe sprijinul autorităţilor laice când era vorba despre Martorii lui Iehova. Bineînţeles că acest lucru nu i-a împiedicat să-i denigreze pe fraţi în predicile lor. Unii preoţi au mers chiar mai departe şi au recrutat bande de huligani ca să-i bată pe fraţii şi surorile noastre când îi vedeau predicând. Odată, soţia unui preot ortodox a sărit la o pionieră cu un băţ, lovind-o până când băţul s-a rupt. Într-un raport din acea vreme se spune: „Am deschis multe procese împotriva preoţilor“.

Alte eforturi pentru restabilirea unităţii

În 1947, Alfred Rütimann, de la Filiala din Elveţia, a venit pentru două luni în România. Fusese planificat un congres, iar Hayden Covington, de la sediul mondial, ar fi trebuit să vină împreună cu fratele Rütimann. Autorităţile române însă nu i-au acordat viză fratelui Covington, nici nu le-au permis fraţilor să ţină congresul. Totuşi, Alfred Rütimann a primit viză pe două luni. Astfel, el a putut să viziteze România pe parcursul lunilor august şi septembrie.

A sosit pe aeroportul din Bucureşti, unde a fost întâmpinat de un grup de fraţi şi surori cu zâmbetul pe buze şi cu tradiţionalul buchet de flori în semn de bun venit. Au mers apoi pe strada Alion nr. 38, la locuinţa unei persoane interesate, unde funcţiona biroul de filială din Bucureşti. Biroul fusese mutat aici în ianuarie 1947. Întrucât ameninţarea comunistă era tot mai evidentă, fraţii au păstrat vechea adresă a biroului, strada Basarabia nr. 38, ca adresă oficială. Apartamentul acesta fusese cumpărat în iulie 1945; înăuntru erau o masă veche, o canapea, o maşină de scris stricată şi un bufet plin de reviste şi broşuri cu file îngălbenite, lucruri ce puteau fi confiscate fără ca lucrarea să aibă de suferit. Aici lucra din când în când o soră.

Fratele Rütimann s-a întâlnit cu Pamfil Albu, preşedintele asociaţiei care funcţiona ca persoană juridică în România, şi cu Martin Magyarosi, care supraveghea lucrarea de predicare din ţară. Amândoi slujeau şi ca supraveghetori de district. Întrucât timp de mai mulţi ani comunicarea cu fraţii din afara ţării fusese limitată, fraţii români au fost încântaţi să audă noutăţile din organizaţia lui Iehova: de pildă, instituirea în congregaţii a Şcolii de Minister Teocratic şi înfiinţarea Şcolii Galaad pentru instruirea misionarilor. Fireşte, toţi erau nerăbdători ca Şcoala de Minister Teocratic să se ţină şi în România. De fapt, fraţii au luat imediat măsuri ca toate cele 90 de lecţii din manualul şcolii Ajutor teocratic pentru vestitorii împărăţiei să fie tipărite atât în limba română, cât şi în limba maghiară, în mai multe fascicule.

Însă principalul obiectiv al fratelui Rütimann era acela de a vizita cât mai multe congregaţii şi grupe pentru a le prezenta cele mai importante cuvântări pe care le-ar fi putut asculta dacă congresul ar fi avut loc. Astfel, însoţit de fratele Magyarosi, care slujea ca translator, Alfred Rütimann a făcut un tur în două etape prin zonele în care adevărul pătrunsese bine. Mai întâi a vizitat Transilvania.

Transilvania şi alte regiuni

Ca mai peste tot, vestitorii din Transilvania au făcut mari eforturi pentru a asista la întrunirile speciale. În plus, fiindcă cei doi vizitatori aveau un program strict, fraţii au fost dispuşi să stea treji până târziu. De exemplu, în satul Vama Buzăului, programul a durat de la orele 22.00 până la ora 2.00 dimineaţa, fără ca vreunul dintre cei 75 de fraţi din auditoriu să se plângă.

„Aici oamenii au altă concepţie cu privire la scurgerea timpului“, a scris mai târziu Alfred Rütimann. „Nu-i deranjează absolut deloc să se scoale la ora 2.00 sau 3.00 dimineaţa pentru că le-au venit musafiri. Ei percep altfel timpul! Deşi călătoresc pe jos, uneori parcurgând distanţe mari chiar desculţi, par să aibă mai mult timp decât noi şi sunt mai puţin stresaţi. La început am crezut că ar fi neînţelept să-i chemăm la întrunire la o oră atât de târzie, însă fratele Magyarosi m-a asigurat că nu e deloc aşa.“

Următorul popas l-au făcut la Târgu-Mureş, oraş care pe atunci avea 31 000 de locuitori. Şi aici războiul făcuse ravagii şi aproape că n-a mai rămas nici un pod în picioare. Cu toate acestea, 700 de fraţi din 25 de congregaţii au parcurs aproape 50 km până la locul de întrunire: o poieniţă dintr-o pădure aflată în apropierea oraşului.

De aici, cei doi au mers la Cluj-Napoca, unde la întrunire au venit 300 de fraţi din 48 de congregaţii. Fratele Magyarosi i-a arătat fratelui Rütimann tipografia ce fusese pierdută în 1928 din cauza lui Iacob Sima. Ce s-a întâmplat cu acesta? „A murit anul trecut“, a scris fratele Rütimann în raportul său. „Ajunsese un beţiv.“

Următoarele oraşe vizitate au fost Satu Mare şi Sighetul Marmaţiei, aflate în apropiere de graniţa cu Ucraina. În această zonă existau peste 40 de congregaţii de limbă română, maghiară şi ucraineană. Sătenii de aici se descurcau singuri. Cultivau plante agricole precum inul şi cânepa şi creşteau animale, îndeosebi oi. Îşi confecţionau singuri îmbrăcăminte şi covoare şi tăbăceau piei de animale. Cizmarul satului le făcea pantofi. Mulţi fraţi şi surori au venit la întrunirile speciale îmbrăcaţi în costume populare din in şi cânepă, costume ţesute şi brodate chiar de ei.

În a doua etapă a turului lor, fraţii Rütimann şi Magyarosi au vizitat Moldova, mai exact regiunea din nord-est. Primul popas l-au făcut în comuna Frătăuţi, unde fraţii, deşi săraci, au fost deosebit de ospitalieri. La lumina slabă a lămpilor cu petrol, ei le-au pus musafirilor pe masă lapte proaspăt, pâine, mămăligă şi ouă fierte servite în unt topit. Toţi au mâncat din blide. „Mâncarea a fost foarte bună“, a scris fratele Rütimann. Noaptea musafirii au dormit în bucătărie, pe priciuri, nişte paturi aşezate lângă cuptor, şi astfel n-au avut probleme cu frigul. Gazdele au dormit lângă ei, pe saci umpluţi cu paie.

Martorii din această zonă erau zeloşi în minister şi au avut parte de bogate binecuvântări din partea lui Iehova, după cum se poate vedea şi din rapoarte. În primăvara anului 1945, în zonă erau 33 de vestitori. În 1947, când cei doi fraţi au venit în vizită, erau 350 de vestitori: de zece ori mai mulţi, şi asta în doar doi ani!

Integrându-se şi mai bine în peisajul rustic, fraţii au călătorit cu o căruţă trasă de doi cai până la Bălcăuţi şi Ivăncăuţi, parcurgând o distanţă de 120 km. „Caii româneşti, mici, dar rezistenţi, te pot duce pe orice fel de drum, oricât ar fi de rău, şi la orice ceas din noapte sau din zi“, a scris un frate. Formată în 1945, congregaţia din Bălcăuţi era alcătuită din foşti membri ai unei biserici evanghelice. Servul de congregaţie era chiar fostul lor predicator. La Ivăncăuţi, întrunirea s-a ţinut în casa unui frate, deoarece afară ploua. Dar acest lucru n-a fost un inconvenient pentru cei prezenţi, 170 la număr, dintre care unii veniseră desculţi pe jos 30 km!

Dacă am face bilanţul, cei doi fraţi au ţinut cuvântări în 19 localităţi, în faţa a 4 504 vestitori şi persoane interesate, din 259 de congregaţii. În drum spre Elveţia, Alfred Rütimann a ţinut cuvântări şi în oraşele Orăştie şi Arad, unde unii fraţi au parcurs pe jos până la locul întrunirii între 60 şi 80 km. Un ţăran în vârstă de 60 de ani a venit desculţ pe jos 100 km. Ce dovadă de apreciere!

Aceste întruniri speciale au constituit o piatră de hotar în istoria activităţii din România. Ele însă au fost oportune nu doar pentru că fraţii aveau nevoie de încurajare, ci şi pentru că secerişul spiritual trebuia să înceapă. Românii erau sătui de conducători opresivi şi de suferinţele cauzate de război, iar mulţi erau dezamăgiţi de religie. În plus, în august 1947, devalorizarea bruscă a leului a lăsat peste noapte o mulţime de oameni fără nici un ban. Prin urmare, mulţi dintre cei ce s-au opus mesajului despre Regat erau acum dispuşi să-l asculte.

Mai mult, aceste întruniri speciale au fost oportune şi dintr-un alt punct de vedere: la orizont se contura un nou val de persecuţii, şi mai crunte. Alimentate de ideologii ateiste, într-o perioadă când la putere erau oameni intoleranţi şi cruzi, aceste persecuţii aveau să dureze aproape patru decenii!

Cortina de Fier în România

În noiembrie 1946, cu un an înainte ca Alfred Rütimann să viziteze România, au venit la putere comuniştii. În câţiva ani, partidul comunist a eliminat orice opoziţie şi a accelerat procesul de sovietizare, instituţiile culturale şi politice din ţară aliniindu-se modelului sovietic.

Profitând de calmul de dinaintea furtunii, fraţii au tipărit sute de mii de reviste, broşuri şi alte publicaţii, pe care le-au distribuit la 20 de depozite din ţară. În aceeaşi perioadă, mulţi fraţi şi-au extins activitatea, unii începând pionieratul. Printre aceştia s-au numărat şi Mihai Nistor şi Vasile Sabadâş.

Mihai a fost repartizat în nord-vestul şi centrul Transilvaniei. El a continuat să facă pionierat şi în timpul interdicţiei comuniste, fiind multă vreme urmărit de împotrivitori. Cum a reuşit să scape şi să nu fie prins? Iată ce povesteşte el: „Mi-am făcut un fel de tolbă, aşa cum poartă geamgiii. Mă îmbrăcam în haine de lucru, puneam în tolbă sticlă pentru geamuri şi câteva unelte şi o porneam prin satele şi oraşele în care trebuia să predic. Când zăream un miliţian ori pe cineva suspect, începeam să strig că vând geamuri. Alţi fraţi foloseau alte metode ca să nu fie prinşi. Era frumos, dar riscant, nu doar pentru noi, pionierii, ci şi pentru familiile care ne primeau în casele lor. Totuşi, eram foarte bucuroşi văzând cum progresau cei ce studiau Biblia şi cum creşteau rândurile vestitorilor“.

Şi Vasile Sabadâş a perseverat în serviciul de pionier chiar dacă trebuia să călătorească deseori. El a ajutat foarte mult la căutarea şi încurajarea fraţilor risipiţi în urma acţiunilor Securităţii, care era elementul central al unei vaste reţele de apărare a noului regim comunist. „Ca să nu fiu arestat, a trebuit să fiu prudent şi inventiv“, povesteşte Vasile. „Când trebuia să merg în alte zone ale ţării, am căutat să am întotdeauna un motiv întemeiat. De exemplu, îmi luam un bilet de tratament la băi.

Evitând să stârnesc bănuieli, am reuşit să stabilesc legături între fraţi, ca ei să poată primi hrană spirituală cu regularitate. Aveam ca lozincă textul din Isaia 6:8, «Iată-mă, trimite-mă!» şi pe cel din Matei 6:33, «Continuaţi deci să căutaţi mai întâi regatul». Aceste versete mi-au dat bucurie şi putere ca să perseverez.“ Vasile avea nevoie de aceste calităţi, deoarece, cu toate măsurile de precauţie luate, la fel ca mulţi alţi fraţi, şi el avea să fie în cele din urmă arestat.

Atacuri violente împotriva Organizaţiei lui Dumnezeu

În 1948, era greu să se păstreze legătura cu sediul mondial prin scrisori. Astfel, fraţii au recurs de multe ori la mesaje codificate, scrise pe cărţi poştale. În mai 1949, Martin Magyarosi a trimis următorul mesaj primit de la Petre Ranca, un colaborator de la biroul de filială din Bucureşti: „Toţi membrii familiei sunt bine. A fost un vânt foarte puternic şi un frig crâncen şi n-am fost în stare să lucrăm pământul“. Mai târziu, alt frate a scris că „familia nu mai poate primi dulciuri“ şi că „mulţi sunt bolnavi“. Prin acest mesaj el a vrut să spună că nu se mai putea trimite hrană spirituală în România şi că mulţi fraţi erau la închisoare.

În urma deciziei Ministerului Justiţiei din 8 august 1949, biroul de filială din Bucureşti a fost închis, la fel şi clădirile cu locuinţe, iar toate echipamentele, inclusiv bunurile personale ale fraţilor, au fost confiscate. În următorii ani, sute de fraţi au fost arestaţi şi condamnaţi. Sub regimul fascist, Martorii lui Iehova erau acuzaţi că sunt comunişti; însă când comuniştii au venit la putere, fraţii au fost etichetaţi drept „imperialişti“ şi „propagandişti americani“.

Spionii şi informatorii pândeau la tot pasul. În Anuarul pe 1953 se spunea că măsurile luate de comunişti „au ajuns atât de aspre, încât orice român care primeşte o scrisoare din Occident este pus pe o listă neagră şi urmărit pas cu pas“. Raportul spunea în continuare: „E aproape imposibil să ne imaginăm teroarea care există în ţară. Nici chiar între membrii unei familii care trăiesc sub acelaşi acoperiş nu mai există încredere. Libertatea este ceva de domeniul trecutului“.

La începutul anului 1950, Pamfil şi Elena Albu, Petre Ranca, Martin Magyarosi şi mulţi alţii au fost arestaţi şi acuzaţi pe nedrept că fac spionaj pentru Occident. Unii au fost torturaţi pentru a dezvălui informaţii confidenţiale şi pentru a recunoaşte că sunt „spioni“. Însă singura informaţie obţinută de la ei a fost că i se închină lui Iehova şi că slujesc intereselor Regatului său. După ce au îndurat aceste suferinţe, unii fraţi au fost trimişi la închisoare, alţii în lagăre de muncă. Dar ce efect a avut acest val de persecuţii asupra lucrării? Chiar în acel an, 1950, România a înregistrat o creştere de 8% a numărului de vestitori. Ce mărturie a puterii spiritului lui Dumnezeu!

Fratele Magyarosi, care pe atunci avea aproape 70 de ani, a fost trimis la penitenciarul din Gherla, în Transilvania, unde s-a stins din viaţă spre sfârşitul anului 1951. „Mari şi multe au fost suferinţele lui de dragul adevărului, mai ales după arestarea din ianuarie 1950“, se spunea într-un raport. „Acum însă toate aceste suferinţe au luat sfârşit.“ Într-adevăr, timp de aproximativ 20 de ani, Martin a suportat atacuri brutale din partea preoţilor, a fasciştilor şi a comuniştilor. Exemplul său de integritate ne aduce aminte de cuvintele apostolului Pavel: „M-am luptat lupta excelentă, am alergat cursa până la capăt, am respectat credinţa“ (2 Tim. 4:7). Deşi nu a fost închisă, soţia sa, Maria, ne-a lăsat şi ea un minunat exemplu de perseverenţă în încercări. Un frate a spus că era „o soră inteligentă, complet dedicată lucrării Domnului“. După arestarea lui Martin, Maria a rămas în grija rudelor şi a fiicei ei adoptive, Mărioara, care a stat şi ea la închisoare, fiind eliberată în toamna anului 1955.

„Martorii lui Iehova sunt oameni demni de toată lauda“

În 1955, guvernul a acordat o amnistie, iar majoritatea fraţilor au fost eliberaţi. Libertatea aceasta însă a fost de scurtă durată. Din 1957 până în 1964, Martorii lui Iehova au fost din nou urmăriţi şi arestaţi, unii fiind chiar condamnaţi la închisoare pe viaţă. Fraţii aflaţi în detenţie n-au căzut pradă disperării, ci s-au încurajat unii pe alţii pentru a rămâne fermi. De fapt, au ajuns cunoscuţi pentru principiile şi integritatea lor. „Martorii lui Iehova sunt oameni demni de toată lauda şi n-ar renunţa la religia lor pentru nimic în lume“, a spus un deţinut politic. El a adăugat că în închisoarea în care se afla, Martorii erau „cei mai îndrăgiţi deţinuţi“.

În 1964 s-a acordat o altă amnistie. Dar şi de data aceasta libertatea a fost de scurtă durată, întrucât între anii 1968 şi 1974 s-au făcut şi mai multe arestări. „Am fost torturaţi şi batjocoriţi pentru că am vestit Evanghelia“, a scris un frate. „Vă implorăm să-i amintiţi în rugăciunile voastre pe fraţii din închisori. Ştim că toate acestea sunt un test pe care trebuie să-l trecem. Vom continua să predicăm plini de curaj vestea bună, aşa cum s-a prezis în Matei 24:14. Vă implorăm încă o dată din tot sufletul, nu ne daţi uitării!“ După cum vom vedea în continuare, Iehova a auzit rugăciunile slujitorilor săi loiali, rugăciuni rostite din inimă, cu lacrimi, şi le-a adus mângâiere în diverse moduri.

Satan seamănă seminţele neîncrederii

Diavolul i-a atacat pe slujitorii lui Dumnezeu nu numai din afara organizaţiei, ci şi din interiorul ei. De exemplu, în 1955, când au fost eliberaţi, unii fraţi care înainte avuseseră poziţii de supraveghere nu au mai primit acelaşi însărcinări. Ca urmare, s-au lăsat cuprinşi de resentimente şi au semănat între fraţi seminţele discordiei. Ce trist e să vezi fraţi care în detenţie au rămas fermi, dar care, după ce au fost eliberaţi, au căzut pradă mândriei! Un frate cu privilegii de serviciu a mers şi mai departe: ca să evite pedeapsa a colaborat cu Securitatea, cauzând mult rău fraţilor fideli şi lucrării de predicare. Şi se pare că nu a fost singurul. — Mat. 24:10.

În plus, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat şi cu puncte de vedere diferite în privinţa chestiunilor de conştiinţă. De exemplu, fraţii arestaţi puteau alege adesea între a merge la închisoare şi a merge să muncească într-o mină de sare. Unii considerau că aceia care mergeau la mină încălcau principiile biblice. Apoi erau şi unii care susţineau că surorile nu trebuie să folosească produse cosmetice şi că este greşit să mergi la cinematograf ori la teatru. Susţineau că e greşit chiar şi să ai un radio în casă!

Însă un aspect pozitiv a fost că, în general, fraţii n-au pierdut din vedere lucrul cel mai important: să-i rămână loiali lui Dumnezeu. Aceasta s-a văzut în raportul pe anul de serviciu 1958, în care se arăta că la lucrarea de predicare au participat 5 288 de fraţi, cu peste 1 000 mai mulţi decât în anul precedent! În plus, la comemorare au asistat 8 549 de persoane; tot în acest an s-au botezat 395 de persoane.

Alt test a venit în 1962, după ce revista Turnul de veghe a explicat că „autorităţile superioare“ menţionate în Romani 13:1 erau autorităţile guvernamentale omeneşti, nu Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos, cum se crezuse înainte. Întrucât au avut de suferit atât de mult din cauza conducătorilor opresivi, mulţi fraţi din România nu au acceptat cu uşurinţă noua înţelegere. De fapt, unii chiar au crezut că aceasta nu era decât o tactică iscusită de-a comuniştilor, menită să-i determine să se supună complet Statului, ceea ce contravine principiului consemnat în Matei 22:21.

Un frate a stat de vorbă cu un Martor care vizitase Berlinul, Roma şi alte oraşe. Iată ce povesteşte fratele: „Acest Martor mi-a confirmat că noua înţelegere nu era o şmecherie comunistă, ci era hrană spirituală de la clasa sclavului. Chiar şi aşa, aveam oarecare îndoieli. Prin urmare, l-am întrebat pe supraveghetorul nostru de district ce trebuia să facem“.

„Să ne continuăm lucrarea. Asta trebuie să facem!“, a fost răspunsul lui.

„Era un sfat excelent şi mă bucur să pot spune că şi azi «continui» să predic.“

Deşi comunicarea s-a desfăşurat cu mare greutate, sediul mondial şi filiala care supraveghea activitatea din România s-au străduit să-i ţină pe fraţi la zi cu adevărurile revelate şi să-i ajute să colaboreze ca familie spirituală unită. În acest sens, s-au trimis scrisori şi au fost pregătite articole speciale care au apărut în Ministerul pentru Regat.

Dar cum ajungea hrana spirituală la slujitorii lui Iehova? Fiecare membru al Comitetului Ţării ţinea legătura în secret cu supraveghetorii itineranţi şi cu bătrânii de congregaţie prin intermediul unor curieri de încredere. Aceştia asigurau legătura şi între Biroul Central din Elveţia şi România, ducând şi aducând scrisori şi rapoarte. Astfel, fraţii puteau primi atât hrană spirituală, cât şi îndrumare teocratică, chiar dacă într-o măsură mai mică.

În plus, cei loiali s-au străduit să promoveze un spirit de unitate în cadrul congregaţiilor sau grupelor din care făceau parte. Un astfel de frate a fost Iosif Jucan, care obişnuia să spună: „Dacă nu asimilăm în permanenţă hrană spirituală şi nu ţinem legătura cu «Mama», nu putem spera să fim salvaţi la Armaghedon“. El se referea la a ţine legătura cu partea pământească a organizaţiei lui Iehova. Asemenea fraţi s-au dovedit adevărate comori pentru poporul lui Dumnezeu şi un zid în calea celor care încercau să distrugă unitatea din mijlocul acestuia.

Tactici ale împotrivitorilor

În încercarea de a slăbi credinţa slujitorilor lui Iehova şi de a-i constrânge să se supună, comuniştii s-au folosit de spioni, trădători, tortură, propagandă mincinoasă şi ameninţarea cu moartea. Spionii şi informatorii puteau fi chiar vecini, colegi de muncă, apostaţi, membri ai familiei şi securişti. Aceştia din urmă au ajuns să se infiltreze în congregaţii dându-se drept persoane interesate de adevăr şi învăţând termenii teocratici. Aceşti ‘fraţi falşi’ au făcut mult rău, iar din cauza lor au avut loc multe arestări. Unul dintre ei a fost Savu Gabor, care a ajuns chiar într-o poziţie de supraveghere. A fost însă demascat în 1969. — Gal. 2:4.

În plus, securiştii îi spionau pe oameni în propriile lor case folosind microfoane ascunse. Iată ce povesteşte Timotei Lazăr: „În timp ce eram închis fiindcă îmi păstrasem neutralitatea creştină, Securitatea îi chema cu regularitate pe părinţi şi pe fratele meu mai mic la sediu, unde îi interoga chiar şi câte 6 ore. Odată, când ei erau la interogatoriu, securiştii au montat microfoane în apartamentul nostru. Seara, fratele meu, electrician de meserie, a observat că contorul electric se învârtea neobişnuit de repede. A început să caute prin casă şi a descoperit două dispozitive de ascultare. Le-a fotografiat, după care le-a demontat. A doua zi securiştii au venit şi ne-au cerut «jucăriile», cum le numeau ei“.

Adesea, propaganda mincinoasă se făcea prin intermediul unor articole preluate de presa românească din publicaţiile altor ţări comuniste. De exemplu, articolul „Natura reacţionară a iehovismului“ fusese preluat dintr-un ziar sovietic. Articolul îi acuza pe Martorii lui Iehova că ar avea „caracteristicile unei organizaţii politice tipice“ al cărei obiectiv „este să desfăşoare o activitate subversivă în ţările socialiste“. Totodată îi îndemna pe cititori să-i denunţe pe toţi cei care promovau învăţăturile Martorilor. Pentru oamenii cu discernământ însă, această propagandă politică însemna, în mod indirect, o recunoaştere a eşecului opozanţilor, întrucât le arăta tuturor că Martorii lui Iehova continuau să fie activi.

Când securiştii prindeau un frate ori o soră, cruzimea lor nu cunoştea margini, iar în ce priveşte metodele de „lucru“ erau specialişti. Ca să le facă pe victime să vorbească, au folosit chiar şi substanţe chimice care afectau mintea şi sistemul nervos. Samoilă Bărăian a suportat un astfel de tratament plin de cruzime. El povesteşte: „După ce au început să mă interogheze, ceva mi-a făcut rău mai mult decât bătăile. Bănuiesc că mi-au pus nişte substanţe în mâncare. La scurt timp am remarcat că ceva nu era în regulă cu mine. Nu mai puteam să merg drept şi nu reuşeam să urc scările. Apoi am suferit de insomnie gravă. Nu mai puteam să mă concentrez deloc şi aveam întreruperi în vorbire.

Starea sănătăţii mi s-a agravat. După vreo lună nu mai simţeam gustul mâncării. Digestia mi se dereglase şi aveam impresia că toate încheieturile mi se desfac. Aveam dureri îngrozitoare. Picioarele îmi transpirau atât de tare, încât în două luni pantofii mi s-au stricat şi a trebuit să-i arunc. «Ce rost mai are să minţi?», ţipa anchetatorul. «Nu vezi în ce hal eşti?» Îmi trebuia multă stăpânire de sine ca să nu-mi ies din fire“. În timp, fratele Bărăian şi-a revenit complet după acest tratament dur.

În plus, Securitatea folosea şi presiunile psihice. Iată ce îşi aminteşte Alexa Boiciuc: „Pentru mine, cea mai grea noapte a fost aceea în care m-au trezit şi m-au dus pe un hol de unde auzeam cum era bătut un frate. Apoi am auzit o soră plângând, iar după aceea am auzit vocea mamei. Aş fi preferat să fiu eu bătut decât să suport aşa ceva“.

Fraţilor li se spunea că vor fi eliberaţi dacă dădeau numele altor Martori şi dacă spuneau unde sunt locurile de întrunire şi ora la care se ţineau întrunirile. Soţiile fraţilor închişi erau îndemnate să-şi lase soţii dacă îşi doreau un viitor mai bun pentru copiii lor.

Deoarece proprietăţile le fuseseră confiscate de stat, mulţi fraţi au fost nevoiţi să muncească la CAP (Cooperative Agricole de Producţie). Munca nu era chiar atât de grea, însă se ţineau destul de des şedinţe politice la care participarea era obligatorie. Cei ce nu veneau erau ridiculizaţi şi li se scădea atât de mult din salariu, încât aproape că nu mai primeau nimic. Cum era de aşteptat, Martorii lui Iehova au avut de suferit întrucât ei nu participau la nici o activitate sau şedinţă cu caracter politic.

Când făceau percheziţii în casele Martorilor, securiştii le confiscau şi bunuri materiale, mai ales lucrurile care puteau fi vândute. În toiul iernii, ei le dărâmau de multe ori sobele de teracotă, singura sursă de căldură din casă. De ce se purtau cu atâta cruzime? Ei îşi motivau acţiunile spunând că acolo ar putea fi ascunse publicaţii. Însă fraţii nu au putut fi reduşi la tăcere. Chiar şi cei care au fost victimele abuzurilor şi au suportat lipsuri în lagăre şi închisori au continuat să depună mărturie despre Iehova şi să le aducă mângâiere celorlalţi, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Iehova este lăudat în lagăre şi închisori

În afară de închisori, România avea şi trei mari lagăre de muncă. Unul se afla în Delta Dunării, altul pe Insula Mare a Brăilei, iar al treilea era la canalul Dunăre-Marea Neagră. Încă de la începutul epocii comuniste, Martorii lui Iehova au ajuns adesea să fie închişi alături de foştii lor persecutori, care erau arestaţi din cauza legăturilor cu vechiul regim. Un frate, supraveghetor de circumscripţie, a fost închis împreună cu 20 de preoţi! Cum era de aşteptat, în astfel de situaţii s-au purtat multe discuţii interesante.

De exemplu, un frate a avut o lungă discuţie cu un profesor de teologie care, înainte de a ajunge la închisoare, îi examina pe cei ce doreau să devină preoţi. Fratele şi-a dat repede seama că profesorul nu ştia aproape nimic despre Biblie. Printre deţinuţii care ascultau se afla şi un general de armată din fostul regim.

„Cum se face că un simplu muncitor cunoaşte Biblia mai bine decât dumneavoastră?“, l-a întrebat generalul pe profesor.

„La seminariile de teologie învăţăm tradiţia Bisericii şi alte lucruri legate de aceasta, nu studiem Biblia“, a răspuns profesorul.

Pe general nu l-a impresionat deloc răspunsul. „Noi aveam încredere în cunoştinţele voastre, a zis el, dar acum văd că am fost înşelaţi amarnic.“

Cu timpul, mai mulţi deţinuţi au ajuns la cunoştinţa exactă a adevărului şi şi-au dedicat viaţa lui Iehova. Printre ei a fost şi un bărbat care avea de executat o pedeapsă de 75 ani de închisoare pentru furt. El a făcut însă schimbări foarte mari în personalitatea lui, schimbări remarcate de cei din conducerea închisorii. Ca urmare, aceştia i-au dat o nouă însărcinare, una care în mod normal nu i se acordă unei persoane închise pentru furt. El trebuia să meargă în oraş neînsoţit de vreun gardian şi să facă cumpărături pentru închisoare!

Însă viaţa în detenţie era grea, iar mâncarea foarte puţină. Deţinuţii ajunseseră să ceară să nu li se mai cureţe cartofii de coajă pentru ca porţia să fie ceva mai mare. În plus, mâncau sfeclă, iarbă, frunze şi alte plante, doar ca să simtă că au stomacul plin. Toţi s-au îmbolnăvit de dizenterie, iar unii chiar au murit din cauza malnutriţiei.

Vara, fraţii aflaţi în lagărul din Delta Dunării săpau şi cărau pământ pentru construirea unui dig. Iarna, tăiau stuf stând pe gheaţă. Dormeau pe un vechi bac de fier, suportând frigul, murdăria şi păduchii, precum şi gardieni fără inimă care rămâneau indiferenţi chiar şi atunci când un deţinut murea sub ochii lor. Dar indiferent de situaţiile prin care treceau, fraţii s-au încurajat şi s-au ajutat unii pe alţii ca să rămână tari spiritualiceşte. Acest lucru reiese şi din experienţa lui Dionisie Vârciu.

Chiar înainte de a fi eliberat, un ofiţer l-a întrebat: „Vârciule, a reuşit detenţia să-ţi schimbe credinţa?“

„Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi renunţa la un costum de bună calitate pentru unul de calitate inferioară?“, i-a răspuns Dionisie.

„Nu“, a spus ofiţerul.

„Ei bine, în timpul detenţiei mele nimeni nu mi-a oferit ceva superior credinţei mele. Cum aş putea renunţa atunci la ea?“

La auzul acestor cuvinte, ofiţerul i-a strâns mâna lui Dionisie şi i-a zis: „Eşti liber, Vârciule! Păstrează-ţi credinţa“.

Fraţii şi surorile cu o credinţă ca a lui Dionisie nu erau oameni ieşiţi din comun. Curajul şi tăria lor spirituală au fost rezultatul credinţei în Iehova, credinţă ce a rămas mereu vie în diverse situaţii. — Prov. 3:5, 6; Filip. 4:13.

Metode de studiu

„Pentru mine, detenţia a fost o perioadă de instruire teocratică“, mărturiseşte András Molnos. De ce spune el acest lucru? Deoarece în detenţie, fraţii studiau Cuvântul lui Dumnezeu săptămână de săptămână, iar el a văzut cât de valoros a fost studiul. „Deseori, informaţiile nu se găseau pe o hârtie, ci în minte. Fraţii îşi aminteau articole din Turnul de veghe pe care le-au studiat înainte de a fi închişi. Unii ştiau pe dinafară reviste întregi, chiar şi întrebările de la articolele de studiu!“ În unele cazuri, acest lucru extraordinar se datora faptului că revistele erau copiate de mână, iar unii deţinuţi, înainte de a fi arestaţi, copiaseră reviste. — Vezi chenarul „Metode de multiplicare“ de la paginile 132, 133.

Când planificau întrunirile creştine, fraţii anunţau tema care urma să fie tratată. Fiecare deţinut încerca să-şi amintească tot ce ştia despre subiectul respectiv, de la versete la idei învăţate din auxiliarele creştine de studiere a Bibliei. Apoi se întâlneau cu toţii pentru a discuta pe această temă. La întrunire stabileau cine conduce programul. Acesta rostea o rugăciune de deschidere şi conducea discuţia punând întrebări adecvate. După ce toţi ceilalţi făceau comentarii, prezenta şi el câteva idei, apoi treceau la punctul următor.

În unele închisori erau interzise discuţiile în grup. Însă ingeniozitatea fraţilor era fără margini. Iată ce îşi aminteşte un frate: „Scoteam sticla de la fereastra de la baie. Apoi întindeam pe ea săpun înmuiat şi presăram deasupra var pe care îl răzuiam de pe pereţi. Când se usca, sticla devenea o tăbliţă de scris, pe care scriam lecţia pentru ziua respectivă. Un frate dicta cu glas scăzut, iar altul scria pe «tăbliţă».

Eram împărţiţi în mai multe celule, şi astfel fiecare celulă devenea o grupă de studiu. Sticla cu lecţia scrisă pe ea trecea din mână în mână pe la toţi cei din celulă. Întrucât doar o singură celulă avea tăbliţa, fraţii din celelalte celule primeau informaţiile în codul Morse. Cum? Unul dintre noi transmitea articolul în acest cod bătând cât mai uşor posibil în perete ori în ţevile de încălzire. Fraţii din celelalte celule îşi lipeau cănile de perete sau de ţeavă. Ei receptau mesajul punându-şi urechea pe cană, care juca rol de dispozitiv de ascultare. Bineînţeles, cei care nu ştiau codul Morse au trebuit să-l înveţe“.

În unele închisori, fraţii primeau hrană spirituală proaspătă din exterior, de data aceasta cu ajutorul surorilor noastre la fel de inventive. De exemplu, când coceau pâine, ele ascundeau literatură în aluat. Fraţii obişnuiau să o numească „pâinea din cer“. Surorile au reuşit să introducă în închisori chiar fragmente din Biblie. Împătureau câteva pagini de Biblie şi le introduceau într-o bilă mică de plastic, pe care o înveleau în ciocolată topită şi o dădeau apoi prin cacao.

Însă exista şi o parte neplăcută: fraţii trebuiau să citească materialul la toaletă, acesta fiind singurul loc în care puteau sta câteva minute nesupravegheaţi. Când termina de citit, fratele ascundea paginile respective în spatele rezervorului. Chiar şi deţinuţii care nu erau Martori cunoşteau ascunzătoarea, astfel că mulţi dintre ei au citit în linişte aceste materiale.

Femeile şi copiii îşi păstrează integritatea

Mulţi Martori au fost persecutaţi chiar de membrii familiei. Acesta este şi cazul a două surori de corp, Viorica şi Aurica Filip, care mai aveau şapte fraţi şi o soră. Viorica povesteşte: „În 1973, dorind să-i slujească lui Iehova, Aurica, pe atunci studentă la Universitatea din Cluj-Napoca, a fost nevoită să renunţe la facultate. La puţin timp după aceea s-a botezat. Sinceritatea şi zelul ei mi-au stârnit interesul şi am început să cercetez Cuvântul lui Dumnezeu. Când am aflat că, potrivit promisiunii lui Dumnezeu, oamenii ar putea trăi veşnic într-un paradis pământesc, mi-am zis: «Nu există nimic mai bun!» Pe măsură ce progresam în studiu, mă străduiam să aplic principiile biblice, inclusiv pe cele privind neutralitatea creştină. Astfel, am refuzat să devin membră de partid“.

Viorica spune în continuare: „În 1975 mi-am dedicat viaţa lui Iehova. O vreme am stat la nişte rude din Sighetul Marmaţiei. Eram învăţătoare la o şcoală din localitate. Pentru că nu am vrut să mă implic în politică, direcţiunea şcolii m-a informat că la sfârşitul anului şcolar voi fi dată afară. Familia a încercat să împiedice acest lucru şi a început să ne persecute pe mine şi pe sora mea“.

Până şi copiii de vârstă şcolară au fost supuşi presiunilor, în unele cazuri, chiar de securişti. În afara faptului că erau victime ale abuzurilor verbale şi fizice, mulţi copii erau exmatriculaţi, fiind astfel nevoiţi să se înscrie la alte şcoli. Alţii însă n-au mai fost primiţi la nici o şcoală. Securiştii au încercat să recruteze chiar şi copii pentru a-i face informatori!

Daniela Măluţan, care în prezent slujeşte ca pionieră, îşi aminteşte: „De multe ori am fost umilită în faţa clasei deoarece am refuzat să intru în UTC (Uniunea Tineretului Comunist), care era un instrument de îndoctrinare politică a tineretului. Când am intrat la liceu, atât securiştii, cât şi unii profesori, care erau informatorii Securităţii, mi-au făcut multe probleme. În perioada 1980–1982, am fost anchetată în biroul directorului miercurea, din două în două săptămâni, aproape fără excepţie. «Întâmplător», directorului nu i se permitea să fie de faţă. Anchetatorul, un colonel de securitate, era foarte cunoscut de fraţii din judeţul Bistriţa-Năsăud pentru ura pe care ne-o purta şi zelul cu care ne urmărea! El a venit chiar cu nişte scrisori ce îi incriminau pe fraţii care supravegheau lucrarea. Scopul lui era să-mi submineze încrederea în fraţi, să mă determine să abandonez credinţa şi apoi să facă din mine, o simplă elevă, un informator al Securităţii. Eforturile lui însă au fost fără rezultat.

Am avut totuşi şi experienţe frumoase. De exemplu, profesorul meu de istorie, membru de partid, a vrut să ştie de ce eram luată la întrebări atât de des. Într-o zi, n-a mai ţinut lecţia de istorie şi, timp de două ore, în faţa clasei mi-a pus o mulţime de întrebări despre credinţa mea. A rămas impresionat de răspunsuri şi a spus că, după părerea lui, nu era normal să fiu tratată aşa. După discuţia avută, el a arătat respect pentru convingerile noastre şi chiar a acceptat literatură.

Cu toate acestea, conducerea şcolii nu şi-a schimbat atitudinea. De fapt, după ce am terminat zece clase nu am mai fost primită la şcoală. La scurt timp însă, mi-am găsit un loc de muncă şi n-am regretat niciodată că i-am rămas loială lui Iehova. Îi sunt recunoscătoare că am crescut într-o familie creştină şi că, în pofida abuzurilor la care au fost supuşi sub regimul comunist, părinţii mei au rămas integri. N-am să uit niciodată exemplul excelent pe care mi l-au dat“.

O încercare pentru fraţii tineri

În campania dusă împotriva Martorilor lui Iehova, Securitatea s-a concentrat asupra fraţilor tineri care doreau să-şi păstreze neutralitatea creştină. Aceştia erau arestaţi şi închişi, apoi erau eliberaţi, după care erau din nou arestaţi şi trimişi înapoi în închisoare. În acest mod se urmărea să li se slăbească moralul. Un astfel de tânăr este József Szabó, care imediat după botez a fost condamnat la patru ani de închisoare.

În 1976, după doi ani în închisoare, József a fost eliberat. Apoi a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie. „Ne-am logodit şi am fixat data nunţii“, povesteşte József. „Mai târziu am primit o citaţie de la Tribunalul Militar Cluj. Trebuia să mă prezint la ei chiar în ziua în care urma să ne căsătorim! Împreună cu logodnica mea, am decis să nu ne schimbăm planurile. Aşa că ne-am căsătorit în ziua stabilită, iar după aceea m-am prezentat la tribunal. Eram căsătorit de numai câteva ore, şi totuşi m-au condamnat la 3 ani de închisoare. Am executat întreaga pedeapsă. Nu pot spune cât de grei au fost acei ani în care am stat separat de soţia mea!“

Alt tânăr Martor care a suferit a fost Timotei Lazăr. El îşi aminteşte: „În 1977, eu şi fratele meu mai mic am fost eliberaţi din închisoare. Fratele nostru mai mare, care fusese eliberat cu un an înainte, a venit acasă special ca să fim împreună. Însă a căzut în capcana întinsă de securişti, care îl aşteptau acasă. Fuseserăm separaţi 2 ani, 7 luni şi 15 zile, iar acum fratele nostru era din nou luat de lângă noi şi aruncat în închisoare pentru că-şi păstrase neutralitatea creştină. Eu şi fratele meu mai mic priveam îndureraţi cum era dus de lângă noi“.

Celebrarea Comemorării

În serile când se ţinea Comemorarea, împotrivitorii îşi intensificau eforturile de a-i prinde pe fraţi. Făceau razii la locuinţele lor, îi amendau şi chiar îi arestau. Precauţi, fraţii se întruneau în grupuri mici, uneori chiar numai în familie, şi comemorau moartea lui Isus.

Iată ce povesteşte Teodor Pamfilie: „Odată, în seara cu Comemorarea, şeful miliţiei din localitate a stat cu nişte prieteni şi a băut până târziu. Apoi a vrut să facă o razie la casele fraţilor, aşa că i-a cerut unui bărbat să-l ducă cu maşina lui. Însă maşina nu pornea. După mai multe încercări, motorul a pornit şi s-au îndreptat spre casa noastră. Noi ţineam Comemorarea într-un grup mic. Dar pentru că am acoperit bine ferestrele şi nu se vedea deloc lumină afară, au presupus că nu era nimeni acasă. Atunci au pornit spre casa altui frate. Dar aici programul se terminase şi fraţii plecaseră.

Între timp am terminat şi noi programul, iar fraţii au plecat repede spre casele lor. Nu mai rămăsese decât fratele meu de corp. Doi miliţieni au dat buzna în casă, s-au oprit în mijlocul camerei şi au strigat la noi: «Ce-i aici?»

«Nimic!», am zis eu. «Stau de vorbă cu fratele meu.»

«Aici este o adunare», a spus unul dintre ei. «Unde sunt ceilalţi?» Întorcându-se spre fratele meu, a întrebat: «Dumneata ce cauţi aici?»

«Am venit în vizită la el», a răspuns arătând spre mine. Enervaţi, miliţienii au ieşit ca o furtună. A doua zi am aflat că, cu tot zelul lor, nu reuşiseră să facă nici o arestare!“

Scrisori de la sediul mondial către autorităţile române

Cunoscând tratamentul dur la care erau supuşi Martorii lui Iehova, fraţii de la sediul mondial au redactat în martie 1970 o scrisoare de patru pagini adresată ambasadorului României în Statele Unite, iar în iunie 1971 o scrisoare de şase pagini adresată preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu. În scrisoarea către ambasador, fraţii au arătat că „iubirea creştină şi grija faţă de fraţii noştri din România ne-au determinat să ne adresăm domniei voastre“. După ce erau menţionate numele a şapte persoane închise pentru credinţa lor, în scrisoare se mai spunea: „Am fost informaţi că unii dintre cei menţionaţi anterior au fost trataţi cu brutalitate în închisoare. . . . Martorii lui Iehova nu sunt infractori. Nu se implică în politică, nici în acte subversive în nici o parte a lumii, ci participă doar la activităţi religioase“. Scrisoarea se încheia cu rugămintea adresată guvernului „de a-i elibera pe Martorii lui Iehova care suferă în închisori“.

În scrisoarea adresată preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu, se spunea că „Martorii lui Iehova din România nu se bucură de libertatea religioasă pe care o garantează Constituţia României“, ci riscă să fie arestaţi şi trataţi cu brutalitate când le împărtăşesc altora convingerile lor şi se întrunesc pentru a studia Biblia. În plus, scrisoarea aducea în discuţie o amnistie acordată cu puţin timp în urmă, când au fost eliberaţi mulţi fraţi. „S-a sperat că lucrurile se vor îmbunătăţi şi pentru . . . Martorii lui Iehova. Însă, din păcate, aceste aşteptări nu s-au materializat. Ştirile pe care le primim astăzi din toate zonele României confirmă aceeaşi realitate tristă: Martorii lui Iehova sunt încă obiectul persecuţiei din partea statului. Casele lor sunt percheziţionate, materialele tipărite sunt confiscate, bărbaţii şi femeile sunt arestaţi şi interogaţi, unii fiind condamnaţi la mulţi ani de închisoare, iar alţii, trataţi în mod brutal. Şi toate acestea se întâmplă pentru că ei citesc şi predică Cuvântul lui Iehova Dumnezeu. Aceste lucruri, cu siguranţă, nu creează o imagine prea bună unui stat. Suntem profund interesaţi de ceea ce se întâmplă cu Martorii lui Iehova din România“.

La scrisoare au fost anexate două cărţi: Adevărul care conduce la viaţă eternă, în limba română, şi Ewiges Leben — in der Freiheit der Söhne Gottes (Viaţa veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu), în limba germană.

Situaţia Martorilor lui Iehova a început să se îmbunătăţească puţin după 1975, când România a semnat Actul Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Acest acord garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, inclusiv libertatea religioasă. Drept urmare, numai cei ce refuzau să satisfacă serviciul militar erau arestaţi şi închişi.

În plus, noua constituţie din 1986 stipula că nimeni, nici chiar o persoană oficială, nu putea intra într-o locuinţă particulară fără acordul proprietarului; numai în unele situaţii impuse de lege se putea face excepţie. În sfârşit, fraţii se puteau simţi acum mai în siguranţă în locuinţele lor când ţineau întrunirile creştine, inclusiv Comemorarea.

Tipărirea în interdicţie

În perioada interdicţiei, hrana spirituală era introdusă în România sub formă de publicaţii tipărite, matriţe sau sub alte forme, fiind apoi multiplicată pe plan local. Uneori, literatura se primea tradusă deja în limbile română şi maghiară; în general însă, literatura se traducea în ţară din limbile engleză, franceză, germană sau italiană. Existau tot felul de curieri, de pildă turişti străini ce vizitau ţara, tineri veniţi la studii în România sau români care se întorceau dintr-o călătorie făcută în străinătate.

Securitatea încerca din greu să-i prindă pe curieri şi să afle unde se producea literatura în ţară. Prudenţi, fraţii îşi desfăşurau activitatea în diverse oraşe şi localităţi, în locuinţe particulare, izolate fonic. În aceste case se construiau încăperi secrete, în care erau instalate echipamentele de multiplicare. Uneori, încăperile se aflau în spatele sobelor de teracotă, care în mod normal erau fixate de perete. Însă fraţii le modificau în aşa fel încât puteau fi mişcate, dând la iveală o intrare secretă.

Sándor Parajdi a lucrat într-o tipografie secretă din Târgu-Mureş, unde se multiplica textul zilnic, Ministerul pentru Regat, Turnul de veghe şi Treziţi-vă! „La sfârşit de săptămână lucram chiar şi 40 de ore, dormind cu schimbul câte o oră“, povesteşte Sándor. „Mirosul substanţelor chimice ne intra efectiv în haine şi-n piele. Odată, când m-am întors acasă, băieţelul meu de trei ani mi-a zis: «Tati, miroşi a textul zilei!»“

Traian Chira, căsătorit şi cu trei copii, participa şi el la multiplicarea şi transportul literaturii în judeţul Cluj. Traian a primit o maşină manuală de multiplicat pe care a poreclit-o „Râşniţa“. Era o maşină veche, care demult ar fi trebuit scoasă la pensie. Cu siguranţă că n-ar fi câştigat nici un premiu în ce priveşte calitatea publicaţiilor ce ieşeau de sub tiparul ei! Aşa că Traian l-a rugat pe un frate, care era mecanic, să o repare. În timp ce o examina, pe faţa fratelui a apărut o expresie gravă ce spunea totul: vechea „râşniţă“ nu mai putea fi reparată. Apoi faţa i s-a luminat de un zâmbet. Fratele a zis: „Pot face una nouă!“ Rezultatul final însă a întrecut toate aşteptările. Fratele a pus la punct un atelier în pivniţa casei unei surori, apoi şi-a făcut chiar şi un strung. Astfel, în loc de o maşină de multiplicat, el a realizat cel puţin zece maşini! Aceste „râşniţe“ noi au fost trimise în diverse părţi ale ţării, iar cu ele s-au produs publicaţii de calitate.

În anii ’80, unii fraţi au fost instruiţi să folosească maşini de multiplicat offset, mult mai performante. Primul frate care a beneficiat de instruire a fost Nicolae Bentaru, care la rândul lui i-a instruit şi pe alţii. În multe cazuri, întreaga familie participa la producerea literaturii, fiecare membru al familiei îndeplinind o anumită sarcină. Aşa a fost şi cazul familiei Bentaru. Însă nu era deloc uşor ca fraţii să lucreze în secret, mai ales în perioada când Securitatea îi spiona pe oameni şi le percheziţiona locuinţele. Aşadar, era important ca fraţii să fie operativi. Din acest motiv, ei lucrau foarte mult la sfârşit de săptămână pentru a tipări şi a transporta literatura. De ce numai la sfârşit de săptămână? Deoarece în cursul săptămânii mergeau la serviciu.

În plus, trebuia mare atenţie când se cumpăra hârtie. Cine cumpăra chiar şi un singur pachet de hârtie, adică aproximativ 500 de coli, trebuia să explice la ce o folosea. Tipografiile utilizau însă până la 40 000 de coli pe lună! Prin urmare, fraţii au trebuit să fie prudenţi când tratau cu personalul din magazine. Şi, pentru că pe şosele se făceau des controale, trebuia mare atenţie şi când erau transportate materialele.

Traducerea — o sarcină dificilă

Un grup mic de fraţi şi surori, care locuiau în diverse părţi ale României, traduceau publicaţiile în limbile vorbite în ţară, inclusiv în ucraineană, limbă vorbită de o minoritate din nord. Câţiva traducători erau profesori de limbi străine care au cunoscut ulterior adevărul. Unii au învăţat singuri o limbă străină, alţii însă au urmat cursuri speciale pentru învăţarea limbii respective.

La început, traducătorii lucrau pe caiete, scriind textul de mână. Apoi duceau caietele la Bistriţa, un oraş din nordul ţării, unde se făcea corectura. O dată sau de două ori pe an, traducătorii şi corectorii se întruneau pentru a rezolva anumite probleme legate de munca lor. Când aceşti fraţi şi surori erau descoperiţi, de obicei erau percheziţionaţi, anchetaţi, bătuţi şi arestaţi. Unii erau reţinuţi în arestul miliţiei câteva ore sau câteva zile, după care li se dădea drumul. Apoi erau arestaţi din nou. Aceste arestări repetate aveau ca scop intimidarea lor. Altora însă li s-a impus domiciliu forţat ori li se cerea să se prezinte zilnic la miliţie. Câţiva au fost aruncaţi în închisoare, cum s-a întâmplat cu Dumitru şi Doina Cepănaru şi cu Petre Ranca.

Dumitru Cepănaru era profesor de limba română şi de istorie, iar soţia sa, Doina, era medic. Securitatea i-a prins în cele din urmă şi i-a arestat. Au fost duşi în închisori diferite unde au stat şapte ani şi jumătate. Doina a stat cinci ani la izolare. De fapt, numele lor fuseseră printre cele menţionate în scrisoarea adresată de fraţii de la sediul mondial ambasadorului României în Statele Unite. În timpul detenţiei sale, Doina a scris 500 de scrisori atât soţului ei, cât şi celorlalte surori închise, pentru a-i încuraja.

La un an după ce Dumitru şi Doina au fost arestaţi, Sabina Cepănaru, mama lui Dumitru, a fost şi ea arestată, fiind închisă cinci ani şi zece luni. Singurul membru al familiei rămas în libertate, deşi urmărit îndeaproape de Securitate, a fost soţul Sabinei, şi el Martor al lui Iehova. El îi vizita cu regularitate pe cei trei aflaţi în închisoare, expunându-se astfel unui mare risc.

În 1938, Petre Ranca a fost numit secretarul Asociaţiei Martorilor lui Iehova din România. Această însărcinare, pe lângă munca sa de traducător, a făcut ca numele lui să figureze printre primele pe lista celor căutaţi de Securitate. A fost prins în 1948, apoi a fost arestat de mai multe ori, iar în 1950 a fost judecat alături de Martin Magyarosi şi de Pamfil Albu. Acuzat că face parte dintr-o reţea de spionaj anglo-americană, Petre a petrecut 17 ani în cele mai grele închisori din ţară, şi anume în cele din Aiud, Gherla şi Jilava, iar 3 ani a stat cu domiciliu forţat în judeţul Galaţi. Acest frate fidel i-a slujit lui Iehova din tot sufletul până în 11 august 1991, când şi-a încheiat cursa pământească.

Toate eforturile pline de iubire depuse de aceşti fraţi care şi-au păstrat integritatea ne amintesc următoarele cuvinte: „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi iubirea pe care aţi arătat-o pentru numele său, prin faptul că le-aţi slujit şi continuaţi să le slujiţi sfinţilor“. — Evr. 6:10.

Congrese în aer liber

Pe parcursul anilor ’80, când era posibil, fraţii au început să se întrunească în grupuri mai mari, chiar de mii de persoane. Nunţile şi înmormântările constituiau astfel de ocazii. La nunţi, fraţii ridicau un cort imens într-un loc convenabil dintr-o zonă rurală; îl împodobeau cu covoare frumos ţesute, care înfăţişau scene biblice şi versete. Apoi aranjau mesele şi scaunele pentru mulţimea de „nuntaşi“, iar în spatele pupitrului afişau textul anului şi imaginea unui turn de veghe. Vestitorii locali obişnuiau să aducă alimente, după posibilităţi. Astfel, toţi cei prezenţi aveau parte de un dublu banchet, atât fizic, cât şi spiritual.

Programul începea cu cuvântarea de nuntă ori cea de înmormântare şi continua cu alte cuvântări pe diverse teme biblice. Întrucât se întâmpla ca vorbitorii să nu ajungă la timp, existau întotdeauna fraţi calificaţi, pregătiţi să le ţină locul. În general, ţineau cuvântarea doar cu ajutorul Bibliei, deoarece nu existau schiţe.

Vara, orăşenii se duceau cu mic cu mare la iarbă verde sau la pădure să se destindă. Şi Martorii lui Iehova făceau acest lucru. Însă ei profitau de aceste ocazii şi ţineau mici congrese în aer liber. Se puneau în scenă chiar şi drame biblice în costume de epocă.

Marea Neagră era alt loc obişnuit de vacanţă, ideal pentru botezuri. Dar cum erau scufundaţi cei noi fără să atragă privirile oamenilor? De obicei, fraţii organizau un „joc“. Candidaţii la botez şi câţiva vestitori botezaţi formau un cerc în apă şi aruncau o minge de la unul la altul. Vorbitorul stătea în mijloc şi ţinea cuvântarea, după care candidaţii erau scufundaţi, bineînţeles cu multă discreţie.

O sală pentru apicultori

În 1980, fraţii din Negreşti-Oaş, un oraş aflat în nord-vestul României, au găsit o modalitate ingenioasă pentru a obţine din partea autorităţilor o aprobare în vederea construirii unei Săli a Regatului. În acele vremuri, statul încuraja apicultura. Prin urmare, un grup de fraţi care aveau mai mulţi stupi s-au gândit să înfiinţeze o asociaţie apicolă locală. Ca asociaţie, ei puteau cere autorităţilor permisiunea de a construi un loc unde să se întrunească.

După ce s-au consultat cu bătrânii din circumscripţie, fraţii s-au înscris la Asociaţia Crescătorilor de Albine din România. Apoi s-au prezentat la primărie cu proiectul unei săli. Fără să stea pe gânduri, autorităţile au aprobat construirea unei săli din lemn, lungă de 34 m şi lată de 14 m. Bucuroşi, apicultorii, cu ajutorul multor fraţi, au terminat construcţia în trei luni. Ei au primit chiar şi mulţumiri din partea autorităţilor oraşului pentru realizarea acestui proiect!

Întrucât cu ocazia inaugurării sălii urmau să vină multe persoane, iar programul avea să dureze mai multe ore, fraţii au cerut aprobarea să sărbătorească la sală încheierea treieratului grâului. S-a primit aprobarea, iar la clacă au venit peste 3 000 de Martori din toate colţurile ţării. Autorităţile oraşului au rămas stupefiate văzând atât de multe ajutoare la seceriş, dar şi la „petrecerea“ de final.

De fapt, „petrecerea“ nu era altceva decât un congres al cărui program spiritual le-a adus mari bucurii. Şi, în armonie cu scopul declarat al sălii, albinele au fost menţionate deseori în teme, dar fireşte în context spiritual. De exemplu, vorbitorii au scos în evidenţă diferite caracteristici ale albinelor: hărnicia, capacităţile lor de organizare şi de orientare, curajul lor plin de sacrificiu când îşi apără stupul şi multe altele.

După această primă întrunire, Stupina, cum i se spunea, a fost folosită în continuare de fraţi ca loc de întrunire în anii de interdicţie, plus încă trei ani după ridicarea interdicţiei.

Supraveghetorii de zonă contribuie la promovarea unităţii

Decenii la rând, comuniştii au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a semăna seminţele neîncrederii şi ale dezbinării în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi pentru a pune obstacole în calea comunicării. Cum s-a văzut mai înainte, într-o oarecare măsură ei au reuşit. De fapt, unele grupări au rămas separate până în anii ’80. Profitând însă de schimbările din climatul politic, supraveghetorii de zonă au venit în România şi au ajutat la rezolvarea acestei probleme.

Pe la mijlocul anilor ’70, Gerrit Lösch, membru al Comitetului Filialei din Austria (în prezent membru al Corpului de Guvernare), a vizitat România în mai multe rânduri. În 1988, Theodore Jaracz şi Milton Henschel, reprezentaţi ai Corpului de Guvernare, au venit în România de două ori. Au fost însoţiţi la una din vizite şi de fratele Lösch. Cu ambele ocazii a venit şi Jon Brenca, pe atunci membru al familiei Betel din Statele Unite, care le-a fost translator. După aceste vizite încurajatoare, mii de fraţi care se separaseră de poporul lui Iehova s-au ataşat turmei plini de încredere.

Între timp, schimbările pe plan politic tot mai ample au zguduit din temelii blocul comunist din Europa, culminând, spre sfârşitul anilor ’80, cu căderea majorităţii regimurilor comuniste din această parte a lumii. În România, situaţia a atins punctul critic în 1989, când populaţia s-a revoltat împotriva regimului comunist. Conducătorul partidului, Nicolae Ceauşescu, şi soţia lui au fost executaţi în 25 decembrie. Anul următor a venit la putere un nou guvern.

În sfârşit, liberi!

Martorii lui Iehova şi-au păstrat întotdeauna neutralitatea, chiar şi în timpul schimbărilor de pe scena politică a României. Totuşi această schimbare le-a adus celor 17 000 de Martori, câţi erau pe atunci în ţară, libertatea pe care cei mai mulţi doar o visaseră. „După 42 de ani grei suntem bucuroşi să trimitem un frumos raport despre activitatea din România“, scria Comitetul Ţării. „Îi suntem recunoscători Tatălui nostru iubitor, Iehova Dumnezeu, care a ascultat rugăciunile fierbinţi ale milioanelor de fraţi şi a pus capăt persecuţiilor nemiloase.“

La 9 aprilie 1990, Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova“ a fost recunoscută oficial şi imediat s-au organizat congrese de circumscripţie în întreaga ţară. La aceste congrese au asistat peste 44 000 de persoane, cifră ce reprezenta mai mult de dublul numărului vestitorilor, care atunci ajunsese la aproximativ 19 000. De fapt, din raportul de serviciu reiese că în perioada septembrie 1989 — septembrie 1990 s-a înregistrat o creştere de 15% a numărului de Martori ai lui Iehova!

În acel timp, lucrarea era coordonată de un comitet al ţării aflat sub supravegherea Filialei din Austria. Însă în 1995, după 66 de ani, în România a început să funcţioneze din nou o filială.

Ajutor în timpul dificultăţilor economice

În anii ’80, economia României era în declin, iar bunurile de consum se găseau foarte greu. Prin urmare, când guvernul comunist a căzut, întreaga economie a fost zdruncinată, populaţia aflându-se într-o situaţie disperată. Martorii lui Iehova din Austria, Ungaria şi din fosta Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie au acţionat imediat trimiţând peste 70 de tone de alimente şi îmbrăcăminte fraţilor din România. Aceştia le-au împărţit chiar şi cu vecini care nu erau Martori. „De fiecare dată când ofereau ajutor, fraţii nu pierdeau ocazia de a depune o mărturie temeinică“, se spunea într-un raport.

Pe lângă ajutoare materiale, camioanele au adus şi hrană spirituală. Când au văzut abundenţa de literatură, mulţi fraţi au plâns de bucurie, deoarece până atunci fuseseră obişnuiţi să aibă un singur Turn de veghe pentru o grupă întreagă. Mai mult, începând cu numărul din 1 ianuarie 1991, revista Turnul de veghe în limba română a fost publicată în culori, simultan cu ediţia în limba engleză. Aceste schimbări au avut ca rezultat creşterea numărului de reviste oferite în teritoriu.

De la grupe de discuţie la întruniri ţinute cu regularitate

În perioada persecuţiei, fraţii nu puteau ţine unele întruniri aşa cum se ţineau în alte ţări, de exemplu Şcoala de Minister Teocratic. Ei se adunau în grupe mici, citeau informaţiile, după care le discutau. De obicei, nu existau decât câteva exemplare ale materialelor de studiu, iar uneori nu exista decât unul singur.

„Ghidul Şcolii de minister teocratic a fost tipărit în limba română în 1992“, spune Jon Brenca, în prezent membru al Comitetului Filialei din România. „Înainte, doar câţiva fraţi aveau o variantă a acestei cărţi, tipărită pe plan local. În 1991, bătrânii au început să fie instruiţi cum să conducă Şcoala de Minister Teocratic şi cum să dea sfaturi. Adesea însă, bătrânii ezitau să ofere sfaturi, care în acea vreme trebuiau date de pe podium. «Fraţii se vor supăra dacă îi sfătuim în faţa celorlalţi», spuneau unii.“

În plus, unele lucruri au fost înţelese greşit. De exemplu, în 1993, când un absolvent al Şcolii de Instruire Ministerială trimis în România a vizitat o congregaţie, un bătrân a venit la el cu programa Şcolii de Minister Teocratic în care se menţiona că în congregaţiile mai mari se putea ţine o a doua şcoală. Gândindu-se că era vorba despre o măsură pentru elevii avansaţi, bătrânul i-a zis: „Mă întreb când vom putea începe şi noi să ţinem această şcoală? Avem fraţi calificaţi, care ar putea urma o pregătire la un nivel mai înalt“. Fratele aflat în vizită i-a explicat cu amabilitate cum stăteau lucrurile în realitate.

„Congresele de circumscripţie au contribuit mult la instruirea fraţilor, întrucât în cadrul lor se ţine o Şcoală de Minister Teocratic model, condusă de supraveghetorul de district. Totuşi, a fost nevoie de câţiva ani ca toţi să înţeleagă cum trebuie ţinută şcoala“, explică fratele Brenca.

În România, Şcoala pentru Pionieri s-a ţinut pentru prima dată în anul 1993 şi de atunci aceasta a ajutat mii de pionieri să progreseze pe plan spiritual şi să fie mai eficienţi în minister. Realitatea este că în România e dificil să faci pionierat deoarece cu greu se găseşte un loc de muncă cu jumătate de normă. Totuşi, în anul 2004, peste 3 500 de fraţi şi surori au luat parte la una dintre formele serviciului de pionier.

Ajutor pentru supraveghetorii itineranţi

În 1990, fraţii Roberto Franceschetti şi Andrea Fabbi de la Filiala din Italia au fost repartizaţi în România, pentru a ajuta la reorganizarea lucrării. „Pe atunci aveam 57 de ani“, spune fratele Roberto. „În plus, situaţia economică din România era precară. Astfel, noua repartiţie n-a fost deloc uşoară nici pentru mine, nici pentru soţia mea, Imelda.

Am sosit în Bucureşti în 7 decembrie 1990 la orele 19.00. Oraşul era acoperit de zăpadă, iar afară erau −12°C. Ne-am întâlnit cu un grup de fraţi în centrul oraşului. Am întrebat unde vom dormi în acea noapte. «Încă nu ştim», ni s-a răspuns. O tânără a cărei mamă şi bunică erau Martore a auzit discuţia noastră şi ne-a invitat fără ezitare la ea acasă. Am locuit acolo câteva săptămâni, până când am găsit un apartament potrivit în oraş. Fraţii locali ne-au oferit sprijin afectiv şi încurajare, astfel că ne-a fost mai uşor să ne adaptăm condiţiilor din noua repartiţie.“

Roberto a absolvit cea de-a 43-a clasă a Şcolii Galaad în 1967. El şi soţia sa au stat în România aproape 9 ani, timp în care le-au împărtăşit cu generozitate fraţilor locali din experienţa lor, acumulată de-a lungul deceniilor petrecute în serviciul lui Iehova, ajutându-i astfel să tragă foloase. „În ianuarie 1991, povesteşte în continuare Roberto, Comitetul Ţării a organizat o întrunire cu toţi supraveghetorii itineranţi: erau 42 de fraţi. Majoritatea au slujit în circumscripţii mici, de şase sau şapte congregaţii fiecare. Ei vizitau câte o congregaţie pe parcursul a două sfârşituri de săptămână consecutive, de obicei fără soţiile lor. Pe atunci, supraveghetorii de circumscripţie trebuiau să aibă un loc de muncă pentru a-şi întreţine familia şi pentru a nu stârni suspiciuni din partea autorităţilor. Dar acum venise timpul ca aceşti fraţi să urmeze acelaşi program pe care îl aveau supraveghetorii din alte ţări, adică să slujească în congregaţii pe parcursul unei săptămâni întregi, de marţi până duminică.

După ce le-am explicat cum stau lucrurile, le-am zis celor 42 de fraţi: «Toţi cei dispuşi să continue să slujească în calitate de supraveghetori itineranţi, să ridice mâna». Nimeni n-a ridicat mâna! Astfel, în numai câteva minute i-am pierdut pe toţi supraveghetorii itineranţi din ţară! Totuşi, după ce au analizat bine lucrurile sub rugăciune, unii s-au răzgândit. În plus, am primit ajutor din partea unor absolvenţi ai Şcolii de Instruire Ministerială veniţi din Austria, Franţa, Germania, Italia şi Statele Unite.“

Jon Brenca, de origine română, a fost trimis de la Betelul din Brooklyn, unde slujise timp de 10 ani. La început, Jon a slujit ca supraveghetor de circumscripţie şi de district. El îşi aminteşte: „În iunie 1991, fiind supraveghetor de district, am început să lucrez cu supraveghetorii de circumscripţie care au fost dispuşi să slujească cu timp integral potrivit noilor instrucţiuni. În scurt timp mi-am dat seama că nu erau singurii care trebuiau să facă schimbări mari: chiar şi congregaţiile se adaptau cu greu la noile dispoziţii. «E imposibil ca vestitorii să iasă în lucrare în fiecare zi!», au spus unii bătrâni. Cu toate acestea, fraţii s-au ajutat unii pe alţii şi au făcut schimbările necesare“.

În plus, Şcoala pentru Ministerul Regatului şi Şcoala de Instruire Ministerială au contribuit mult la instruirea fraţilor. În timpul cursurilor Şcolii pentru Ministerul Regatului ţinute la Baia Mare, un bătrân l-a abordat cu lacrimi în ochi pe unul dintre instructori, spunându-i: „Sunt bătrân de mulţi ani, dar numai acum am înţeles cum trebuie să se facă vizitele de păstorire. Le mulţumesc fraţilor din Corpul de Guvernare pentru aceste informaţii minunate“.

Fraţii auziseră despre Şcoala de Instruire Ministerială, însă li se părea un vis ca în ţara lor să se ţină cursurile acestei şcoli. Aşadar, vă puteţi imagina cât de mare a fost bucuria lor când visul a devenit realitate: În 1999 s-a ţinut prima clasă a şcolii! De atunci s-au ţinut încă opt clase, printre cursanţi numărându-se şi fraţi vorbitori de limbă română veniţi din Republica Moldova şi Ucraina.

„Am găsit adevărul!“

Deşi în prezent multora li se depune mărturie cu regularitate, aproximativ 7 milioane de oameni — o treime din populaţia ţării — locuiesc în teritorii nerepartizate. Există zone în care nu s-a ajuns niciodată cu vestea bună. Aşadar, secerişul este încă mare (Mat. 9:37)! Înţelegând această necesitate, mai mulţi pionieri regulari şi speciali, precum şi unii bătrâni de congregaţie s-au mutat în teritorii nerepartizate. Ca urmare, s-au format mai multe grupe şi s-au înfiinţat congregaţii noi. În plus, Filiala a invitat congregaţiile să participe la campanii speciale, efectuate în teritorii nerepartizate. Cum s-a întâmplat şi în alte ţări, aceste campanii au avut rezultate foarte bune.

Într-un sat izolat, o femeie în vârstă de 83 de ani a primit o revistă Turnul de veghe de la una din fiicele ei. Aceasta găsise revista într-un tomberon din Bucureşti. Bătrânica a citit revista şi a căutat toate versetele în Biblia ei, care întâmplător era o Biblie veche ce conţinea numele divin. Cu prima ocazie când a vorbit cu fiica ei, ea a exclamat: „Draga mea, să ştii că am găsit adevărul!“

Mai mult, a vorbit cu preotul din sat şi l-a întrebat de ce nu le-a spus oamenilor care este numele lui Dumnezeu. Preotul nu i-a răspuns la întrebare, dar a rugat-o să-i împrumute Biblia şi revista ca să le analizeze. Plină de respect, femeia i le-a dat, dar nu le-a mai primit niciodată înapoi. Ulterior, când Martorii lui Iehova au venit în satul lor, ea i-a invitat în casă şi a început să studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu ajutorul cărţii Cunoştinţa. A făcut progrese frumoase, iar azi ea şi fiicele ei sunt în adevăr.

În sfârşit, congrese în libertate!

Martorii lui Iehova din România au fost foarte bucuroşi deoarece în 1990 au putut ţine Congresul de District „Limba curată“. Atunci mulţi au asistat pentru prima oară la un congres. Oraşele în care s-au ţinut congresele din România au fost Braşov şi Cluj-Napoca. Cu două săptămâni înainte însă, o delegaţie de peste 2 000 de fraţi români au asistat la congres în Budapesta (Ungaria), tot programul fiind ţinut în limba română. Deşi cele două congrese din România s-au desfăşurat doar pe parcursul unei zile, fraţii au ascultat cu încântare cuvântările ţinute de cei doi reprezentanţi ai Corpului de Guvernare, Milton Henschel şi Theodore Jaracz. În total au asistat peste 36 000 de persoane, dintre care 1 445 s-au botezat, cifră ce reprezenta aproape 8% din numărul vestitorilor!

În 1996, Bucureştiul urma să găzduiască un congres internaţional cu tema „Mesagerii păcii divine“. Însă clerul ortodox a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a anula congresul. Preoţii şi acoliţii lor au lipit peste tot în capitală — pe biserici, pe clădiri, pe ziduri şi în pasaje — afişe cu mesaje pline de ură. „Ortodoxie sau moarte“, scria pe unul dintre ele, iar pe un altul se putea citi: „Se va cere autorităţilor anularea acestui congres. VENIŢI SĂ NE APĂRĂM CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ! Dumnezeu să ne ajute!“

Având în vedere situaţia creată, autorităţile au reanalizat situaţia şi nu au mai permis ca acest congres să aibă loc în Bucureşti. Totuşi, fraţii au reuşit să închirieze în Braşov şi în Cluj-Napoca două stadioane, unde au ţinut congrese în perioada 19–21 iulie. În plus, s-au organizat congrese de proporţii mai mici şi în Bucureşti şi Baia Mare pentru aceia care n-au reuşit să meargă la celelalte congrese.

Reporterii au fost impresionaţi de calmul fraţilor şi de rapiditatea cu care au reuşit să se reorganizeze. Astfel, în pofida denigrărilor din partea clerului, cu o zi înainte de începerea congreselor, mass-media a dat publicităţii diverse materiale cu caracter pozitiv. Dar chiar şi ştirile negative au avut o parte bună, întrucât datorită lor s-a adus în discuţie numele Iehova. „În trei săptămâni ni s-a făcut o publicitate pentru care ne-ar fi trebuit ani de zile de mărturie în întreaga ţară“, a spus un frate din Bucureşti. „Ceea ce Biserica Ortodoxă credea că va fi o piedică pentru noi, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, în favoarea veştii bune.“ La aceste congrese au asistat 40 206 persoane şi s-au botezat 1 679 de persoane.

În anul 2000, cu ocazia Congresului de District „Împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu“, fraţii au primit cu mare emoţie Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în limba română. Iată ce a spus un frate tânăr, care a arătat apreciere pentru această traducere: „M-am simţit şi mai aproape de Iehova când am citit numele lui chiar în exemplarul meu personal. Îi mulţumesc lui Iehova şi organizaţiei sale din adâncul inimii“.

De la Stupină la o sală de congrese

În afară de Stupina menţionată mai înainte, în perioada comunistă nu s-a construit nici o Sală a Regatului. Prin urmare, când interdicţia a fost ridicată, în ţară era nevoie de foarte multe Săli ale Regatului. Totuşi, în mare parte graţie unui program de construire a Sălilor Regatului, fraţii au reuşit în ultimii ani să dea în folosinţă, în medie, câte o Sală a Regatului la fiecare zece zile! Aceste clădiri simple, dar funcţionale, sunt realizate după proiecte standard, cu materiale uşor de procurat. La fel ca în alte ţări, buna organizare şi spiritul de voluntariat manifestat de fraţi pe parcursul lucrărilor de construcţie, mai ales la sălile construite în scurt timp, constituie o frumoasă mărturie pentru vecini, oameni de afaceri şi autorităţi.

În judeţul Mureş, fraţii s-au prezentat la autorităţi pentru a primi aprobarea de a racorda la linia de tensiune electrică o Sală a Regatului aflată în construcţie. „De ce atâta grabă?“, a întrebat secretara. „Veţi primi aprobarea peste o lună şi nu veţi înainta mult cu lucrările până atunci.“ Fraţii au mers în audienţă la director.

Şi el a întrebat: „De ce vă grăbiţi? Din câte ştiu, de-abia aţi săpat fundaţia!“

„Bine, dar asta a fost acum o săptămână!“, au răspuns fraţii. „Acum lucrăm la acoperiş!“ Înţelegând acest lucru, directorul le-a dat aprobarea chiar a doua zi.

Prima sală de congrese din România, construită la Negreşti-Oaş, are o capacitate de 2 000 de locuri în interior şi 6 000 de locuri într-un amfiteatru în aer liber. Fratele Lösch a răspuns cu bucurie invitaţiei de a ţine cuvântarea de dedicare, pe care a prezentat-o chiar în limba română. La construirea sălii au participat peste 90 de congregaţii din cinci circumscripţii. În iulie 2003, înainte ca sala să fie dedicată, asistenţa la congresul de district a fost de 8 572 de persoane. Bineînţeles, sala de congrese a fost mult timp subiect de discuţie pentru comunitatea ortodoxă din zonă. Însă nu toate comentariile au fost negative. De fapt, chiar unii preoţi i-au lăudat pe fraţi pentru spiritul lor de voluntariat.

Nici o armă nu are putere împotriva slujitorilor lui Dumnezeu

În 1911, când s-au întors în ţara lor natală, Károly Szabó şi József Kiss nici nu bănuiau cât de mult avea să binecuvânteze Iehova lucrarea pe care urmau să o înceapă. Să ne gândim puţin: În ultimii zece ani, în România s-au botezat aproximativ 18 500 de persoane, numărul vestitorilor ajungând la 38 423. Iar în 2005, la Comemorare, au asistat 79 370 de persoane! Pentru a ţine pasul cu această creştere, în 1998 a fost dedicat un nou Betel, la care, în anul 2000, s-a adăugat o nouă clădire. Pe aceeaşi proprietate s-a înălţat şi un complex de trei Săli ale Regatului.

Însă temelia acestei remarcabile creşteri a fost pusă pe parcursul vremurilor de persecuţii crunte. Nu am intrat în detalii pentru că unele întâmplări au fost atât de dureroase, încât nici nu puteau fi aşternute în scris. Totuşi, meritul pentru această creştere îi revine în totalitate lui Iehova, în a cărui umbră ocrotitoare şi-au găsit scăparea Martorii săi loiali (Ps. 91:1, 2). Privitor la slujitorii săi fideli, Iehova a promis: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere; şi, pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei condamna. Aceasta este moştenirea slujitorilor [lui Iehova, NW]“. — Is. 54:17.

Pentru a păstra această ‘moştenire’ valoroasă, Martorii lui Iehova din România sunt hotărâţi să-şi amintească cu respect lacrimile tuturor celor care au suferit atât de mult pentru dreptate şi să le imite nepreţuita credinţă. — Is. 43:10; Evr. 13:7.

[Chenarul de la pagina 72]

România — prezentare generală

Teritoriul: Având o suprafaţă de 238 000 km² şi o formă oarecum ovală, România măsoară de la est la vest aproximativ 720 km. Se învecinează (de la nord, în sensul acelor de ceasornic) cu Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru şi Ungaria.

Populaţia: Având 22 de milioane de locuitori, în România există o mare varietate etnică: români, maghiari, germani, evrei, ucrainieni, romi etc. Peste 70% din populaţie este de religie ortodoxă.

Limba: Limba oficială este româna. Provine din latină, limba vorbită în antichitate de romani.

Economia: Aproximativ 40% din forţa de muncă este ocupată în agricultură, silvicultură şi sectorul piscicol, 25% în industrie, minerit şi construcţii, iar 30% în sectorul serviciilor.

Alimentaţia: Se cultivă porumb, cartofi, sfeclă-de-zahăr, grâu şi struguri. În ce priveşte creşterea animalelor, ovinele ocupă primul loc. Se cresc şi bovine, porcine şi păsări.

Clima: Valorile temperaturilor, dar şi cantitatea de precipitaţii, variază de la regiune la regiune. În general, clima e temperată, cu patru anotimpuri distincte.

[Chenarul de la pagina 74]

Diverse regiuni ale României

Ţară cu vast teritoriu rural, România este împărţită în mai multe regiuni, unele având importanţă istorică. Printre ele putem aminti Maramureşul, Moldova, Transilvania şi Dobrogea. Maramureşul se află în nordul ţării, fiind singurul teritoriu care n-a fost niciodată ocupat de romani. Aici, oamenii care trăiesc în satele izolate de munte au păstrat tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor lor, dacii. În est se întinde Moldova, renumită pentru vinurile produse aici, pentru apele minerale, dar şi pentru mănăstirile înălţate în secolul al XV-lea. În Muntenia, situată în sud, se află capitala ţării şi, totodată, cel mai mare oraş al României, Bucureşti.

Ocupând centrul României, Transilvania este, în principal, un platou înconjurat de marele arc al Munţilor Carpaţi. Presărată cu multe castele medievale, oraşe şi vestigii istorice, Transilvania este ţara de baştină a legendarului Dracula, prezentat în filme şi cărţi drept vampir. În realitate, sursa de inspiraţie pentru acest personaj fictiv au fost doi domnitori din secolul al XV-lea, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş, acesta din urmă numit astfel deoarece îşi trăgea în ţeapă duşmanii. În mod firesc, turiştii vizitează locurile pe unde se spune că au trăit aceşti domnitori.

Dobrogea, mărginită de Marea Neagră pe o distanţă de aproximativ 250 km, se mândreşte cu frumoasa deltă a Dunării. Al doilea fluviu ca lungime din Europa, Dunărea constituie graniţa naturală a României în sud, adunând o mare parte din apele râurilor de pe teritoriul ţării. Având o bogăţie de ecosisteme, Delta Dunării cu o suprafaţă de aproximativ 4 300 km² este şi cea mai mare rezervaţie de ţinuturi mlăştinoase din Europa. Aici trăiesc peste 300 de specii de păsări, 150 de specii de peşti şi 1 200 de soiuri de plante, de la sălcii pletoase la nuferi.

[Chenarul de la pagina 87]

De la închinarea adusă lui Zamolxe la Ortodoxia Românească

Cu câteva secole înaintea erei noastre, pe teritoriul României de azi locuiau două triburi înrudite, geţii şi dacii. Ei se închinau la Zamolxe, zeul cerului şi al morţilor. În prezent, aproape toţi românii se declară creştini. Cum a avut loc această schimbare?

Când Roma îşi începuse expansiunea în Peninsula Balcanică, geto-dacii reprezentau o ameninţare demnă de luat în seamă. De fapt, Decebal, regele care a unit cele două triburi, a înfrânt în două rânduri armatele romane. Însă la începutul secolului al II-lea e.n., Roma a reuşit să-i învingă şi a transformat regiunea în provincie romană. Dacia, cum a fost ea numită, a cunoscut o perioadă de înflorire, fapt ce a atras o mulţime de colonişti romani. Aceştia s-au amestecat cu populaţia locală prin căsătorie, i-au învăţat pe daci latina, iar urmaşii lor sunt chiar strămoşii românilor de azi.

Coloniştii, dar şi negustorii şi meşteşugarii, au adus în zonă creştinismul nominal. În 332 e.n., odată cu încheierea tratatului de pace între împăratul Constantin şi goţi — o confederaţie a triburilor germanice care trăiau la nord de Dunăre —, influenţa creştinătăţii a început să crească.

După Marea Schismă din 1054, când Biserica Răsăriteană s-a rupt de Biserica Romei, regiunea a rămas sub influenţa Bisericii Ortodoxe Răsăritene, din care s-a format Biserica Ortodoxă Română. La sfârşitul secolului al XX-lea, aceasta din urmă număra peste 16 milioane de credincioşi, fiind astfel cea mai mare Biserică Ortodoxă independentă din Balcani.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 98–100]

Am cântat sub o ploaie de bombe

Teodor Miron

Anul naşterii: 1909

Anul botezului: 1943

Date personale: A aflat adevărul biblic în închisoare. A stat 14 ani în lagăre de concentrare naziste şi în lagăre de muncă şi închisori comuniste.

La 1 septembrie 1944, când trupele germane se retrăgeau, mă număram printre cei 152 de fraţi care, împreună cu alţi deţinuţi din lagărul de concentrare de la Bor (Serbia), erau duşi în Germania. În unele zile nu aveam ce mânca. Când primeam ceva resturi, le împărţeam în mod egal. Uneori, primeam bucăţi de sfeclă luate de pe terenurile de la marginea drumului. Când unul dintre noi era aşa de slăbit că nu se mai putea ţine pe picioare, îl puneam într-o roabă, iar cine era mai tare îl ducea.

Am ajuns apoi într-o gară, unde ne-am odihnit vreo patru ore. Am descărcat două vagoane de marfă descoperite, după care ne-am urcat în ele. Era atât de puţin loc că nu puteam nici să stăm jos. Nu aveam nici haine groase, ci doar o pătură de persoană, pe care am pus-o pe cap când a început să plouă. Am călătorit aşa toată noaptea. A doua zi, pe la 10.00, când am ajuns într-un sat, două avioane au bombardat locomotiva, oprind trenul. Deşi vagoanele noastre erau chiar lângă locomotivă, nici unul dintre noi nu şi-a pierdut viaţa. Incidentului nu i s-a dat nici o importanţă; vagoanele au fost ataşate la o altă locomotivă şi ne-am continuat călătoria.

După vreo 100 km, ne-am oprit două ore într-o gară. Aici am văzut câţiva bărbaţi şi femei ducând coşuri pline cu cartofi. Am crezut că vindeau cartofi, dar ne înşelaserăm. Erau fraţii şi surorile noastre de credinţă, care aflaseră de venirea noastră şi s-au gândit că eram flămânzi. Am primit fiecare câte trei cartofi mari fierţi, o bucată de pâine şi puţină sare. Această „mană cerească“ ne-a ajutat să rezistăm alte 48 de ore, până la Szombathely (Ungaria). Era la începutul lui decembrie.

Am rămas aici toată iarna. Am supravieţuit hrănindu-ne aproape numai cu porumb, pe care îl scoteam de sub zăpadă. În martie şi aprilie 1945, acest frumos oraş a fost bombardat. Străzile erau pline de cadavre mutilate. Mulţi oameni rămăseseră prinşi sub dărâmături şi auzeam uneori strigătele lor după ajutor. Am săpat cu târnăcoape şi lopeţi şi am reuşit să-i scoatem pe unii de sub dărâmături.

Toate clădirile din jur au fost lovite de bombe. Nu însă şi a noastră. De câte ori se auzeau sirenele, oamenii fugeau îngroziţi să se ascundă. La început, am fugit şi noi, dar ne-am dat seama imediat că era inutil, întrucât nu existau adăposturi sigure. Aşa că rămâneam unde eram şi încercam să ne păstrăm calmul. Nu după mult timp, soldaţii care ne păzeau au rămas cu noi. Ziceau că poate Dumnezeul nostru o să-i apere şi pe ei! La 1 aprilie, ultima noapte pe care am petrecut-o în Szombathely, bombele cădeau din cer ca ploaia. Nu mai fusese un asemenea bombardament. Noi însă am rămas în clădire şi i-am cântat laude lui Iehova, mulţumindu-i pentru pacea ce-o simţeam în inimă. — Filip. 4:6, 7.

A doua zi am primit ordin să plecăm spre Germania. Erau doar două căruţe, aşa că unii mergeau pe jos. După vreo 100 km am ajuns la o pădure, la 13 km de frontul rusesc. Am rămas peste noapte pe pământul unui moşier bogat. A doua zi, soldaţii care ne păzeau ne-au spus că suntem liberi. Plini de recunoştinţă pentru că Iehova ne susţinuse atât fizic, cât şi spiritual, ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi unii de la alţii şi ne-am îndreptat spre casele noastre, unii pe jos, alţii cu trenul.

[Chenarul de la pagina 107]

Iubirea creştină în acţiune

În 1946, partea estică a României a fost lovită de foamete. Deşi săraci, Martorii lui Iehova din zonele mai puţin afectate de cel de-al Doilea Război Mondial au donat alimente, îmbrăcăminte şi bani fraţilor aflaţi în nevoie. De exemplu, în Sighetul Marmaţiei, oraş aflat în apropiere de graniţa cu Ucraina, Martorii care lucrau într-o mină de sare au cumpărat sare de la mină, au vândut-o în oraşele şi satele din apropiere, iar cu banii obţinuţi au cumpărat porumb. În acelaşi timp, Martorii lui Iehova din Elveţia, Statele Unite, Suedia şi din alte ţări au oferit şi ei ajutor donând aproape cinci tone de alimente.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 124, 125]

Am reuşit să ne amintim 1 600 de versete!

Dionisie Vârciu

Anul naşterii: 1926

Anul botezului: 1948

Date personale: Din 1959 a stat mai bine de 5 ani în mai multe închisori şi lagăre de muncă. S-a stins din viaţă în 2002.

În timpul detenţiei ni s-a dat voie să luăm legătura cu membrii familiei. În plus, ei ne puteau trimite lunar câte un pachet de 5 kg. Îl puteam primi însă numai dacă ne îndeplineam norma de muncă. Întotdeauna am împărţit în mod egal alimentele, ceea ce însemna că împărţeam tot ce primeam la 30. Odată, chiar am împărţit două mere! E adevărat că porţiile au fost mici, dar aşa am reuşit să ne potolim foamea.

Chiar dacă n-aveam nici Biblie, nici publicaţii biblice, ne-am păstrat tăria spirituală spunându-ne unii altora lucrurile pe care ni le aminteam din tot ce studiasem înainte de a ajunge în închisoare. Am stabilit ca în fiecare dimineaţă un frate să spună un verset pe care şi-l amintea. Noi îl repetam apoi cu glas scăzut şi meditam la el pe tot parcursul plimbării obligatorii de dimineaţă, care dura între 15 şi 20 de minute. Ajunşi înapoi în celulele noastre — unde eram înghesuiţi vreo 20 de fraţi într-o încăpere de 2 pe 4 metri —, discutam pe baza versetului circa 30 de minute. Aşa am ajuns cu toţii să memorăm 1 600 de versete. La prânz, analizam diverse subiecte, ajungând ca la un subiect să comentăm între 20 şi 30 de versete, pe care le memoram cu toţii.

La început, un frate s-a considerat prea bătrân ca să înveţe pe de rost atâtea versete. Însă îşi subestimase capacităţile. Tot auzindu-ne repetând cu voce tare versete, chiar şi de câte 20 de ori, până la urmă a ajuns şi el să le înveţe. Era aşa de bucuros!

E adevărat, fizic am fost flămânzi şi slabi, dar spiritual Iehova ne-a hrănit şi ne-a dat putere. A trebuit să ne păstrăm însă spiritualitatea chiar şi după ce am fost eliberaţi, fiindcă Securitatea a încercat de nenumărate ori să ne distrugă credinţa.

[Chenarul de la paginile 132, 133]

Metode de multiplicare

În anii ’50, copierea manuală, la care se folosea adesea indigoul, a fost cea mai simplă şi mai la îndemână metodă de multiplicare a auxiliarelor de studiere a Bibliei. Deşi înceată şi obositoare, această metodă a avut un avantaj deosebit: cei care copiau publicaţiile memorau o mare parte din material. Mai târziu, când au fost închişi, i-au încurajat mult pe ceilalţi fraţi. Pentru multiplicare s-a folosit şi maşina de scris. Însă aceste maşini se procurau greu şi trebuiau înregistrate la miliţie.

Şapirografele au fost disponibile spre sfârşitul anilor ’50. Pentru a realiza matriţele, fraţii făceau un amestec din clei, gelatină şi ceară de albine, pe care îl întindeau apoi sub formă de peliculă fină pe o suprafaţă netedă, dreptunghiulară, de preferinţă pe sticlă. Separat, pe o hârtie specială, fraţii scriau în relief textul folosind o cerneală preparată de ei. Când cerneala se usca, hârtia era presată uniform pe suprafaţa ceruită, obţinându-se în final o matriţă. Însă aceste matriţe aveau o viaţă scurtă, fraţii fiind nevoiţi în permanenţă să facă altele noi. Atât copiile de mână, cât şi matriţele prezentau şi un risc: autorul lor putea fi identificat după scris.

Din anii ’70 până în ultimii ani de interdicţie s-au folosit mai mult de 10 maşini manuale de multiplicat, portabile, realizate tot de fraţii locali după un model primit din Austria. Formele de tipar folosite erau făcute din hârtie plastifiată. Fraţii au poreclit acest tip de maşină „Râşniţa“. Spre sfârşitul anilor ’70, s-au primit câteva maşini de multiplicat offset, alimentate cu hârtie în coli. Întrucât fraţii n-au ştiut cum să facă formele de tipar, maşinile au rămas nefolosite. În 1985 însă, a venit din fosta Cehoslovacie un frate care era inginer chimist şi i-a instruit pe fraţii locali. Rezultatul? Atât cantitatea, cât şi calitatea publicaţiilor s-a îmbunătăţit considerabil.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 136, 137]

Iehova m-a instruit

Nicolae Bentaru

Anul naşterii: 1957

Anul botezului: 1976

Date personale: A participat la multiplicarea publicaţiilor în perioada comunistă, iar acum slujeşte ca pionier special împreună cu soţia sa, Veronica.

Am început să studiez Biblia în 1972 în oraşul Săcele şi m-am botezat patru ani mai târziu, la vârsta de 18 ani. Pe atunci, lucrarea era sub interdicţie, iar întrunirile se ţineau în grupuri mici, cam de dimensiunile grupelor de studiu de carte de azi. Cu toate acestea, primeam hrană spirituală cu regularitate. Aveam chiar şi drame biblice, în realitate nişte înregistrări audio prezentate în paralel cu o serie de diapozitive color.

După botez, prima mea repartiţie a fost să mă ocup de proiecţia diapozitivelor. Doi ani mai târziu, am primit alt privilegiu: să cumpăr hârtie pentru maşinile noastre de multiplicat. În 1980, am învăţat cum se tipăreşte şi am participat la multiplicarea revistelor Turnul de veghe şi Treziţi-vă!, precum şi a altor publicaţii. Se folosea un şapirograf şi o altă presă manuală, de dimensiuni mici.

În această perioadă am cunoscut-o pe Veronica, o soră deosebită care îşi dovedise fidelitatea faţă de Iehova. Ne-am căsătorit, iar Veronica m-a sprijinit mult în activitatea mea. În 1981, Otto Kuglitsch, de la Filiala din Austria, m-a învăţat cum să folosesc prima noastră maşină de multiplicat offset, alimentată cu hârtie în coli. În 1987, în Cluj-Napoca a fost pusă în funcţiune o a doua maşină de acest tip, iar eu am fost repartizat să-i învăţ pe fraţi cum să o folosească.

În 1990, după ce interdicţia a fost ridicată, împreună cu Veronica şi cu fiul nostru, Florin, am participat pentru încă 8 luni la tipărirea şi distribuirea literaturii. Florin ne ajuta să adunăm foile tipărite care urmau să fie presate, tăiate la margini, capsate, împachetate şi expediate. În 2002, toţi trei am fost repartizaţi ca pionieri în oraşul Mizil, care are o populaţie de 15 000 de locuitori şi care se află la 80 km nord de Bucureşti. Eu şi Veronica slujim ca pionieri speciali, iar Florin, ca pionier regular.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 139, 140]

Iehova i-a orbit pe împotrivitori

Ana Viusencu

Anul naşterii: 1951

Anul botezului: 1965

Date personale: Din primii ani ai adolescenţei şi-a ajutat părinţii la multiplicarea literaturii. Ulterior, a participat la traducerea publicaţiilor în limba ucraineană.

Într-o zi a anului 1968 copiam cu mâna un Turn de veghe pe o hârtie specială ce urma să fie folosită la multiplicare. Imprudentă, am uitat să ascund hârtiile când am plecat la o întrunire creştină. M-am întors acasă la miezul nopţii. Nici n-am intrat bine că am auzit o maşină oprindu-se. Până să văd cine era, au şi intrat în casă cinci securişti cu un mandat de percheziţie. M-am speriat, dar am reuşit să-mi păstrez calmul. L-am implorat pe Iehova să mă ierte pentru neglijenţă, promiţându-i că n-am să mai las niciodată materialele la vedere.

Ofiţerul s-a aşezat la masă, chiar lângă hârtii, pe care reuşisem să le acopăr în grabă cu o pătură când am auzit maşina oprindu-se. A stat acolo câteva ore, la numai câţiva centimetri de hârtii, până când ceilalţi au terminat percheziţia. În timp ce întocmea procesul verbal, mai aranja din când în când pătura cu mâna. În proces a scris că agenţii nu găsiseră publicaţii interzise nici în casă, nici asupra vreunei persoane.

Cu toate acestea, la plecare l-au luat cu ei pe tata şi l-au dus la Baia Mare. Eu şi mama ne-am rugat fierbinte pentru el, totodată mulţumindu-i lui Iehova că ne-a ocrotit în acea noapte. Spre bucuria noastră, tata s-a întors după câteva zile.

La scut timp însă, pe când copiam câteva publicaţii cu mâna, am auzit din nou o maşină oprindu-se în faţa casei. Am stins lumina şi m-am uitat pe furiş prin geamul camuflat. Am văzut câţiva oameni în uniformă, cu epoleţi sclipitori, coborând din maşină şi intrând în casa de peste drum. Seara următoare a venit o altă echipă care i-a schimbat, confirmând bănuielile noastre că ar fi spioni securişti. Noi însă ne-am continuat activitatea de multiplicare, dar scoteam materialele prin grădina din spatele casei, ca să nu fim văzuţi.

Tata obişnuia să spună: „Drumul ce ne desparte de împotrivitori e ca stâlpul de nor care s-a aşezat între israeliţi şi egipteni“ (Ex. 14:19, 20). Din tot ce-am trăit mi-am dat seama câtă dreptate a avut tata!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 143, 144]

Salvaţi de o tobă de eşapament stricată

Traian Chira

Anul naşterii: 1946

Anul botezului: 1965

Date personale: A fost unul dintre fraţii care se ocupa de producerea şi transportul literaturii în perioada interdicţiei.

Era vara, într-o duminică dimineaţă. Trebuia să încarc în maşina noastră 8 saci de literatură. Cum nu au încăput toţi în portbagaj, am scos bancheta din spate, am pus în locul ei sacii rămaşi şi i-am acoperit cu pături. Deasupra am pus o pernă. Cine s-ar fi uitat în maşină ar fi tras concluzia că mergem cu familia la mare. Am pus o pătură şi peste sacii din portbagaj.

După ce ne-am rugat lui Iehova să ne binecuvânteze, toţi cinci — eu, soţia mea şi cei trei copii ai noştri, doi băieţi şi o fată — am pornit spre Târgu-Mureş şi Braşov, unde trebuia să ducem literatura. Pe drum cântam cântările Regatului. După vreo 100 km am dat peste o porţiune de drum plină de gropi. Fiind aşa de încărcată, maşina era lăsată pe spate, iar toba de eşapament s-a lovit de ceva de pe drum şi a căzut. Am tras pe dreapta şi am pus toba în portbagaj peste pătură, lângă roata de rezervă. Apoi ne-am continuat drumul într-un zgomot asurzitor!

Când am ajuns în oraşul Luduş, un echipaj de miliţie ne-a oprit pentru un control tehnic al maşinii. După ce au verificat seria motorului, claxonul, ştergătoarele, luminile, au vrut să vadă în final şi roata de rezervă. Îndreptându-mă spre spatele maşinii, m-am aplecat în dreptul geamului deschis şi le-am spus încet soţiei şi copiilor: „Rugaţi-vă! Numai Iehova ne mai poate salva acum“.

Când am deschis portbagajul, miliţianul a zărit imediat toba stricată. „Ce-i asta?“, a întrebat. „Trebuie să plătiţi amendă!“ Mulţumit că a găsit ceva în neregulă, şi-a încheiat controlul. Am închis portbagajul răsuflând uşurat. Niciodată n-am fost mai bucuros să plătesc o amendă! A fost singurul incident neplăcut din călătoria noastră. Fraţii şi-au primit literatura.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 147–149]

O confruntare cu Securitatea

Viorica Filip

Anul naşterii: 1953

Anul botezului: 1975

Date personale: A început serviciul cu timp integral în 1986 şi slujeşte ca membră a familiei Betel.

După ce eu şi sora mea Aurica am devenit Martore ale lui Iehova, membrii familiei noastre ne-au tratat cu asprime. Chiar dacă ne-a îndurerat mult, acest lucru ne-a întărit în vederea confruntărilor ulterioare cu Securitatea. O astfel de confruntare a avut loc în 1988, într-o seară de decembrie. În acea perioadă locuiam împreună cu Aurica şi familia ei în Oradea, oraş situat în apropiere de graniţa cu Ungaria.

M-am dus acasă la fratele care supraveghea lucrarea de traducere, având în geantă o revistă pe care o corectasem. Nu ştiam că securiştii erau la el acasă şi făceau percheziţie, luându-i la întrebări pe toţi cei din casă, precum şi pe cei ce veneau în vizită. Când am văzut ce se întâmplă, am reuşit să ard revista în sobă, fără să fiu observată. Am fost dusă apoi împreună cu alţi Martori la Securitate unde am fost anchetaţi.

Ancheta a durat toată noaptea. A doua zi, securiştii au făcut percheziţie la domiciliul meu oficial din Uileacu de Munte, un sat aflat în apropiere. Nu locuiam aici, la adresa respectivă găsindu-se o magazie unde fraţii ţineau tot felul de materiale folosite pentru lucrare. Descoperind aceste materiale, securiştii m-au dus înapoi la Securitate şi m-au bătut cu un baston de cauciuc ca să le spun cui aparţineau materialele sau cine mai ştia de ele. L-am implorat pe Iehova să mă ajute să rezist. Am simţit un profund sentiment de pace. Durerea dura doar câteva secunde după fiecare lovitură. În scurt timp însă, mâinile mi s-au umflat atât de tare, încât mă întrebam dacă voi mai putea scrie vreodată. Seara m-au lăsat să plec. Mă simţeam epuizată şi înfometată. În plus, nu aveam nici un ban la mine.

M-am îndreptat spre gară, un securist urmărindu-mă îndeaproape. Deoarece nu le spusesem anchetatorilor unde locuiam, nu puteam merge direct la locuinţa Auricăi pentru că îi puneam astfel în pericol familia. Neştiind unde să mă duc şi ce să fac, m-am rugat lui Iehova, spunându-i că aveam mare nevoie de mâncare şi că îmi doream să dorm în patul meu. „Cer oare prea mult?“, mă gândeam eu.

Când am ajuns în faţa gării, un autobuz era gata de plecare. Am alergat şi m-am urcat în el, chiar dacă n-aveam bani de bilet. Întâmplător, autobuzul mergea chiar în localitatea unde aveam domiciliul. Securistul a alergat şi el după autobuz. M-a întrebat unde merge autobuzul, după care a coborât. Probabil că la Uileacu de Munte mă aştepta un alt securist. Spre bucuria mea, şoferul mi-a dat voie să rămân, chiar dacă n-aveam bilet. „Dar de ce merg eu la Uileacu?“, mă întrebam în sinea mea. Acolo n-aveam nici mâncare, nici pat.

În timp ce-i spuneam lui Iehova toate îngrijorările mele, şoferul a oprit la marginea oraşului ca să coboare un prieten de-al lui. Am profitat de ocazie şi m-am dat jos şi eu. Când am văzut autobuzul îndepărtându-se, m-a cuprins un sentiment de fericire. M-am îndreptat cu precauţie spre apartamentul unui frate. Am ajuns chiar în momentul în care soţia lui lua de pe foc o oală cu gulaş, mâncarea mea preferată. Familia m-a invitat să rămân la cină.

Noaptea, când m-am gândit că nu mai era atât de riscant, m-am dus la locuinţa Auricăi şi am dormit chiar în patul meu. Da, Iehova mi-a dăruit exact ce i-am cerut în rugăciune: o masă bună şi patul meu. Ce Tată minunat avem!

[Chenarul de la pagina 155]

Tinerii se concentrează asupra lucrurilor spirituale

În perioada persecuţiilor, tinerii creştini s-au remarcat prin integritatea lor, mulţi riscându-şi chiar libertatea de dragul veştii bune. În prezent, ei au de înfruntat încercări diferite, şi, din păcate, unii nu s-au dovedit vigilenţi. Totuşi, alţii au continuat să se concentreze asupra lucrurilor spirituale. De exemplu, un grup de liceeni din Câmpia Turzii discută textul zilei în timpul pauzei de dimineaţă. Ei fac acest lucru în curtea şcolii ori pe terenul de sport, iar uneori li se alătură şi alţi elevi.

Iată ce a spus o soră din acest grup de liceeni: „Analizarea textului zilnic cu prietenii mei este un refugiu, o scurtă evadare din compania celorlalţi elevi care nu-i slujesc lui Iehova. În plus, mă simt încurajată ştiind că nu sunt singura Martoră a lui Iehova din liceu“. Directoarea şi câţiva profesori i-au lăudat pe aceşti tineri deosebiţi.

[Chenarul de la pagina 160]

Stabilirea legală a veştii bune

Joi, 22 mai 2003, Ministerul Culturii şi Cultelor din România a emis un ordin prin care s-a confirmat că Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova“ este un cult religios recunoscut de Stat de la data de 9 aprilie 1990, când a fost înregistrată ca persoană juridică. Astfel, s-a reafirmat dreptul Martorilor lui Iehova de a beneficia de toate drepturile garantate cultelor recunoscute de statul român, cum ar fi dreptul de a predica şi de a construi lăcaşuri de cult. Această confirmare reprezintă încununarea eforturilor depuse în cadrul multor bătălii juridice purtate de-a lungul anilor.

[Diagrama/Graficul de la paginile 80, 81]

ROMÂNIA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1910

1911: Károly Szabó şi József Kiss se întorc din Statele Unite.

1920: Se înfiinţează în Cluj-Napoca o filială. Ea supraveghează lucrarea din România, Albania, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Ungaria.

1924: Se cumpără pentru Filială o proprietate, inclusiv o tipografie, în Cluj-Napoca.

1929: Supravegherea lucrării este preluată de Filiala din Germania şi, mai târziu, de Biroul Central European din Elveţia.

1938: Autorităţile închid şi pun sub sechestru biroul din România, aflat acum la Bucureşti.

1940

1945: Este înregistrată juridic Asociaţia Martorilor lui Iehova din România.

1946: Aproximativ 15 000 de persoane asistă la primul congres naţional ţinut la Bucureşti.

1947: În august şi septembrie, Alfred Rütimann şi Martin Magyarosi vizitează România.

1949: Guvernul comunist scoate în afara legii activitatea Martorilor lui Iehova şi confiscă toate bunurile şi proprietăţile Filialei.

1970

1973: Supravegherea activităţii e transferată de la Filiala din Elveţia la cea din Austria.

1988: Reprezentanţi ai Corpului de Guvernare vizitează România.

1989: Cade regimul comunist.

1990: Martorii lui Iehova sunt recunoscuţi oficial. Se ţin congrese.

1991: Revista Turnul de veghe în limba română e publicată, în culori, simultan cu ediţia engleză.

1995: Se reînfiinţează Filiala din România, cu sediul la Bucureşti.

1999: În România se ţin pentru prima dată cursurile Şcolii de Instruire Ministerială.

2000

2000: Se lansează Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în limba română.

2004: Se dedică prima Sală de congrese, la Negreşti-Oaş.

2005: În România activează 38 423 de vestitori.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

40 000

20 000

1910 1940 1970 2000

[Hărţile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

POLONIA

SLOVACIA

UNGARIA

UCRAINA

MOLDOVA

ROMÂNIA

Satu Mare

Oradea

Arad

Negreşti-Oaş

Baia Mare

MARAMUREŞ

Brebi

Bistriţa

Topliţa

Cluj-Napoca

Târgu-Mureş

Ocna Mureş

TRANSILVANIA

Munţii Carpaţi

Frătăuţi

Bălcăuţi

Ivăncăuţi

Prut

REPUBLICA MOLDOVA

Braşov

Săcele

Mizil

BUCUREŞTI

OLTENIA ŞI MUNTENIA

Galaţi

Brăila

Dunărea

DOBROGEA

SERBIA ŞI MUNTENEGRU

BULGARIA

MACEDONIA

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiilor de la pagina 69]

În 1911, Károly Szabó şi József Kiss s-au întors în ţara natală ca să predice mesajul despre Regat

[Legenda fotografiei de la pagina 70]

Paraschiva Kalmár (aşezată) alături de soţul ei şi de opt dintre copiii lor

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

Gavrilă Romocea

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

Elek şi Elisabeta Romocea

[Legenda fotografiei de la pagina 77]

Construirea unui nou birou în Cluj-Napoca, 1924

[Legenda fotografiei de la pagina 84]

În timp ce persecuţiile se înteţeau, titlurile literaturii produse erau schimbate

[Legenda fotografiei de la pagina 86]

Nicu Palius a venit din Grecia să ofere o mână de ajutor în lucrare

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Ascultând un disc cu o cuvântare biblică, 1937

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Martin şi Maria Magyarosi (în faţă) împreună cu Elena şi Pamfil Albu

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Congres de circumscripţie în Baia Mare, 1945

[Legenda fotografiei de la pagina 105]

Afiş pentru congresul naţional din 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 111]

Mihai Nistor

[Legenda fotografiei de la pagina 112]

Vasile Sabadâş

[Legenda fotografiei de la pagina 117]

Dispozitiv de ascultare folosit de Securitate

[Legenda fotografiei de la pagina 120]

Periprava, lagăr de muncă din Delta Dunării

[Legenda fotografiei de la pagina 133]

„Râşniţa“

[Legenda fotografiilor de la pagina 134]

Veronica şi Nicolae Bentaru în buncărul secret de la subsolul casei lor

[Legenda fotografiei de la pagina 138]

Doina şi Dumitru Cepănaru

[Legenda fotografiei de la pagina 138]

Petre Ranca

[Legenda fotografiilor de la pagina 141]

Congrese în anii ’80

[Legenda fotografiei de la pagina 150]

Prima Şcoală pentru Pionieri ţinută în România, 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 152]

Roberto şi Imelda Franceschetti

[Legenda fotografiilor de la paginile 156, 157]

În pofida opoziţiei clerului, în 1996 mii de persoane au asistat la congresele „Mesagerii păcii divine“

[Legenda fotografiilor de la pagina 158]

1) Complex de şapte Săli ale Regatului, Târgu-Mureş

2) Filiala din România, Bucureşti

3) Sala de congrese, Negreşti-Oaş

[Legenda fotografiei de la pagina 161]

Comitetul Filialei (în sensul acelor de ceasornic, începând din stânga sus): Daniele Di Nicola, Jon Brenca, Gabriel Negroiu, Dumitru Oul şi Ion Roman