Filipine

Palmierii de cocos, vegetaţia tropicală luxuriantă, plajele albe acoperite cu nisip, frumoasele valuri — toate acestea creează o imagine reprezentativă a Filipinelor. Arhipelagul Filipinelor, alcătuit din aproximativ 7 100 de insule, a fost denumit Perla din Mările Orientului. Jovialitatea oamenilor care au o sensibilitate aparte şi care iubesc nespus de mult dansul şi muzica sporeşte farmecul Filipinelor. Dacă veţi vizita vreodată Filipinele, cu siguranţă că nu veţi uita niciodată ospitalitatea remarcabilă a acestor oameni prietenoşi şi minunaţi care trăiesc aici.

Totuşi, când se gândesc la Filipine, mulţi au în minte o imagine complet diferită — o scenă a dezastrelor. Poate vă amintiţi de erupţia vulcanului Mount Pinatubo, care a şters de pe faţa pământului oraşe întregi. Sau poate că vă aduceţi aminte de cel mai mare dezastru care a avut loc pe mare în timp de pace: mii de persoane şi-au pierdut viaţa când feribotul Doña Paz s-a izbit de un tanc petrolier. De fapt, Centrul de Cercetări privind Epidemiologia Dezastrelor din Belgia a încadrat Filipinele printre ţările cele mai afectate de dezastre. Taifunurile, inundaţiile, cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice au devenit o parte integrantă a vieţii filipinezilor. Dacă la toate acestea se adaugă şi situaţia economică oarecum precară a multor locuitori din Filipine, avem imaginea unei frumoase ţări care, din păcate, se confruntă cu greutăţi.

Martorii lui Iehova de pe întreg teritoriul Filipinelor sunt ocupaţi din plin cu predicarea adevărului biblic la cei 78 de milioane de filipinezi. Aceasta nu este o sarcină uşoară. Pe lângă ameninţarea pe care o reprezintă dezastrele naturale, există şi dificultatea de a ajunge cu vestea bună la oamenii care locuiesc pe numeroasele insule mici şi în aşezările izolate din munţi şi din junglă. Cu toate acestea, lucrarea continuă să se desfăşoare. În pofida numeroaselor impedimente cu care se confruntă, membrii poporului lui Iehova dau dovadă de o perseverenţă remarcabilă. Drept rezultat, ei au parte de binecuvântarea lui Iehova în lucrarea de facere de discipoli.

În anumite privinţe, Martorii din Filipine se aseamănă cu israeliţii din antichitate care au dorit să restabilească închinarea adevărată în Ierusalim. Ei au fost încurajaţi de cuvintele lui Neemia: „Bucuria DOMNULUI este tăria [fortăreaţa, NW] voastră“ (Neem. 8:10). Deşi s-au confruntat cu multe încercări, israeliţii au perseverat cu bucurie în lucrarea care promova închinarea la Iehova. La fel ca israeliţii din timpul lui Neemia, Martorii lui Iehova din Filipine sunt instruiţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ei fac din bucuria lui Iehova fortăreaţa lor.

Primele licăriri ale adevărului

Dintre ţările continentului asiatic, Filipine este singura ţară a cărei religie de stat este cea romano-catolică. La început, filipinezii aveau propria religie, însă ca urmare a dominaţiei spaniole, care a durat mai bine de 300 de ani, indigenii au fost nevoiţi să se convertească la catolicism. Deşi timp de o jumătate de secol Filipine s-a aflat sub administraţia Statelor Unite, filipinezii venind astfel în contact cu multe credinţe, religia predominantă a rămas cea catolică. În consecinţă, aproximativ 80% dintre locuitori se declară în prezent aderenţi ai acestei religii.

În 1912, Charles T. Russell, unul dintre cei care supravegheau lucrarea Studenţilor în Biblie — cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova —, s-a oprit la Manila în timpul turneului său de conferinţe pe care urma să le susţină pe întregul pământ. La 14 ianuarie, el a ţinut la Grand Opera din Manila cuvântarea cu tema „Unde sunt morţii?“ Celor care au asistat la cuvântarea sa li s-a oferit literatură.

Mai multe seminţe ale adevărului biblic au fost semănate la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, când în Filipine a venit următorul reprezentant oficial al Studenţilor în Biblie, fratele William Tinney din Canada. El a format un grup de studiere a Bibliei. Din cauza unor probleme de sănătate, fratele Tinney a fost nevoit să se întoarcă în Canada, dar filipinezii interesaţi au continuat acel curs de studiere a Bibliei. Publicaţiile biblice care erau trimise prin poştă i-au ajutat pe oameni să păstreze adevărul viu în inimile lor. Aceasta era situaţia la începutul anilor ’30. În 1933, mesajul adevărului era difuzat în Filipine prin staţia de radio KZRM.

În acelaşi an, Joseph dos Santos a început un turneu mondial de predicare, pornind din Hawaii. Primul loc în care s-a oprit a fost Filipine, de unde însă nu a mai plecat. Fratelui Santos i s-a încredinţat responsabilitatea de a supraveghea lucrarea de predicare a Regatului ce se efectua în Filipine şi de a înfiinţa o filială. Biroul a început să funcţioneze la 1 iunie 1934. Fratele Santos, împreună cu acei câţiva localnici dornici să-i slujească lui Iehova, era foarte ocupat cu predicarea şi cu distribuirea literaturii. Deşi existau împotriviri, în 1938 în Filipine activau 121 de vestitori, dintre care 47 slujeau ca pionieri.

Chiar dacă americanii îi învăţau pe filipinezi engleza, fraţii şi-au dat seama că oamenii puteau înţelege cel mai bine adevărul biblic în limba lor maternă. Aceasta a fost o piatră de încercare, deoarece în Filipine se vorbeau aproape 90 de limbi şi dialecte. Totuşi, s-au depus eforturi pentru a se traduce literatura în unele limbi principale. În 1939, Filiala a întocmit următorul raport: „Acum facem înregistrări [ale cuvântărilor biblice] în limba tagalog; astfel sperăm să folosim fonografe pentru a-l glorifica pe Domnul“. În raport se mai menţiona că se lucra la traducerea cărţii Bogăţie în limba tagalog. După doi ani s-a încheiat traducerea câtorva broşuri în alte patru limbi principale; în acest fel, mai mulţi filipinezi au avut posibilitatea să înţeleagă mesajul despre Regat.

Florentino Quintos, un învăţător, a fost unul dintre cei care au reacţionat la mesajul adevărului în acei ani. El a auzit prima dată câte ceva despre lucrarea poporului lui Iehova când a discutat cu un domn care asistase personal la conferinţa ţinută de fratele Russell în Manila, în 1912. În 1936, Florentino a intrat în posesia uneia dintre cele 16 cărţi frumos colorate ale Martorilor lui Iehova, în care se vorbea despre Biblie. Însă Florentino era mult prea ocupat cu slujba sa de învăţător. De aceea, pentru un timp, el doar a primit acele cărţi, fără însă a le citi. Apoi a izbucnit războiul, japonezii au invadat ţara, iar multe dintre activităţile de zi cu zi au fost întrerupte. Acum Florentino avea timp să citească, ceea ce a şi făcut. Într-o perioadă scurtă de timp, el a citit cărţile Bogăţie, Duşmani şi Salvare. Totuşi, el nu a mai putut continua lectura cărţilor deoarece a trebuit să se refugieze din cauza japonezilor; seminţele adevărului însă prinseseră rădăcini în inima lui.

Creştere rapidă în pofida războiului

Din cauza celui de-al doilea război mondial, slujitorii lui Iehova din tot arhipelagul s-au confruntat cu noi încercări. Când a început războiul, în Filipine activau 373 de vestitori. Chiar dacă erau puţini la număr, ei au dat dovadă de un zel remarcabil, adaptându-se oricărei situaţii în strădania de a promova închinarea curată.

Unii fraţi din Manila s-au mutat în oraşe mai mici, continuând acolo lucrarea de predicare. Din cauza războiului era imposibilă importarea literaturii biblice; însă fraţii puteau distribui literatura pe care o depozitaseră în mai multe locuinţe înainte de război. După ce stocurile s-au epuizat, ei au dat oamenilor cărţile cu împrumut.

Salvador Liwag, un învăţător care a renunţat la meseria sa pentru a deveni proclamator cu timp integral al veştii bune, se afla în Mindanao când a izbucnit războiul. El şi alţi fraţi au fugit în junglă şi în munţi. Acolo şi-au continuat activităţile teocratice. Ei trebuiau să fie foarte prudenţi deoarece, în caz contrar, riscau să fie luaţi în armată de japonezi şi obligaţi să lucreze pentru garnizoanele lor. În acelaşi timp, trupele de gherilă care luptau împotriva japonezilor deseori îi suspectau pe fraţi de spionaj.

Uimitor este că, în timpul ocupaţiei japoneze, fraţii aveau posibilitatea să ţină mici congrese. Astfel, în Manila s-a ţinut un congres de circumscripţie la care au asistat multe persoane. Un alt congres a fost ţinut în Lingayen. Localnicii au rămas surprinşi când au văzut atâţia oameni necunoscuţi venind în camioane; însă nici unul dintre ei nu le-a creat probleme fraţilor, iar congresul s-a desfăşurat în linişte.

Iehova a binecuvântat toată această activitate, iar numărul Martorilor a crescut. Dacă la începutul războiului în Filipine existau 373 de lăudători ai lui Iehova, patru ani mai târziu erau peste 2 000 de vestitori.

Să ne reamintim că fratele Santos avusese responsabilitatea de a organiza activitatea de predicare a Regatului în Filipine. În ianuarie 1942, el a fost închis într-un lagăr de prizonieri japonez din Manila. Cu toate acestea, zelul lui nu a slăbit deloc. El spune: „Le predicam vestea bună cât mai multor persoane din lagăr“. Viaţa însă era grea şi mulţi oameni mureau de foame. Dacă atunci când a fost închis, fratele Santos avea 61 de kilograme, când a fost eliberat, el nu cântărea decât 36 de kilograme.

Americanii i-au eliberat pe prizonieri în 1945 şi au vrut să-l repatrieze pe fratele Santos în Hawaii; însă el a refuzat. De ce? Lucrarea de predicare îi aducea multă bucurie fratelui Santos, care dorea să facă tot ceea ce depindea de el ca aceasta să progreseze. Mai mult decât atât, cel care urma să-l înlocuiască nu sosise încă. Fratele Santos a spus: „Nu voi pleca până când nu va sosi acesta!“ Hilarion Amores a relatat următoarele despre Joseph dos Santos: „Într-adevăr, muncea din greu şi se preocupa de necesităţile spirituale ale fraţilor“.

Sosesc misionarii

Deşi nu aveau o instruire specială, fraţii din Filipine au făcut tot ce le-a stat în putinţă în ce priveşte lucrarea, înainte şi în timpul războiului. Însă, la scurt timp după război, au sosit ajutoare. La 14 iunie 1947 au ajuns în Filipine Earl Stewart, Victor White şi Lorenzo Alpiche, care erau absolvenţi ai Şcolii Galaad. În cele din urmă a avut cine să-l înlocuiască pe fratele Santos. În 1949 el s-a întors în Hawaii împreună cu soţia şi copiii săi.

Fratele Stewart a fost numit serv de filială. Aproape toţi ceilalţi misionari care au venit în acei ani de început au primit repartiţii în lucrarea de predicare. Victor Amores, un frate din Filipine care a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Galaad a vorbit despre contribuţia pe care şi-au adus-o misionarii instruiţi la Galaad: „Ne-au fost de un mare ajutor în organizarea lucrării. Fraţii au învăţat multe de la aceşti absolvenţi ai Galaadului. S-au înregistrat progrese. Dacă în 1946 eram numai 2 600 de vestitori, până în 1975 acest număr a crescut la 77 000“. Celor trei misionari veniţi în Filipine li s-au alăturat alţii, printre care familiile Brown şi Willett, care au slujit în Cebu, şi familia Anderson, care a lucrat în Davao. Pe lângă acestea au mai fost repartizate familiile Steele şi Smith şi fraţii Hachtel şi Bruun. Neal Callaway a venit în 1951. Mai târziu, el s-a căsătorit cu o soră filipineză pe nume Nenita şi au slujit împreună în aproape tot arhipelagul Filipinelor până la moartea lui, survenită în 1985. Denton Hopkinson şi Raymond Leach au venit din Marea Britanie în 1954, contribuind la lucrarea din Filipine mai bine de 48 de ani.

Absolvenţii Galaadului veniţi din alte ţări nu au fost singurii care au contribuit la organizarea şi extinderea lucrării de predicare a Regatului în Filipine. În anii ’50 au fost invitaţi la Şcoala Galaad şi fraţi filipinezi. Aproape toţi s-au întors ca să slujească în ţara lor natală. Primii trei au fost Salvador Liwag, Adolfo Dionisio şi Macario Baswel. Victor Amores, menţionat anterior, şi-a folosit instruirea în lucrarea itinerantă şi la Betel. Mai apoi, cu toate că şi-a întemeiat o familie, a reînceput serviciul cu timp integral. El a slujit ca supraveghetor itinerant, iar apoi ca pionier special în provincia Laguna alături de soţia sa, Lolita, până spre sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al vieţii sale.

Progres pe parcursul anilor ’70

Pe măsură ce lucrarea progresa cu rapiditate, numărul vestitorilor continua să crească; în 1975 s-a ajuns la peste 77 000 de proclamatori. Ca grup, slujitorii lui Iehova şi-au păstrat spiritualitatea şi i-au slujit lui Dumnezeu cu loialitate. Cu toate acestea, mulţi au încetat să-l mai slujească pe Iehova când au văzut că actualul sistem de lucruri nu se sfârşise în 1975. În 1979, numărul vestitorilor scăzuse la mai puţin de 59 000. Cornelio Cañete, care la mijlocul anilor ’70 slujea ca supraveghetor de circumscripţie, a spus: „Unii s-au botezat din cauza anului 1975 şi au umblat în adevăr doar câţiva ani. După ce anul 1975 a trecut, ei au părăsit adevărul“.

Totuşi marea majoritate a fraţilor nu aveau nevoie decât de încurajare ca să continue să aibă un punct de vedere corect cu privire la ministerul creştin. În acest sens, Filiala a organizat prezentarea câtorva cuvântări speciale. Drept rezultat, au fost încurajaţi vestitorii care erau activi, iar unii dintre cei inactivi au fost ajutaţi să-l laude din nou pe Iehova. În cele din urmă, fraţii au înţeles că serviciul lor pentru Dumnezeu nu depindea de o anumită dată, ci trebuia să dureze veşnic. După ce acele momente de regres au trecut, numărul vestitorilor a crescut într-un mod spectaculos. Cei care nu au permis ca descurajarea să-i facă să uite toată bunătatea lui Iehova au fost cu adevărat binecuvântaţi!

Se începe predicarea în zonele izolate — În munţi

Miile de insule care alcătuiesc arhipelagul Filipine sunt împrăştiate în largul mării de la nord la sud de-a lungul a 1 850 de kilometri şi de la est la vest de-a lungul a 1 100 de kilometri. Unele dintre ele nu sunt locuite. În plus, relieful multora este muntos. Este o provocare să se ajungă la oamenii din aceste colţuri îndepărtate.

Kalinga-Apayao este o astfel de regiune îndepărtată. În masivii muntoşi Cordilierii Centrali, situaţi la nord de Luzon, comunităţile de oameni sunt grupate în triburi şi sate, fiecare având propriile obiceiuri şi dialecte. Deşi în secolul al XX-lea nu se mai practica vânătoarea de capete, locuitorii acestor sate au continuat să se duşmănească, ceea ce a dat naştere la conflicte şi la crime. Geronimo Lastima a spus: „Cu câţiva ani în urmă era greu să trimiţi pionieri speciali în acele teritorii. Băştinaşii îi urmăreau pe fraţi ca să-i omoare“.

Soluţia era să se trimită surori. Geronimo a explicat: „Ei nu fugeau după femei. Tradiţia le impunea să nu le facă rău femeilor“. Surorile au reuşit să le predea adevărul indigenilor într-un mod eficient. Apoi, localnicii erau botezaţi şi deveneau pionieri. Ei înţelegeau obiceiurile poporului lor şi puteau să predice cu eficienţă. În consecinţă, „vânătorii“ s-au răspândit în toate regiunile muntoase pentru a-i „vâna“ pe cei care doreau să înveţe adevărul. În anii ’70, în regiunea Kalinga-Apayao nu erau decât puţini Martori; acum există două circumscripţii.

O situaţie asemănătoare era şi în regiunea muntoasă Ifugao. La începutul anilor ’50 aici nu exista nici un Martor. Trei pionieri regulari au fost trimişi să le predice oamenilor care trăiau în zonele cu terase de orez, terase vechi de secole. Cu timpul, localnicii au acceptat adevărul. În prezent, în aceste zone există 18 congregaţii cu un total de 315 vestitori.

În munţii din nordul îndepărtat al provinciei Abra sunt sate în care nu există nici un Martor. Problema era cum să se ajungă la acestea. Un supraveghetor de circumscripţie care îşi dorea foarte mult să predice vestea bună în zonele izolate a invitat 34 de vestitori să-l însoţească în regiunea aflată în apropiere de Tineg (Fap. 1:8). Pentru că nu există mijloace de transport, ei au străbătut munţii pe jos timp de şapte zile ca să ajungă la zece cătune cu aproape 250 de case.

Supraveghetorul de circumscripţie a relatat: „A fost un adevărat chin să colinzi munţii având provizii în spate. În patru dintre cele şase nopţi am dormit sub cerul liber, pe munte ori pe malul unui râu“. Trecuseră mulţi ani de când nu se mai depusese mărturie în unele sate. Într-o localitate, ei au discutat cu un bărbat care a spus: „Acum douăzeci şi şapte de ani Martorii lui Iehova i-au predicat tatălui meu. El ne-a spus că Martorii lui Iehova deţin adevărul“. În total, vestitorii au distribuit 60 de cărţi, 186 de reviste, 50 de broşuri şi 287 de tracte şi au iniţiat multe studii biblice.

Predicarea în alte zone izolate

Una dintre marile insule ale arhipelagului Filipine este insula Palawan. Fiind lungă şi îngustă, aceasta se întinde pe 434 de kilometri. Insula Palawan este situată departe de freamătul şi de agitaţia caracteristice insulelor mai populate; în pădurile de aici există multe triburi şi aşezări izolate, inclusiv cele ale unor imigranţi. Deoarece era dispus să slujească în orice repartiţie, Raymond Leach a fost trimis în Palawan ca supraveghetor de circumscripţie. Pe atunci erau puţini Martori, iar distanţele ce trebuiau parcurse erau foarte mari. El îşi amintea: „Am slujit în acea regiune între anii 1955 şi 1958; în tot Palawanul nu erau decât 14 vestitori. Mi-au trebuit cinci săptămâni să-i vizitez pe toţi“.

Chiar dacă acest loc continuă să fie o adevărată piatră de încercare, începând din acei ani s-a înregistrat un progres remarcabil. Febe Lota, având acum cu puţin peste 40 de ani, şi-a început cariera de pionieră specială în 1984 în Palawan. Ea povesteşte ce s-a întâmplat în timp ce slujea în Dumaran: „Credeam că am ajuns la ultima casă. Nu ne-am fi putut imagina că ar mai fi fost vreuna!“ În spatele acesteia, printre palmieri, era casa unui cuplu care îngrijea o plantaţie de cocotieri. Mai mult decât atât, pe aceştia chiar îi interesa Biblia!

Febe a relatat în continuare: „Dacă nu l-aş fi slujit pe Iehova, nu m-aş mai fi întors în acel loc“. Ca să ajungă acolo, Febe şi partenera ei de pionierat trebuiau să străbată plantaţiile de palmieri o zi întreagă, mergând de-a lungul unei plaje nisipoase şi pietroase. În timpul mareelor, apa le ajungea până la genunchi. Din cauza distanţei, ele au decis să meargă acolo o dată pe lună şi să rămână câteva zile. Aceasta însemna să-şi ia alimente, cărţi, reviste şi haine. „Chiar era un sacrificiu să stăm în căldura soarelui şi să fim muşcate şi înţepate de tot felul de insecte. Ajungeam acolo foarte transpirate“, a adăugat Febe. Însă eforturile lor au fost răsplătite, acel cuplu făcând progrese spirituale rapide.

Când administratorul plantaţiei, un baptist, a aflat că cei doi soţi studiau cu Martorii, i-a forţat să renunţe la munca lor. Mai apoi, Febe s-a reîntâlnit cu doamna respectivă şi a rămas plăcut impresionată de progresul ei. Nu numai că deja se botezase, dar, aşa cum a spus Febe, „ea stătea alături de noi la întrunirea cu pionierii ţinută cu ocazia congresului de district“. Ce bucurie este să vezi frumoasele roade ale propriei munci!

În sudul Filipinelor, pe întinsa insulă Mindanao, există numeroase zone în care nu este chiar uşor de ajuns. Nathan Ceballos a slujit aici ca supraveghetor itinerant, alături de soţia sa. Când nu vizitau congregaţiile, ei se străduiau să predice în teritorii izolate. Ei îi invitau şi pe alţi fraţi şi surori să li se alăture. Odată, un astfel de grup a folosit 19 motociclete ca să ajungă în mai multe sate. Drumurile erau noroioase şi accidentate, iar Martorii trebuiau să traverseze râuri şi şuvoaie de apă, peste care în majoritatea cazurilor nu erau construite poduri. Deşi oamenii din acele zone nu erau prea înstăriţi, ca să-şi demonstreze aprecierea pentru literatura adusă de fraţi, ei le-au dăruit câteva mături moi confecţionate manual. Imaginaţi-vă cum arătau fraţii când s-au întors acasă cu motocicletele încărcate cu mături! Nathan a spus: „Toţi veneau acasă istoviţi şi murdari, însă plini de bucurie, ştiind că ceea ce făcusem era voinţa lui Iehova“.

Folosind orice ocazie pentru a predica vestea bună

În ultimii ani, organizaţia lui Iehova i-a încurajat pe proclamatorii Regatului să se folosească de orice prilej pentru a depune mărturie. Era necesar să se procedeze astfel în special în regiunile mai populate ale ţării. Oraşele mai mari, cum ar fi Davao, Cebu şi Metro Manila, se aseamănă foarte mult cu marile oraşe ale lumii datorită numeroaselor companii existente, a clădirilor cu birouri şi cu apartamente şi a cartierelor rezidenţiale. Ce s-a făcut pentru a li se predica vestea bună oamenilor din aceste locuri?

Oraşul Makati aparţine de o circumscripţie în care, până nu demult, a slujit Marlon Navarro. Marlon, un tânăr absolvent al Şcolii de Instruire Ministerială, a lucrat din greu la organizarea lucrării de predicare efectuate în teritoriul comercial din Makati, teritoriu repartizat la trei congregaţii. Câţiva fraţi şi surori, dintre care unii erau pionieri, au fost aleşi şi instruiţi ca să lucreze acest teritoriu într-un mod eficient. Se conduc studii biblice în mall-urile şi în parcurile din această parte a oraşului, iar unele dintre persoanele care studiază asistă la întruniri.

Cory Santos şi fiul ei, Jeffrey, slujesc împreună ca pionieri. Deseori ei participă la lucrarea de predicare dimineaţa, câteodată începând chiar la ora 6.00. La această oră matinală ei le depun mărturie celor care ies de la serviciu, din schimbul de noapte. Ei au început chiar şi studii biblice cu câteva persoane pe care le-au întâlnit în lucrarea stradală. Unele dintre acestea au progresat până la botez.

Şi în afara oraşelor vestitorii au folosit orice ocazie pentru a le predica altora. Norma Balmaceda, care slujeşte ca pionieră specială de peste 28 de ani, i-a vorbit unei femei care aştepta o maşină de ocazie. Norma a întrebat-o: „Unde mergeţi?“

Doamna a răspuns: „În provincia Quirino“.

„Sunteţi de acolo?“

„Nu, dar soţul meu ar vrea să ne mutăm acolo, pentru că viaţa aici, în Ifugao, este foarte grea.“

Astfel, Norma a avut posibilitatea de a-i împărtăşi doamnei vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu care va soluţiona problemele omenirii. Apoi s-au despărţit. Câţiva ani mai târziu, la un congres de circumscripţie, o doamnă s-a apropiat de Norma şi s-a prezentat. Aceasta era chiar doamna căreia Norma îi vorbise despre Regat. Acum ea era botezată, iar soţul şi cele două fiice studiau şi ei Biblia.

Fraţii care slujesc la filiala din Quezon City se folosesc de orice ocazie pentru a depune mărturie. De exemplu, Felix Salango este bine cunoscut pentru zelul pe care îl are când le predică altora. Chiar dacă lucrează la Betel, el activează deseori ca pionier auxiliar. Pe parcursul anului 2000, în timp ce lucrarea de construire a noilor clădiri cu locuinţe progresa, Felix a observat că cei care lucrau la ridicarea structurii exterioare a acestor clădiri nu erau Martori, ci muncitori ai unei firme de construcţii. El i-a cerut permisiunea inginerului-şef să le vorbească muncitorilor. Felix a spus: „La prânz, după ce au terminat de mâncat, am mers pe şantier unde inginerul îi adunase pe cei peste 100 de muncitori. Le-am descris lucrarea Martorilor lui Iehova şi le-am explicat că aveau nevoie de cunoştinţă dacă voiau să supravieţuiască marelui necaz. Aveam două cutii: în una erau broşuri, iar în cealaltă mai multe exemplare ale cărţii Cunoştinţa. Le-am spus că puteau primi o publicaţie dacă doreau să studieze Cuvântul lui Dumnezeu“. Felix le-a mai spus cum este finanţată lucrarea Martorilor lui Iehova la nivel mondial şi a pus lângă un cocotier nu numai publicaţiile respective, ci şi un plic. Majoritatea muncitorilor au luat câte o broşură sau o carte şi, de asemenea, mulţi dintre ei au pus în plic o donaţie.

Unii au dorit să studieze, printre aceştia numărându-se şi inginerul-şef. Lunea, miercurea şi vinerea, în timpul pauzei de masă, Felix studia cu el din broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi? Inginerul i-a spus lui Felix: „Ceea ce învăţ cu tine le explic şi soţiei şi prietenilor mei“. Alţi doi ingineri, un gardian şi câteva secretare au dorit şi ei să studieze. Da, faptul de a fructifica orice ocazie de a depune mărturie aduce binecuvântarea lui Iehova.

Sosesc misionari

De-a lungul anilor, în Filipine au venit 69 de misionari, care au sprijinit lucrarea de predicare a Regatului. Ei au făcut aceasta în numeroase moduri. La început, Denton Hopkinson şi Raymond Leach, menţionaţi anterior, au primit repartiţii în lucrarea de predicare, slujind mai întâi ca misionari, iar apoi ca supraveghetori itineranţi. Mai târziu, ei au slujit la Filială.

În anii ’70, în Filipine au sosit câţiva absolvenţi ai Galaadului ca să ajute la operaţiunile de tipărire care abia fuseseră puse la punct. Printre aceştia se numărau Robert Pevy şi soţia sa, Patricia, care înainte slujiseră în Anglia şi în Irlanda. La filiala din Filipine, Robert a contribuit la înfiinţarea unui birou de redactare. Toţi au fost trişti când Robert şi Patricia au plecat la sediul mondial din Brooklyn, New York (SUA), în 1981.

În 1980 au sosit din Statele Unite Dean şi Karen Jacek. Pentru o scurtă perioadă de timp, ei au mers în provincia Laguna pentru a învăţa limba tagalog; apoi au fost repartizaţi să slujească la Filială. După o instruire suplimentară pe care au primit-o în 1983, ei i-au ajutat pe fraţii filipinezi şi pe cei din statele insulare învecinate să înveţe cum să utilizeze sistemul computerizat realizat de Martorii lui Iehova. Acest program a fost de mare ajutor la tipărirea literaturii biblice în limbile locale.

În 1988 au sosit din Olanda Hubertus (Bert) şi Jeanine Hoefnagles. Filiala tocmai începea un mare proiect de construire. Hubertus şi Jeanine Hoefnagles au primit însărcinarea de a participa la realizarea proiectului, deoarece aveau experienţă în ce priveşte lucrarea de construire a filialelor, iar Bert ştia cum funcţionează utilajele grele. De asemenea, Bert ştia cum să manevreze aceste utilaje şi îi instruia şi pe ceilalţi fraţi în această privinţă. El a spus: „Încă de la început i-am învăţat pe fraţii locali să conducă macaraua, excavatorul, buldozerul, tractorul hidraulic şi camioanele. În cele din urmă, cam 20–25 de muncitori învăţaseră cum să lucreze cu utilajele grele“.

După aceea, fraţilor din Olanda li s-au alăturat alţi patru absolvenţi ai Galaadului — Peter şi Beate Vehlen din Germania şi Gary şi Teresa Jeane Melton din Statele Unite. Şi familia Vehlen avea experienţă în domeniul construirii filialelor; soţii Melton acumulaseră experienţă în acest domeniu de-a lungul celor cinci ani cât au slujit la Betelul din Statele Unite. Astfel, cu toţii au putut da o mână de ajutor la lucrarea de extindere a Filialei.

Cu câţiva ani mai înainte, în 1963, ultima casă de misionari fusese închisă deoarece în Filipine existau pionieri competenţi care se puteau ocupa de lucrarea de predicare. Cu toate acestea, în 1991 Corpul de Guvernare a repartizat în acest teritoriu şase misionari. Deşi aveau experienţă în ce priveşte modul de funcţionare a unei filiale, ei îşi puteau oferi ajutorul şi în lucrarea de predicare. De exemplu, Jeanine Hoefnagles a început pionieratul special la vârsta de 18 ani. Datorită experienţei acumulate şi a personalităţii sale energice, ea era o sursă de încurajare atât pentru fraţi, cât şi pentru cei interesaţi de adevăr. Soţul ei, Bert, a menţionat şi alte foloase: „Activitatea misionarilor îi ajută pe oameni să sesizeze caracterul internaţional al lucrării noastre“. Unii misionari lucrau şi la Filială, îndeplinind mai multe responsabilităţi, printre care şi cele administrative.

Totuşi, Filipine nu este o ţară care doar a primit misionari, ci şi o ţară care a trimis misionari.

Misionarii filipinezi primesc repartiţii

În timp ce misionarii încă soseau, au început să fie trimişi în alte ţări pionieri filipinezi pentru a lua parte la lucrarea misionară de acolo. Deşi pionierii locali poate că nu avuseseră parte de o instruire asemănătoare celei primite de absolvenţii Galaadului în ce priveşte organizarea, mulţi dintre ei erau calificaţi pentru această lucrare. După cel de-al doilea război mondial, lucrarea de facere de discipoli s-a extins mult mai repede în Filipine decât în ţările învecinate. Astfel, începând din 1964, pionieri competenţi din Filipine au fost invitaţi să slujească în calitate de misionari în Asia şi în insulele Pacificului. Printre cei trimişi s-au numărat câteva cupluri, însă majoritatea erau pionieri celibatari care aveau o experienţă de cel puţin 10 ani în ministerul cu timp integral. Până la jumătatea anului 2002, 149 de pionieri au fost trimişi în 19 ţări. Dintre aceştia, şaptezeci şi patru îşi continuă încă serviciul în repartiţiile lor. În timp ce aşteptau să primească actele pentru a putea pleca, viitorii misionari au stat la Filială, unde au primit informaţiile şi instruirea de care aveau nevoie în noile lor repartiţii. Cum au contribuit aceşti misionari la lucrarea de predicare de-a lungul anilor şi care au fost încercările şi bucuriile de care au avut parte?

Rose Cagungao (în prezent, Engler) şi Clara dela Cruz (în prezent, Elauria) au fost primele care au plecat. Ele au fost repartizate în Thailanda. După aproximativ un an li s-a alăturat în această repartiţie Angelita Gavino. Desigur, ca şi în cazul altor misionari, învăţarea limbii a fost o mare provocare. Despre învăţarea limbii thai, Angelita povesteşte următoarele: „În primele săptămâni m-am simţit frustrată deoarece tot ce era scris în carte îmi părea foarte încâlcit, iar la întruniri cu greu puteam discuta cu cineva“. Însă ele au reuşit să înveţe limba şi continuă să se folosească de cunoştinţele pe care le-au acumulat pentru a-i ajuta pe alţii.

După acestea, un alt grup de pionieri dispuşi să plece a fost trimis în mai multe ţări. În 1972, Porferio şi Evangeline Jumuad au fost repartizaţi în Coreea. Ei au învăţat bine limba, iar după doi ani şi jumătate petrecuţi ca misionari, ei au fost invitaţi să slujească în lucrarea de circumscripţie.

În 1970, Salvacion Regala (în prezent, Aye) a fost una dintre cele nouă surori filipineze care au sosit în Hong Kong pentru a începe lucrarea misionară. Învăţarea limbii cantoneze a fost prima ei încercare. Această limbă are nouă tonuri. Când tonul se schimbă, şi cuvântul îşi schimbă sensul. Salvacion îşi aminteşte de lupta purtată cu aceste tonuri; odată i-a spus persoanei cu care studia Biblia că „din cauza unei fantome“ au trebuit să se mute din casa unde stăteau cu chirie. De fapt, ea dorea să spună „din cauza chiriei mari“. În cele din urmă, ea a învăţat limba. Salvacion a ajutat peste 20 de persoane să înveţe mesajul biblic al adevărului. Deoarece întâlneşte mulţi indonezieni care fac menajul în casele oamenilor din Hong Kong, ea încearcă acum să înveţe şi limba lor.

Rodolfo Asong, un frate hotărât, dar prietenos, a trebuit să înfrunte situaţii cu totul diferite când a fost repartizat în 1979 să slujească în Papua-Noua Guinee. El s-a străduit să înveţe limba şi s-a descurcat atât de bine, încât după numai o scurtă perioadă de timp a fost repartizat ca supraveghetor itinerant în această ţară. Însă lucrarea itinerantă din Papua-Noua Guinee era diferită de cea din Filipine. El spune: „Am învăţat să vâslesc la fel ca localnicii — stând în picioare într-o canoe mică făcută din lemn“.

Vorbind despre congrese, Rodolfo a relatat următoarele: „Din cauza distanţelor şi a biletelor de călătorie care erau scumpe, organizam multe congrese mici. Congresul cel mai mic la care am asistat vreodată a fost cel din satul Larimea. Asistenţa totală a fost de 10 persoane“. Cu o altă ocazie, Rodolfo a fost numit supraveghetor al congresului care urma să se desfăşoare în satul Agi. El a spus: „De asemenea, am fost numit preşedinte al programului congresului, supraveghetor al departamentului de sonorizare şi al serviciului alimentar, regizor al dramei şi am jucat şi rolul regelui David“. El s-a dedicat din tot sufletul acelor repartiţii, iar mai apoi a slujit ca misionar în Insulele Solomon.

În 1982, Arturo Villasin, un frate adaptabil din Luzon, a fost repartizat în Insulele Solomon. El a slujit acolo ca supraveghetor de circumscripţie; fratele Villasin s-a confruntat cu situaţii foarte diferite de cele din Filipine. La multe insule se putea ajunge cu un avion mic. El a relatat: „Odată, avionul nostru s-a prăbuşit, însă toţi pasagerii au supravieţuit. Cu o altă ocazie, din cauza vizibilităţii reduse era cât pe ce să ne izbim de un munte“. Referindu-se la vizitele lui făcute câtorva congregaţii, el a spus: „Străbăteam pădurea tropicală, urcam pante noroioase şi abrupte ca să ajungem la congregaţiile răspândite prin zonele locuite de indigenii care se închinau la strămoşii lor“. Arturo a murit subit în 2001 din cauza unor probleme de sănătate, însă acest misionar fidel va rămâne mult timp în memoria noastră.

Întâmplări asemănătoare trăite de fraţii şi de surorile filipinezi care au fost trimişi în teritoriile misionare din Asia şi din Pacific sunt numeroase. În pofida încercărilor, aceşti slujitori ai lui Iehova binevoitori şi cu spirit de sacrificiu au contribuit mult la lucrarea de predicare din aceste ţări.

Bucuroşi în timp ce îi ajută pe alţii să-l facă pe Iehova fortăreaţa lor

Binecuvântarea lui Iehova aduce bucurie (Prov. 10:22). Adelieda Caletena, care a fost trimisă în Taiwan în 1974, a spus: „Sunt cu adevărat foarte bucuroasă şi îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru că el binecuvântează lucrarea de aici şi pentru că mi-a oferit posibilitatea de a lua parte la ea“.

Paul şi Marina Tabunigao, care slujesc acum în Insulele Marshall, au relatat: „Am ajutat 72 de persoane să-l slujească pe Iehova. Inima noastră tresaltă de bucurie când vedem că multe dintre acestea activează ca slujitori ministeriali, bătrâni, pionieri speciali, pionieri regulari şi vestitori zeloşi“.

Lydia Pamplona, care slujeşte în Papua-Noua Guinee din 1980, a ajutat 84 de persoane să ajungă la pasul dedicării şi al botezului. Recent a raportat că studiază cu 16 persoane, majoritatea lor asistând la întruniri. Fără îndoială, în următoarele ei cuvinte se oglindesc şi sentimentele multor altor misionari: „Îi mulţumesc lui Iehova pentru ministerul pe care mi l-a încredinţat. Fie ca el să continue să ne binecuvânteze ministerul spre gloria sa“.

Filialele ţărilor în care au fost repartizaţi misionarii filipinezi s-au bucurat de lucrarea efectuată de aceştia în teritoriile lor. Filiala din Thailanda a scris: „Misionarii din Filipine fac o lucrare excelentă. De-a lungul multor ani în care au slujit în Thailanda, ei au fost adevărate exemple de fidelitate. În ciuda vârstei înaintate, ei continuă să meargă în predicare. Misionarii iubesc Thailanda şi îi iubesc şi pe thailandezi; pentru ei, aceasta a devenit casa lor. Vă mulţumim că ne-aţi trimis aceşti minunaţi misionari“.

Şcoala pentru Ministerul Regatului îi pregăteşte pe bătrâni

Cam în acelaşi timp în care pionierii din Filipine au fost trimişi pentru prima dată să slujească în alte ţări, organizaţia lui Iehova a furnizat instruire pentru fraţii calificaţi — al căror număr era în creştere — care aveau diferite responsabilităţi în congregaţiile locale. Şcoala pentru Ministerul Regatului a fost unul dintre principalele mijloace prin care s-a realizat aceasta.

Cursanţii primelor clase au început instruirea în 1961; durata cursului era de o lună. Jack Redford, care fusese instructor la Galaad şi care urma să slujească în Vietnam ca misionar, a primit responsabilitatea de a preda la cursul din Filipine. Prima clasă a şcolii a ţinut cursul — în limba engleză — la Filială.

Deşi pentru unii cursanţi engleza nu constituie o problemă, trebuie întotdeauna să se acorde atenţie şi altor limbi şi dialecte care se vorbesc în Filipine. Astfel, s-a ajuns la concluzia că mulţi bătrâni puteau trage mai multe foloase în cazul în care cursul s-ar fi ţinut în propria lor limbă. În consecinţă, de la mijlocul anilor ’60 cursul se ţine în mai multe limbi. Cornelio Cañete îşi aminteşte că a fost repartizat să predea în Insulele Visayan şi Mindanao. El a relatat cu zâmbetul pe buze: „Am predat la curs în trei limbi: cebuano, hiligaynon şi samar-leyte“.

Pe parcursul anilor, cursul a suferit unele modificări, acestea incluzând şi modul în care era programat. Recent, cursul s-a desfăşurat într-un sfârşit de săptămână — o zi şi jumătate pentru bătrâni şi o zi pentru slujitorii ministeriali. Cu toate acestea, provocarea de a preda la şcoală în aproximativ opt limbi încă mai există. Bătrâni care cunosc aceste limbi sunt trimişi de Filială pentru a conduce cursuri de instruire destinate supraveghetorilor itineranţi. La rândul lor, aceştia organizează şcolile propriu-zise pentru bătrânii de congregaţie şi pentru slujitorii ministeriali. Cu ocazia ultimului curs, 13 000 de bătrâni şi 8 000 de slujitori ministeriali au beneficiat din plin de instruirea primită.

Ajutor pentru pionieri

După aceea, şi pionierilor li s-a oferit o instruire suplimentară. În 1978 s-au ţinut primele cursuri ale Şcolii pentru Serviciul de Pionier. La cursurile şcolii au fost invitaţi să participe toţi cei care slujeau ca pionieri, inclusiv pionierii speciali. De atunci, cu excepţia anilor 1979 şi 1981, se ţin cursuri în fiecare an.

Pionierii au tras multe foloase din instruirea primită, însă pentru a fi prezenţi la cursuri ei au avut de înfruntat mai multe obstacole. În acest sens, unii pionieri au făcut sacrificii materiale, iar alţii s-au confruntat cu probleme în timp ce se deplasau spre şcoală.

Pionierii care au participat la cursurile şcolii, organizate în oraşul Santiago, au trecut printr-o situaţie neprevăzută. Supraveghetorul de circumscripţie, Rodolfo de Vera, a relatat: „Pe 19 octombrie 1989 oraşul Santiago, din districtul Isabela, a fost lovit de un taifun extrem de puternic, ale cărui rafale de vânt atingeau o viteză de 205 kilometri la oră. În dimineaţa când am început cursurile la Sala Regatului ploua liniştit şi vântul bătea uşor, aşa că ne-am continuat lecţiile. Însă vântul era din ce în ce mai puternic, iar sala începea să se clatine. Nu după mult timp acoperişul a fost smuls. Am vrut să ieşim, dar am văzut că afară era mult mai periculos din cauza lucrurilor luate pe sus de vânt“. Nimeni nu a păţit nimic, deşi clădirea începuse să se dezmembreze. Ei au considerat că salvarea lor a fost posibilă nu numai datorită lui Iehova, ci şi pentru că aplicaseră sugestia din revista Treziţi-vă! de a se ascunde sub o masă ori sub un birou în astfel de situaţii. Fratele de Vera a spus: „Ne-am adăpostit sub mese. După ce taifunul a trecut, eram acoperiţi cu crengi rupte şi cu bucăţi de metal desprinse din acoperiş; însă toţi cei care stătuseră în clădire sub mese erau teferi“.

În fiecare an cursurile şcolii sunt ţinute în şapte limbi. Până în anul de serviciu 2002 s-au organizat 2 787 de clase, iar 46 650 de pionieri au absolvit cursurile şcolii. Şcoala este într-adevăr un ajutor excelent pentru pionieri, deoarece prin intermediul ei aceştia învaţă să-şi dezvolte aptitudinile şi să se încreadă mai mult în Iehova, ‘strălucind mereu ca surse de lumină în lume’. — Filip. 2:15.

Tipărirea ofset — Primele încercări

Atât lucrarea din teritoriu, cât şi cea din congregaţii ar fi mai greu de efectuat fără literatură biblică. Ani la rând, literatura pentru Filipine era tipărită la Brooklyn. Însă la începutul anilor ’70 a fost construită o tipografie chiar pe proprietatea filialei din Quezon City. A fost pusă în funcţiune aparatura pentru imprimarea tipografică, aparatură care era asemănătoare celei din Brooklyn. Drept urmare, Filiala a putut tipări toate revistele chiar acolo.

Cu toate acestea, în anii ’70 era tot mai evident că industria tipografică urma să înlocuiască tipărirea prin imprimare tipografică, care folosea metoda prelucrării la cald, cu tipărirea ofset. Îndrumările primite de la sediul mondial indicau că, treptat, şi organizaţia noastră urma să implementeze această schimbare.

În 1980, Filiala a achiziţionat un echipament de fotoculegere comercial. Filiala din Africa de Sud cumpărase acelaşi tip de echipament, iar fraţii de aici le-au împărtăşit şi celor din Filipine din experienţa lor. Acest sistem computerizat de fotoculegere se potrivea perfect la o mică presă ofset alimentată cu hârtie în coli care fusese obţinută cam în aceeaşi perioadă.

Deşi la o scară redusă, cu ajutorul acestui echipament fraţii au învăţat tehnicile privitoare la tipărirea ofset. David Namoca, un frate care avea deja o experienţă bogată în folosirea linotipurilor pentru tipărirea prin imprimare tipografică, a învăţat să întrebuinţeze echipamentul de fotoculegere. Alţi fraţi au învăţat să facă clişee ofset flexibile şi să tipărească la presa care tocmai fusese cumpărată. Astfel, la sfârşitul anului 1980 Filiala folosea deja metoda ofset pentru tipărirea câtorva exemplare ale Ministerului nostru pentru Regat şi ale revistelor în limbile în care nu erau necesare multe exemplare.

Trecerea la tipărirea ofset a mai implicat şi folosirea computerelor, care uşurau munca fraţilor ce traduceau publicaţiile biblice şi făceau pregătiri în vederea tipăririi. Treptat, fraţii au dobândit experienţă şi încredere. În cele din urmă, cu ajutorul acestor metode, calitatea tipăririi şi numărul publicaţiilor tipărite au crescut. De fapt, fraţii doreau atât de mult să progreseze, încât în 1982 au tipărit tractul nr. 31 din seria Ştiri ale Regatului, o publicaţie în patru culori, cu ajutorul unei prese ofset care tipărea într-o singură culoare. Hârtia trecea prin presă de şase ori — de patru ori pentru paginile ce urmau să fie tipărite color şi de două ori pentru celelalte. Era o sarcină dificilă, iar calitatea lăsa puţin de dorit; însă toţi erau încântaţi să vadă un tract din seria Ştiri ale Regatului tipărit în patru culori cu echipamentele Filialei.

În acest fel s-au pus bazele activităţii ulterioare. Însă cum se putea realiza în totalitate trecerea la procesul de fotoculegere computerizată şi la tipărirea ofset? Organizaţia lui Iehova avea deja ceva în vedere, iar filiala din Filipine urma să tragă şi ea foloase din acest lucru.

Organizaţia lui Iehova pune la dispoziţie programul MEPS

Corpul de Guvernare aprobase realizarea unui sistem computerizat de fotoculegere care să rezolve delicata problemă a tipăririi mesajului despre Regat în mai multe limbi. Sistemul multilingv de fotoculegere electronică (MEPS) a fost conceput la Brooklyn. Deşi echipamentul achiziţionat anterior care a fost folosit de Filială pentru un timp a presupus utilizarea calculatoarelor şi tipărirea ofset la o scară redusă, cu ajutorul programului MEPS filiala din Filipine, la fel ca filialele din lumea întreagă, putea ţine pasul cu progresele care se făceau în acest domeniu.

În acest sens, două cupluri din Filipine au fost invitate la Walkill, New York. Fraţii au fost instruiţi în legătură cu întreţinerea calculatoarelor pe care rula programul MEPS. De asemenea, ei au învăţat cum poate fi acesta aplicat la pregătirea lucrării de tipărire. Frorizel Nuico şi soţia sa, un alt cuplu, au fost invitaţi la Brooklyn, unde fratele Nuico a învăţat cum să folosească presele pentru tipărirea ofset produse de M.A.N. Era exact ceea ce filiala din Filipine avea nevoie pentru a ajunge în universul computerizat al lucrării de pregătire a tipăririi şi de tipărire ofset.

În 1983, la filiala din Filipine a fost adusă o presă ofset. Lionel Dingle, de la filiala din Australia, a ajutat la punerea ei în funcţiune. Fratele Nuico a început să-i instruiască pe fraţii locali în legătură cu ceea ce învăţase la Brooklyn. La sfârşitul anului 1983, primele reviste se tipăreau cu această presă. Totuşi, sistemul nu era încă finalizat; astfel că, pentru o perioadă de timp, revistele au fost publicate prin combinarea metodei prelucrării la cald cu cea a tipăririi ofset.

Cu toate acestea, nu mai era mult până la definitivarea sistemului. La sfârşitul anului 1983 a fost adus primul computer pe care rula programul MEPS, iar cei doi fraţi care fuseseră instruiţi la Brooklyn le-au arătat şi altora cum să utilizeze şi să întreţină echipamentele MEPS. Nu după mult timp s-a început producţia. În urma instruirii pe care au primit-o, mulţi betelişti ştiau cum să folosească sistemul pentru traducere, pentru culegere, pentru compoziţie şi pentru fotocopiere şi cum să repare computerele. În Filipine, procesul de instruire nu este uşor de realizat din cauza numărului mare de limbi care se vorbesc. În afară de limba engleză, revista Turnul de veghe se tipăreşte în şapte limbi. Programul MEPS este foarte potrivit pentru realizarea acestei sarcini.

S-a înregistrat un progres remarcabil şi în ce priveşte calitatea publicaţiilor produse. Cesar Castellano, unul dintre fraţii care lucrau în tipografie, a spus următoarele despre cei care se ocupau cu tipărirea: „Cei mai mulţi dintre fraţii noştri sunt fermieri. Unii nu cunosc mai nimic despre domeniile tehnice. Rămâi impresionat când vezi cum prin spiritul său Iehova îi ajută pe fraţi să facă o mulţime de lucruri, chiar să tipărească“. Deoarece fraţii îşi însuşiseră aceste cunoştinţe, vestitorii puteau primi acum publicaţii tot mai atrăgătoare. Însă exista un aspect mult mai important — care aducea foloase pe plan spiritual — în care se puteau face îmbunătăţiri datorită progreselor tehnologice înregistrate în metodele de tipărire.

Este furnizată şi hrană spirituală

Când revistele pentru Filipine se tipăreau la Brooklyn, erau necesare şase luni, sau chiar mai mult, ca articolele apărute în engleză să fie publicate şi în limbile vorbite în Filipine. Chiar dacă revistele se traduceau pe plan local, trimiterea manuscriselor şi a corecturilor de la o filială la alta şi, în cele din urmă, transportarea revistelor tipărite necesitau destul de mult timp. În anii ’70, când tipografia a fost mutată în Filipine, s-a economisit ceva timp; însă revistele apăreau tot cu o întârziere de şase luni faţă de cele din limba engleză. Mulţi fraţi filipinezi se gândeau: ‘Ce minunat ar fi dacă am primi revistele în acelaşi timp cu cele din engleză!’ Ani la rând acesta nu a fost decât un vis.

Însă, odată cu introducerea programului MEPS şi cu schimbarea metodelor de producţie, ceea ce înainte fusese doar un vis acum devenea realitate. Corpul de Guvernare a înţeles că studierea aceluiaşi material în acelaşi timp ar avea un efect unificator asupra tuturor membrilor poporului lui Iehova. Drept urmare, numărul din ianuarie 1986 al Turnului de veghe a apărut în patru limbi locale — cebuano, hiligaynon, iloko şi tagalog — simultan cu cel din limba engleză. Nu după mult timp s-a început tipărirea şi în alte limbi. Ce surpriză a fost apoi când la congresele din 1988 s-a lansat în trei limbi, în acelaşi timp cu ediţia din limba engleză, cartea Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape! Fraţii erau foarte bucuroşi nu numai pentru că aveau literatură de o mai bună calitate pe care să le-o ofere persoanelor interesate, ci şi pentru că puteau avea acelaşi program de hrănire spirituală odată cu majoritatea fraţilor lor de pe întregul pământ.

Aceste progrese în ce priveşte tipărirea publicaţiilor s-au înregistrat într-un timp în care în anumite zone ale ţării apăruseră condiţii tulburătoare. Astfel, publicaţiile scoteau în evidenţă necesitatea constantă ca toţi să-l facă pe Iehova fortăreaţa lor.

Confruntări între forţele armate şi rebeli

Pe parcursul anilor ’80, în multe zone ale ţării acţiunile grupurilor de rebeli se intensificaseră. Unele dintre acestea aveau legătură cu mişcarea comunistă. Confruntările dintre trupele guvernului şi forţele subversive deveniseră obişnuite. Deseori, aceste conflicte le-au testat fraţilor încrederea pe care o aveau în Iehova.

Într-o dimineaţă, fraţii care locuiau într-o regiune unde exista o congregaţie cu 62 de vestitori au observat că armata şi rebelii se aflau în linie de bătaie. Casele fraţilor erau chiar la mijloc. Un bătrân de congregaţie a mers la forţele rebelilor, iar altul la trupele guvernamentale. Ei au rugat ambele părţi să nu se lupte acolo, deoarece ar fi fost afectaţi foarte mulţi civili. Cererea lor a fost ignorată. Neavând unde să se refugieze, fraţii s-au adunat la Sala Regatului. Un bătrân de congregaţie a rostit o rugăciune destul de lungă şi destul de tare încât să poată fi auzit de trupele guvernamentale care se aflau afară. Când fraţii au deschis ochii, au observat că cele două părţi dispăruseră; nu se mai dăduse nici o luptă. Aceşti fraţi au fost convinşi că Iehova îi ocrotise.

Dionisio Carpentero a slujit ca supraveghetor de circumscripţie, alături de soţia sa, mai bine de 16 ani. El îşi aminteşte şi acum ce s-a întâmplat în timpul primului său an petrecut în lucrarea de circumscripţie, în provincia Negros Oriental, aflată în partea central-sudică a Filipinelor. El a relatat: „Vizitasem congregaţia Linantuyan. Eram bucuroşi pentru că miercuri 40 de vestitori ni se alăturaseră în serviciul de teren. Însă noi nu ştiam că forţele rebelilor ne urmăreau orice mişcare. Ascunzătoarea lor era lângă Sala Regatului. Pe la ora 16, patru dintre aceşti rebeli au mers la locul unde eram cazaţi ca să afle mai multe despre noi. Unul dintre bătrâni le-a explicat că eu eram supraveghetor de circumscripţie şi că le vizitam congregaţia la fiecare şase luni“.

Se pare că nu au crezut explicaţia pe care au primit-o. De fapt, ei îl bănuiau pe Dionisio că era militar şi i-au cerut fratelui să-l scoată afară ca să-l omoare. Fratele le-a spus că mai întâi trebuiau să-l omoare pe el. Rebelii au plecat.

Dionisio continuă: „Câinii au lătrat toată noaptea, indicând prezenţa rebelilor. În acea noapte ne-am rugat lui Iehova de patru ori, cerându-i să ne îndrume. Apoi, deşi era sezonul secetos, a plouat torenţial toată noaptea. Bărbaţii care au vrut să ne omoare au plecat“.

Duminică, după întrunire, Dionisio i-a informat pe bătrâni că urma să plece împreună cu soţia sa ca să viziteze o altă congregaţie. Totuşi, pentru a ajunge acolo, ei trebuiau să treacă chiar prin locul în care se ascundeau rebelii. „Unul dintre rebeli se uita pe fereastră“, a spus Dionisio. „Chiar i-am spus că plecam. Dar la ora 20 rebelii au intrat în Sala Regatului şi au întrebat de noi. Un bătrân de congregaţie le-a răspuns că noi deja plecasem şi că trecusem chiar prin locul unde se ascundeau ei. În mod surprinzător ei nu ne văzuseră. Această experienţă ne-a învăţat să ne încredem în Iehova şi să ne păstrăm curajul în pofida dificultăţilor.“ Împreună cu soţia sa, Dionisio îşi continuă lucrarea.

Din cauza confruntărilor armate, uneori era dificil să se depună mărturie. Oricine putea fi într-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit şi putea ajunge chiar în bătaia focului. Câteodată însă, una dintre facţiuni îi informa pe fraţi unde urmau să aibă loc următoarele lupte. Până când focurile încetau, fraţii mergeau să predice în locuri mai liniştite. Totuşi, vestea despre Regat se răspândea tot mai mult, iar fraţii învăţau să se încreadă în Iehova.

Încercări în privinţa neutralităţii

Isus a spus următoarele despre continuatorii săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:14). Ca şi în alte ţări, Martorii lui Iehova din Filipine nu s-au implicat în politică sau în conflicte armate. Ei nu ‘au luat sabia’; dimpotrivă, au renunţat la săbiile lor şi au urmat căile păcii despre care îi învăţase Iehova (Mat. 26:52; Is. 2:4). Poziţia de neutralitate a Martorilor lui Iehova este bine cunoscută în Filipine, iar combatanţii din ambele tabere îşi dau seama că Martorii nu reprezintă un pericol pentru ei. Totuşi, au existat momente când slujitorii lui Iehova au trebuit să-şi demonstreze cu claritate poziţia de neutralitate. Ei au fost astfel ocrotiţi.

Ca supraveghetor itinerant, Wilfredo Arellano a dobândit o bogată experienţă în timp ce a slujit în numeroase teritorii, unele liniştite, iar altele mai puţin liniştite. În 1988, el a vizitat o congregaţie aflată în partea central-sudică a Filipinelor. Acolo, forţele subversive exercitau presiuni asupra fraţilor să li se alăture în rebeliunea lor împotriva guvernului. Fraţii au refuzat categoric.

Wilfredo a relatat ce s-a întâmplat: „Trupele guvernamentale se aflau în teritoriul congregaţiei pe care o vizitam. Soldaţii au vrut să-i organizeze pe locuitorii din zonă, inclusiv pe fraţii noştri, într-un grup militar care să lupte împotriva rebelilor. La o întrevedere pe care au avut-o cu reprezentanţii guvernului, fraţilor li s-a oferit posibilitatea să explice de ce nu au dorit să se alăture rebelilor sau grupului care lupta împotriva rebelilor. În timp ce unii locuitori ne condamnau pentru că eram neutri, reprezentanţii guvernului ne-au respectat“.

Wilfredo a povestit ce s-a întâmplat mai târziu: „Un frate care se întorcea la ferma lui după acea întrevedere a întâlnit un grup de bărbaţi înarmaţi, care duceau cu ei doi prizonieri legaţi la ochi. El a fost întrebat dacă asistase la întrevederea cu oamenii guvernului şi a răspuns cu sinceritate că da. Bărbaţii au vrut să ştie dacă fratele se alăturase grupului militar; el a răspuns că nu şi le-a explicat că era neutru. Drept urmare, bărbaţii i-au permis să-şi continue drumul către casă. Câteva minute mai târziu, el a auzit două împuşcături; şi-a dat seama că cei doi prizonieri fuseseră executaţi“.

În anii ’70 şi la începutul anilor ’80, constituţia stipula că votarea era obligatorie pentru toţi cetăţenii. Cei care nu respectau legea erau închişi. În consecinţă, membrii poporului lui Iehova au trebuit din nou să-şi demonstreze loialitatea faţă de Dumnezeu. La fel ca fraţii lor creştini din toată lumea, slujitorii lui Iehova şi-au păstrat neutralitatea în ce priveşte politica, nefăcând „parte din lume“. — Ioan 17:16.

În 1986, după schimbarea guvernului, constituţia a fost revizuită, iar legea privind obligativitatea votului a fost abolită. Acum, fraţilor le era mai uşor. Totuşi existau alte încercări pe care trebuiau să le înfrunte; acestea îi vizau în special pe cei de vârstă şcolară.

‘Nemaiînvăţând războiul’

Irene Garcia a crescut în provincia Luzon, din centrul Pampangăi. Ea a avut de înfruntat o încercare cu care mulţi tineri se confruntă şi astăzi. La liceu, pregătirea militară a elevilor era obligatorie. Totuşi, elevii care sunt Martori ai lui Iehova au decis personal să nu participe la orele de pregătire militară, unde tinerii sunt învăţaţi să lupte. Înainte de toate, Irene s-a rugat lui Iehova pentru ajutor. Apoi, având în minte exemplul celor trei tineri evrei din timpul profetului Daniel, ea a mers personal la instructor şi i-a cerut să o scutească de la aceste ore (Daniel, capitolul 3). Deşi nu i-a înţeles pe deplin poziţia, el şi-a exprimat aprecierea pentru explicaţia ei. Însă a avertizat-o că nu putea obţine o notă mare la această materie dacă nu participa la ore. Irene i-a răspuns: „Nu este nici o problemă. Mă voi strădui să învăţ cât mai bine la celelalte materii“. În locul pregătirii militare, i s-a dat altceva de făcut. Ea a spus: „Rezultatul a fost că nici alţi copii ai Martorilor nu au avut probleme când au cerut să fie scutiţi, iar eu am absolvit tot printre primii zece elevi“.

Nu toţi instructorii militari au fost dispuşi să-i scutească pe elevi de la aceste ore. Unii instructori le-au pus elevilor piedici în ce priveşte absolvirea. Chiar şi aşa, aderând la principiile lui Iehova, mii de elevi au învăţat o lecţie importantă: O poziţie fermă de partea Regatului şi păstrarea neutralităţii faţă de problemele lumii au drept rezultat ocrotirea şi binecuvântarea lui Iehova. — Prov. 29:25.

Mai multe congrese

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra întrunirilor poporului lui Iehova. Acestea au constituit întotdeauna un prilej de bucurie. Deoarece înainte de cel de-al doilea război mondial în ţară erau puţini Martori, abia după război s-au organizat întruniri mai mari. S-au depus, totuşi, eforturi pentru a-i încuraja pe fraţi. De fapt, în Anuarul pe 1941 se spunea că în martie 1940, în Manila, a avut loc un congres.

Vă amintiţi, probabil, că Joseph dos Santos fusese închis de japonezi. În cele din urmă, în 1945 el a fost eliberat de americani. Pe el îl preocupa foarte mult bunăstarea spirituală a fraţilor, dintre care mulţi erau botezaţi recent. De aceea, s-au luat unele măsuri pentru a veni în ajutorul lor. Astfel, ei erau învăţaţi cum să le predea oamenilor într-un mod eficient adevărurile din Biblie. O modalitate prin care s-a realizat acest lucru a fost programul congresului naţional care s-a ţinut la sfârşitul anului 1945 în Lingayen, Pangasinan. La congres au asistat aproximativ 4 000 de persoane, ceea ce arăta că în acei ani mulţi oameni erau interesaţi de adevăr. Congresul a fost un adevărat prilej de bucurie, mai ales că şi războiul se încheiase!

Începând de atunci, asistenţa la congrese a crescut constant odată cu numărul vestitorilor. După aproape 17 ani, numărul vestitorilor a crescut de la 4 000 la 39 652. Apoi, congresele au fost organizate nu numai într-un singur loc, ci în şapte locuri. După alţi 15 ani (în 1977), asistenţa la congresele de district a ajuns la peste 100 000 de persoane. Tot în 1977 s-au organizat 20 de congrese în toată ţara. Opt ani mai târziu, peste 200 000 de persoane au asistat la congresele de district, iar în 1997 peste 300 000 de persoane. Pentru anul 2002 s-au putut programa 63 de congrese — un record în ce priveşte numărul congreselor care au fost vreodată organizate în Filipine! Călătoria de-a lungul insulelor poate fi dificilă şi uneori destul de costisitoare. De aceea, fraţilor le este mult mai uşor să participe la congresele organizate în apropiere de zona în care locuiesc. Drept rezultat, mulţi trag foloase din aceste sărbători spirituale.

Iehova binecuvântează eforturile de a participa la congrese

Fraţilor nu le-a fost uşor să asiste la congrese. În 1947, fraţii din partea de nord a ţării au coborât pe râul Abra cu două plute ca să participe la un congres de circumscripţie ce urma să se desfăşoare în Vigan, în zona de coastă. Când au ajuns la gura de vărsare a râului, ei au dezasamblat plutele şi au vândut lemnul pentru a-şi cumpăra bilete de autobuz. După congres, cu biletele cumpărate s-au putut întoarce acasă în munţi. Fraţii noştri, însoţiţi de mulţi copii, au luat cu ei saci de orez, lemne şi rogojini pentru dormit. Bucuria lor devenea tot mai mare pe măsură ce congresul se desfăşura. Orezul, lemnele pentru foc, un cuptor vechi şi rogojinile pentru dormit erau tot ce aveau nevoie.

În 1983, câţiva fraţi din congregaţia Caburan, provincia Davao de Sur din sudul Filipinelor, au mers trei zile prin munţi ca să ajungă la un ponton pentru ambarcaţiuni cu motor. Apoi, ei au călătorit încă o zi cu o astfel de ambarcaţiune până la locul congresului. Pentru ei, asocierea plină de bucurie cu ceilalţi fraţi la Congresul de District „Unitatea Regatului“ merita din plin toate eforturile şi cheltuielile făcute.

În 1989, o familie cu doi copii, unul în vârstă de doi ani, iar celălalt de patru ani, a mers pe jos aproape 70 de kilometri, plecând din oraşul El Nido, aflat în Palawan, ca să asiste la un congres de circumscripţie. Au avut nevoie de două zile ca să străbată jungla, unde nu existau prea multe drumuri. În timp ce mergeau, ei trebuiau să smulgă lipitorile care se prindeau de trupurile lor. Ceea ce înrăutăţea situaţia era că în aceste două zile a plouat încontinuu. În plus, trebuiau să treacă prin multe pâraie şi râuri deoarece nu existau poduri. În ciuda acestor dificultăţi, ei au ajuns la congres cu bine. Ce mult s-au bucurat să fie acolo împreună cu fraţii lor!

În alte zone, din cauza problemelor financiare, multe familii nu au destui bani ca să-şi plătească drumul până la locul de congres. În 1984, Ramon Rodriguez s-a confruntat cu această problemă. El locuieşte cu familia sa pe Insula Polillo, aflată în largul coastei de est a Luzonului. Ramon este pescar. Până la congres mai rămăsese o săptămână. Familia lui Ramon era compusă din şapte membri, însă nu aveau bani pentru a merge toţi la congres, ci numai pentru unul dintre ei. Ei s-au rugat lui Iehova în legătură cu această problemă, după care Ramon şi fiul său în vârstă de 12 ani au mers să pescuiască. Au vâslit în larg, şi-au aruncat năvoadele, dar nu au prins nimic. După un timp, fiul lui a insistat să meargă mai aproape de casă şi să încerce din nou. Acolo, ei au mai încercat o dată. Ramon a spus: „Nu ne aşteptam să se întâmple chiar aşa; dar, când am scos năvoadele, erau atât de mulţi peşti încât am umplut barca“. Ei prinseseră mai bine de 500 de kilograme de peşte! Au vândut peştele şi au obţinut astfel bani suficienţi ca întreaga lor familie să asiste la congres.

În noaptea următoare şi alţi fraţi care au vrut să asiste la congres şi-au aruncat năvoadele în acelaşi loc şi au prins la rândul lor încă 100 de kilograme. Ramon a adăugat: „Unii care nu erau Martori şi care şi-au aruncat mrejele în acelaşi timp, au rămas foarte surprinşi deoarece ei nu au prins nimic. Ei comentau: «Dumnezeul lor i-a binecuvântat ca să poată asista la congres»“. Din nou fraţii filipinezi au învăţat că pot avea parte de bucurie şi de binecuvântarea lui Iehova dacă acordă întâietate lucrurilor spirituale şi acţionează în armonie cu rugăciunile lor.

Congrese remarcabile

Poporul lui Iehova din toată lumea îşi aminteşte cu plăcere de congresele din trecut. La fel şi fraţii din Filipine. Deşi toate programele congreselor sunt apreciate, unele dintre ele au o semnificaţie mai specială şi lasă o impresie mai adâncă asupra minţii şi a inimii. Uneori acestea sunt întruniri internaţionale sau poate chiar congrese la care misionarii, reveniţi în ţara lor de origine, le relatează celor din auditoriu experienţele lor.

Aşa cum s-a menţionat anterior, mulţi fraţi şi surori din Filipine slujesc ca misionari în alte ţări asiatice şi pe mai multe insule ale mării. Deseori, Martorii din toată lumea au donat bani ca să-i ajute pe misionari să se reîntoarcă în ţările lor natale şi să asiste la congresele de acolo. Şi misionarii filipinezi au tras foloase datorită acestei măsuri iubitoare. În 1983, 1988, 1993 şi 1998, mulţi dintre ei au fost ajutaţi să se întoarcă în Filipine pentru a se bucura de congrese alături de familiile şi de prietenii lor. Rapoartele din 1988 arată că 54 de misionari care slujeau în 12 ţări s-au reîntors în Filipine pentru a participa la congrese. Până atunci, aceştia petrecuseră în medie 24 de ani în serviciul cu timp integral. Toţi fraţii au fost încântaţi de relatările şi de experienţele lor care au fost prezentate în cadrul programului.

Pentru mulţi fraţi, congresele au o semnificaţie specială din cauza evenimentelor ce au avut loc în acel timp. De asemenea, majoritatea îşi vor aduce aminte de congrese şi datorită hotărârii celorlalţi fraţi de a persevera în pofida dificultăţilor. De exemplu, chiar înainte de Congresul de District „Pacea divină“, din 1986, care urma să aibă loc în Surigao, din Mindanao, un taifun cu o viteză de 150 de kilometri pe oră a lovit oraşul. Acoperişul stadionului a fost foarte avariat. Curentul electric a fost întrerupt în tot oraşul şi abia după congres reţeaua electrică a fost pusă din nou în funcţiune. Apa trebuia adusă de la o depărtare de 6 kilometri. Aceasta nu i-a împiedicat însă pe Martori să se întrunească. Fraţii au luat ceea ce mai rămăsese din scenă, au refăcut-o şi au instalat-o într-o sală de gimnastică situată lângă stadion. Ei au închiriat un generator electric cu ajutorul căruia puteau să alimenteze cu energie electrică mai multe becuri, sistemul de sonorizare şi un frigider care urma să fie pus în sala pentru autoservire. Deşi se preconizase o asistenţă de 5 000 de persoane, un număr record de 9 932 de persoane s-au bucurat de congres! Cu siguranţă că acestea nu erau creştini doar cu numele.

Congresele internaţionale sunt cu siguranţă evenimente de neuitat. Corpul de Guvernare a organizat congrese internaţionale în Manila atât în 1991, cât şi în 1993. Delegaţii au lăsat o impresie puternică asupra locuitorilor oraşului. Ce plăcut prilej de încurajare a fost acesta pentru fraţii şi surorile din Filipine, dintre care majoritatea nu aveau posibilitatea să se deplaseze şi să viziteze alte ţări (Rom. 1:12)! Delegaţii străini au fost impresionaţi de sinceritatea, de atitudinea prietenoasă şi de ospitalitatea fraţilor lor filipinezi. Un cuplu din Statele Unite a scris: „Suntem cu adevărat recunoscători pentru primirea călduroasă pe care ne-aţi făcut-o. Ne-aţi primit pe toţi cu braţele deschise şi ne-aţi îmbrăţişat cu atât de multă iubire!“

Pentru congresul din 1993 au fost folosite trei stadioane din Manila, iar atunci când un frate din Corpul de Guvernare prezenta o cuvântare, stadioanele erau conectate telefonic. Cât de încântaţi au fost delegaţii când a fost lansată în limba tagalog publicaţia Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi! O soră tânără a spus: „M-am bucurat nespus de mult. Mereu am sperat ca Traducerea lumii noi să fie disponibilă şi în limba tagalog. Ce surpriză am avut când am primit-o!“

În 1998, situaţia s-a schimbat. Din 1958 fraţii din Filipine nu mai fuseseră invitaţi să participe ca delegaţi la congresele din alte ţări. De data aceasta, 107 fraţi au mers pe coasta de vest a Statelor Unite pentru un congres ce urma să se desfăşoare acolo. În luna septembrie, alţi 35 de delegaţi au avut privilegiul de a asista la un congres internaţional ţinut în Coreea. Aceste congrese au un rol important în ce priveşte instruirea membrilor poporului lui Iehova. De asemenea, aceştia învaţă să fie uniţi şi să-l facă pe Iehova fortăreaţa lor.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra lucrării de predicare din Filipine. Cum se efectuează aceasta într-o ţară în care se vorbesc atât de multe limbi?

Predicarea veştii bune în mai multe limbi

Aşa cum am observat, în general oamenii învaţă adevărul mai uşor dacă le este predat în limba lor maternă. În Filipine, din cauza multelor limbi care se vorbesc nu este uşor să se predea adevărul. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova s-au străduit să le vină în ajutor oamenilor predicând şi tipărind literatură biblică în numeroasele limbi locale.

De obicei, unui anumit grup lingvistic îi pot depune mărturie persoanele care vorbesc deja acea limbă. Când nu erau prea mulţi Martori care cunoşteau o anumită limbă, unii vestitori şi pionieri zeloşi au încercat să o înveţe. Astfel, ei l-au imitat pe apostolul Pavel, care a devenit „orice lucru pentru oameni de orice fel“. — 1 Cor. 9:22.

Deşi Filipine este a patra ţară din lume după numărul de locuitori în care engleza este limbă oficială, aceasta nu este însă limba maternă a filipinezilor. Deoarece nu toţi ştiu să citească bine în engleză, sunt necesare publicaţii şi în limbile filipineze. De-a lungul anilor, Martorii lui Iehova au tradus publicaţii biblice în cel puţin 17 limbi vorbite în Filipine. În unele limbi nu sunt traduse decât una sau două broşuri, aşa cum este în limba tausug — vorbită de islamicii care locuiesc în sud — sau în limba ibanag — vorbită de un mic grup etnic care locuieşte în partea cea mai nordică a ţării. Majoritatea filipinezilor înţeleg şi vorbesc cele şapte limbi principale. Astfel, Turnul de veghe se traduce şi se tipăreşte în aceste limbi, iar programele spirituale care se ţin la Sălile Regatului şi la congrese sunt prezentate în special în aceste limbi.

În ultimii ani, guvernul a încurajat folosirea limbii pilipino, care se aseamănă foarte mult cu tagalog. Astfel că, numai în timpul unei generaţii s-au obţinut rezultate remarcabile. În timp ce limba pilipino a început să fie folosită mai mult atât în vorbire, cât şi în scris, alte limbi fie nu au înregistrat schimbări, fie s-au folosit mai puţin. Un exemplu în acest sens îl constituie numărul exemplarelor tipărite ale revistei Turnul de veghe. În 1980, se tipăreau 29 667 de exemplare în limba tagalog. În anul 2000, acest număr a crescut de patru ori, ajungând la 125 100 de exemplare pentru fiecare număr. În aceeaşi perioadă nu s-a observat decât o mică schimbare în ce priveşte folosirea limbii engleze şi doar o creştere nesemnificativă în ce priveşte folosirea celorlalte limbi.

Familia Betel sprijină lucrarea de predicare

La filiala din Quezon City, care se află în aglomeratul oraş Metro Manila, slujesc aproape 380 de miniştri cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Un colectiv de 69 de persoane lucrează la traducerea şi corectarea publicaţiilor care se tipăresc în limbile curente. Recent, câţiva membri ai acestui colectiv au terminat de tradus în trei limbi, cebuano, iloko şi tagalog, Scripturile ebraice — Traducerea lumii noi. Încă din 1993, de când s-a încheiat traducerea Scripturilor greceşti, fraţii au dorit să aibă Traducerea lumii noi în întregime. Cât de încântaţi au fost când au primit această traducere în limba tagalog, la congresul de district care s-a desfăşurat la sfârşitul anului 2000! Imediat au urmat traducerile în cebuano şi în iloko. Sute de mii de oameni din acest teritoriu beneficiază acum de această traducere clară, exactă şi demnă de încredere a Sfintelor Scripturi.

Membrii familiei Betel din Filipine provin din diferite medii sociale şi vorbesc 28 de limbi şi dialecte. În consecinţă, mulţi dintre ei sunt bine calificaţi pentru a traduce publicaţiile biblice. Însă traducerea este numai o parte din munca ce se efectuează la Betel.

Voluntarii de la Betel îndeplinesc numeroase însărcinări, susţinând astfel importanta lucrare de predicare din Filipine. Unii fraţi tipăresc reviste şi alte publicaţii. Alţii transportă literatura în diferite părţi ale Luzonului. De asemenea, mulţi lucrează la bucătărie, la întreţinerea echipamentului, fac curăţenie ş.a.m.d. Alţii lucrează la departamentul pentru serviciu, unde primesc şi trimit corespondenţa în multe limbi pentru a ajuta congregaţiile, supraveghetorii itineranţi şi slujitorii cu timp integral din teritoriu. Vă puteţi imagina câte scrisori se primesc de la aproape 3 500 de congregaţii din tot arhipelagul!

Din 1934, de când a fost înfiinţată Filiala, până la mijlocul anilor ’70, activităţile de la Filială erau coordonate de un serv de filială sau de un supraveghetor. După ce fratele Joseph dos Santos s-a întors în Hawaii, această responsabilitate a fost îndeplinită timp de 13 ani de Earl Stewart, un misionar din Canada. După aceea, alţi doi fraţi au primit această numire pentru o scurtă perioadă. Apoi, Denton Hopkinson, care venise aici în 1954, a fost numit supraveghetor al filialei în 1966. El şi-a îndeplinit bine această sarcină timp de zece ani, la sfârşitul cărora organizaţia lui Iehova a considerat că este potrivit să facă o schimbare la nivel mondial în ce priveşte supravegherea filialelor.

În armonie cu dispoziţia dată filialelor din întreaga lume, începând din februarie 1976 activitatea nu mai era supravegheată numai de un singur frate, ci de un comitet al filialei. Aceşti bătrâni competenţi ce lucrau sub îndrumarea Corpului de Guvernare urmau să răspundă pentru deciziile lor referitoare la lucrarea din teritoriu şi la activitatea Filialei. La început, comitetul filialei din Filipine era alcătuit din cinci membri. Mai apoi, deoarece majoritatea membrilor comitetului erau misionari, s-a considerat că este mai înţelept ca din comitet să facă parte mai mulţi fraţi filipinezi. Astfel, pentru un timp, numărul membrilor comitetului a crescut la şapte.

Avantajele acestei schimbări au putut fi observate repede. Denton Hopkinson, care acum slujea în calitate de coordonator al filialei, a făcut următoarea remarcă: „Când privesc înapoi, îmi dau seama că aceasta a fost o decizie înţeleaptă luată la timp. Dacă ne gândim la volumul mare de muncă şi la creşterea din organizaţia lui Iehova, o singură persoană nu s-ar fi putut ocupa de toate aceste lucruri. Acum, responsabilităţile sunt mai bine distribuite“.

În Proverbele 15:22 se afirmă că planurile „se împlinesc când sunt mulţi sfătuitori“. Aşadar, prin consultare se creează un preţios tezaur de înţelepciune. Comitetul filialei din Filipine aplică acest principiu. De când fratele Hopkinson a fost numit supraveghetor al filialei, numărul membrilor familiei Betel a crescut de zece ori, ca de altfel şi volumul de muncă. În prezent, comitetul filialei este alcătuit din cinci veterani în serviciul lui Iehova. Fiecare dintre ei a petrecut în medie peste 50 de ani în ministerul cu timp integral. Experienţa lor a fost într-adevăr de folos pe măsură ce lucrarea efectuată în aceste insule progresa cu rapiditate sub îndrumarea lui Iehova. Comitetul filialei şi toţi membrii familiei Betel consideră că este un mare privilegiu să sprijine această lucrare.

Predicarea adevărului la „orice fel de oameni“

Îndeplinirea lucrării de predicare este în armonie cu voinţa lui Dumnezeu ca „orice fel de oameni să fie salvaţi şi să ajungă la o cunoştinţă exactă a adevărului“ (1 Tim. 2:4). Cine au fost oamenii de „orice fel“ care au fost ajutaţi de zeloşii predicatori din Filipine?

Marlon era acel fel de persoană care intra mereu în bucluc. În satul său, el era bine cunoscut pentru viciile lui: fuma, se îmbăta, se droga şi avea prieteni dubioşi. Când Martorii i-au vizitat familia, mama lui a arătat interes faţă de mesajul despre Regat. Pionierii străbăteau drumuri prăfuite şi noroioase ca să ajungă la ea pentru a conduce studiul. La început, Marlon nu era interesat de studiu, ci doar trecea pe acolo din când în când. Însă fraţii care conduceau studiul cu mama lui au manifestat interes faţă de el. Cu timpul, a început şi el să studieze, şi-a tăiat părul lung şi a asistat pentru prima dată la o întrunire la Sala Regatului. El a progresat repede, iar oamenii erau surprinşi când observau schimbările majore pe care le făcuse în viaţa lui. Acum, Marlon slujeşte ca ministru cu timp integral, predicându-le altor oameni adevărul. De ce a acceptat adevărul? El a spus că perseverenţa pionierilor care veneau să studieze cu mama sa l-a convins că ei deţineau adevărul.

Unele persoane nu par a fi acel gen de oameni care ar putea accepta adevărul. Totuşi, proclamatorii veştii bune nu le judecă, ci le oferă şi lor prilejul de a asculta vestea bună. Pe mica insulă Marinduque, o pionieră specială le-a depus mărturie locatarilor unui imobil. Când a terminat, ea a întrebat dacă mai locuia cineva acolo. Unul dintre locatari a răspuns că mai locuia cineva la etaj, însă a adăugat: „Nu vă deranjaţi să mergeţi acolo; este vorba de un bărbat foarte violent, care se înfurie repede“. Însă pioniera a considerat că şi acelui bărbat ar trebui să i se ofere ocazia de a asculta mesajul despre Regat. Ea s-a îndreptat spre uşa lui, şi se părea că domnul respectiv o aştepta. Cu zâmbetul pe buze, sora i-a propus un studiu biblic. Ea a rămas surprinsă când bărbatul, Carlos, s-a arătat încântat. S-a iniţiat un studiu biblic cu el şi cu soţia lui.

La următoarea vizită, Carlos i-a dezvăluit surorii că el şi soţia sa aveau probleme grave şi că încercase chiar să se sinucidă. Când pioniera îi vizitase pe cei care locuiau la parter, Carlos a tras cu urechea la discuţia lor şi a auzit că vecinii lui o sfătuiseră să nu urce. El s-a rugat ca pioniera să nu-i asculte şi să urce totuşi; se gândea că acesta avea să fie răspunsul la rugăciunea lui de a primi pacea minţii. Studierea Bibliei chiar le-a adus pacea minţii. Cei doi s-au botezat împreună, iar soţia slujeşte în prezent ca pionieră regulară.

Un alt bărbat, Victor, studiase atât învăţătura budistă, cât şi cea catolică. El se întreba de ce existau atât de multe religii. Aceasta l-a motivat să caute adevărul. După ce a studiat islamul, hinduismul, şintoismul, confucianismul, teoria evoluţiei şi alte filozofii, şi-a dat seama că nici una dintre acestea nu-i oferea răspunsuri satisfăcătoare. Tot căutând, el a descoperit că numai Biblia conţinea profeţii demne de încredere. Drept urmare, a început să cerceteze Biblia. Examinând Scripturile, el şi prietena sa, Maribel, au ajuns la concluzia că trinitatea, focul iadului şi purgatoriul sunt învăţături false. Totuşi, parcă lipsea ceva.

La câtva timp după ce s-a căsătorit cu Maribel, Victor a discutat cu un Martor şi a învăţat că trebuia să folosească numele lui Dumnezeu. După ce a verificat acest lucru în Biblie, Victor a început imediat să folosească numele lui Iehova în rugăciune. Nu după mult timp, el a început să asiste la întrunirile de la Sala Regatului şi să facă progrese spirituale rapide. Victor şi soţia sa s-au botezat în mai 1989, iar acum el slujeşte ca supraveghetor itinerant, întărind congregaţiile pe plan spiritual.

Pionierii îi ajută pe oamenii care se confruntă cu tot felul de probleme. O pionieră specială, Primitiva Lacasandile, ce activa în partea de sud a Luzonului, a iniţiat un studiu biblic cu o familie ce avea doi copii dintr-un sat aflat în această zonă. Din punct de vedere material, această familie era săracă. Odată, când Primitiva a ajuns la ei acasă, a fost foarte şocată de ceea ce a văzut: Copilul mai mare fusese pus într-un sac ce era agăţat în mijlocul casei. Copilul plângea. Primitiva a relatat: „Mama avea un cuţit în mână şi era gata să-şi ucidă copilul. Am oprit-o şi am întrebat-o de ce voia să facă asta. Ea mi-a explicat că nu avea bani“. Primitiva le-a arătat ei şi soţului ce spune Biblia despre problema lor, salvând astfel viaţa copilului. Ei au continuat studiul biblic şi au început să asiste la întruniri, chiar dacă trebuiau să parcurgă pe jos 8 kilometri ca să ajungă acolo. Cei doi au progresat şi s-au botezat, iar acum soţul slujeşte ca bătrân de congregaţie. Primitiva spune: „Copilul care era pe punctul de a fi ucis slujeşte acum ca pionier regular“. Într-adevăr, lucrarea pe care Iehova le-a încredinţat-o slujitorilor săi este o lucrare care salvează vieţi atât în prezent, cât şi în viitor.

Slujind acolo unde este nevoia mai mare

Există încă multe zone în care sunt puţini vestitori ai Regatului. Unii pionieri şi vestitori s-au oferit să meargă în aceste locuri pentru a predica. Pascual şi Maria Tatoy slujeau ca pionieri regulari. Ei l-au însoţit pe Angelito Balboa, un pionier special, în Insulele Coron, situate în partea de vest a Filipinelor, pentru a lucra împreună în acest teritoriu. Pentru a se întreţine, Pascual împreună cu un alt frate pescuiau, iar soţia sa pregătea din orez umed delicatese pe care le vindea.

Când supraveghetorul de circumscripţie i-a vizitat, el a evidenţiat că era necesar să se predice într-un alt teritoriu, pe Insula Culion. Pe această insulă nu erau decât patru vestitori; tot aici exista o colonie de leproşi. El a invitat familia Tatoy să meargă acolo. Pascual şi Maria au acceptat, iar Iehova le-a binecuvântat eforturile. Dacă la început nu erau decât patru vestitori, acum sunt două congregaţii pe această insulă.

La mijlocul anilor ’70, mulţi vietnamezi au încercat să emigreze pe mare cu ajutorul bărcilor. Mulţi dintre aceştia au ajuns în Filipine. Aici au fost înfiinţate lagăre pentru refugiaţi care au funcţionat timp de aproape 20 de ani. Un astfel de lagăr a fost înfiinţat pe insula Palawan. Câţiva fraţi din Filipine s-au oferit să le predice adevărul acestor oameni. Un frate care vorbea limba vietnameză a venit din Statele Unite pentru a-şi oferi ajutorul. Unele persoane din lagăr au acceptat adevărul. Unii care au ajuns să cunoască numele lui Iehova şi pe Martorii săi s-au mutat în alte zone.

Pionierii speciali slujesc în multe regiuni izolate din Filipine. Deseori, aceştia îi invită şi pe alţi vestitori şi pionieri să lucreze alături de ei în zonele mai îndepărtate. În ce priveşte lucrarea de predicare în provincia muntoasă Ifugao, Norma Balmaceda a relatat următoarele: „De obicei plecam lunea; ne umpleam genţile cu literatură şi mai luam haine şi alimente care să ne ajungă până sâmbăta dimineaţa. Sâmbăta după-amiaza ne reîntorceam pentru întrunirile congregaţiei“.

Unele congregaţii fac turnee de predicare, în special când este vreme bună. Vestitorii pot petrece câteva zile sau o săptămână în zonele rurale pentru a predica. Nicanor Evangelista, care în prezent slujeşte la Betel, a povestit despre timpul când predica în aceste teritorii: „În zonele rurale din Filipine există obiceiul ca persoanele interesate de mesajul biblic să le spună oaspeţilor «Puteţi dormi şi puteţi găti la noi». Uneori pionierii studiau Biblia cu cei interesaţi până noaptea târziu pentru că puteau dormi chiar acolo“.

Populaţia aeta învaţă adevărul

Dorind să predice la tot felul de oameni, slujitorii lui Iehova au luat legătura şi cu cei care aparţin tribului aeta, sau negrito, cum mai este acesta numit. Se crede că populaţia Filipinelor se trage din grupurile de aeta. Populaţia acestora nu este numeroasă şi nu este întotdeauna uşor să se ia legătura cu membrii lor. Motivul este că mulţi dintre ei trăiesc ca nomazi în pădurile din munţi, mergând să vâneze animale sau căutând fructe de pădure şi legume. Ei seamănă puţin cu pigmeii din Africa, având mai puţin de 150 de centimetri în înălţime, pielea neagră şi părul cârlionţat. Unii au fost asimilaţi de societatea filipineză, în timp ce alţii s-au stabilit aproape de zonele mai populate. Mulţi dintre ei locuiau la poalele muntelui Pinatubo, însă din cauza unei erupţii vulcanice au fost evacuaţi din acea zonă.

Un alt grup de negrito trăieşte pe Insula Panay, situată în zona centrală a Filipinelor. Lodibico Eno şi familia sa aparţin grupurilor de aeta din această regiune. Aplicând principiile biblice, Lodibico a făcut schimbări majore în viaţa sa. El a relatat: „Înainte aveam multe vicii — mestecam nucă betel, fumam, mă îmbătam, jucam jocuri de noroc. În plus, eram foarte violent. Nu aveam o viaţă de familie fericită. Dacă nu aş fi abandonat aceste vicii, poate că azi nu aş mai fi fost în viaţă. Acum corpul meu este curat. Dinţii care mi se înroşiseră au devenit albi. În plus, slujesc ca bătrân de congregaţie. Iehova Dumnezeu mi-a oferit toate aceste binecuvântări“. La fel ca această familie aeta, chiar şi oameni din triburile mai mici au avut parte de eliberarea pe care o aduce respectarea îndrumărilor lui Iehova. — Ioan 8:32.

Eliberare pentru cei care nu sunt liberi

Alte persoane care primesc ajutor sunt cele aflate în detenţie. Începând din anii ’50, Martorii lui Iehova au depus mai multe eforturi pentru a-i vizita pe cei închişi. Multe dintre aceste persoane au fost ajutate să umble pe calea adevărului.

În tinereţe, Sofronio Haincadto a luat parte la rebeliunea împotriva guvernului. El a fost arestat, iar apoi închis pentru şase ani. Aflat în închisoarea New Bilibid din Luzon, el a observat că unul dintre deţinuţi nu asista la serviciile religioase la care cei din închisoare puteau participa. El a aflat că bărbatul respectiv devenise un Martor al lui Iehova. Aceasta a condus la discuţii aproape zilnice pe marginea Bibliei. Sofronio a spus: „M-am convins că lucrurile pentru care luptasem nu puteau schimba cu adevărat societatea, făcând-o mai bună“. El a învăţat că numai Regatul lui Dumnezeu poate aduce schimbările pe care le dorea atât de mult. Cu ajutorul fraţilor dintr-o congregaţie aflată în apropiere, Sofronio a făcut progrese spirituale şi a fost botezat într-un bazin din închisoare care era folosit pentru udarea plantelor.

După ce şi-a executat pedeapsa, el a devenit pionier regular, iar apoi pionier special. Cât timp a efectuat serviciul cu timp integral, el a ajutat 15 persoane să umble pe calea adevărului. După ce s-a căsătorit, el a avut şase copii. Trei dintre copiii lui se bucură acum de serviciul cu timp integral, unul slujind ca supraveghetor itinerant. În 1995, doi dintre fiii lui au urmat cursurile Şcolii de Instruire Ministerială. Fără îndoială, adevărul le-a adus o adevărată eliberare lui Sofronio şi familiei sale, precum şi altor persoane pe care acesta le-a ajutat.

Pionierii speciali le-au predicat deţinuţilor din penitenciarul Iwahig din Palawan. Lor li s-a permis să construiască o mică Sală a Regatului chiar în incinta închisorii. Unul dintre deţinuţi fusese condamnat pentru incendieri, furturi şi uciderea câtorva persoane. El a făcut mari schimbări în viaţă când a fost ajutat să aplice ceea ce învăţa din cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ!

După mai bine de 23 de ani petrecuţi în închisoare, el a fost înştiinţat că urma să fie eliberat. El a dorit ca, după această lungă perioadă de timp, să fie din nou alături de familia sa. Însă membrilor familiei le era atât de ruşine cu el şi atât de teamă de el, încât i-au scris: „Te rugăm să nu te mai întorci“. Cei din familia lui nu auziseră de schimbările radicale pe care le-a făcut studiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ce surpriză au avut ei când acest creştin calm şi paşnic s-a reîntors acasă!

Cea mai mare închisoare naţională pentru femei se află în Mandaluyong, Metro Manila. Mulţi ani, accesul Martorilor lui Iehova în incinta închisorii a fost limitat. Totuşi, situaţia s-a schimbat când o femeie care începuse să studieze Biblia a fost transferată aici. Cei din conducerea închisorii i-au explicat că se putea alătura oricărui grup religios de aici; ea însă a refuzat, explicându-le că doreşte să se închine numai alături de Martorii lui Iehova. Conducerea închisorii a acceptat şi le-a permis Martorilor să le viziteze pe deţinute în fiecare săptămână. De atunci, câteva dintre acestea s-au botezat, iar o congregaţie din apropiere conduce cu regularitate studiul Turnului de veghe, precum şi alte întruniri, spre folosul prizonierelor care sunt interesate de adevăr.

Cu siguranţă, mesajul adevărului le-a adus o libertate unică celor din spatele gratiilor. Iehova preţuieşte şi vieţile acestora, iar poporul său este încântat să ajute şi astfel de persoane.

Veteranii adevărului perseverează

Un proverb biblic spune: „Perii albi sunt o cunună de slavă, dacă se găsesc pe calea dreptăţii“ (Proverbele 16:31). Într-adevăr, este minunat să-i vezi pe cei care, de-a lungul anilor, au făcut din bucuria lui Iehova fortăreaţa lor!

În Filipine, înainte de cel de-al doilea război mondial organizaţia teocratică nu era alcătuită din prea mulţi Martori. Puţini sunt fraţii care şi-au început serviciul în acele timpuri. Astfel, este chiar încurajator să stai de vorbă cu Leodegario Barlaan. El slujeşte în serviciul cu timp integral încă din 1938. În timpul războiului, el şi colaboratorii săi au fost trataţi într-un mod plin de cruzime de către japonezi; însă ei au continuat să predice. După război, Leodegario şi-a continuat serviciul cu timp integral alături de soţia sa, Natividad; în cele din urmă, ei au fost invitaţi să slujească în lucrarea de circumscripţie şi de district. Mai târziu, ei au slujit ca pionieri speciali infirmi în provincia Pangasinan. Natividad a murit în 2000, însă Leodegario este în continuare în această repartiţie. Toţi sunt încurajaţi de hotărârea sa de a efectua lucrarea de predicare, lucrare pe care a îndeplinit-o toată viaţa lui.

După cel de-al doilea război mondial, lucrarea de predicare s-a intensificat. Dintre cei care au învăţat adevărul pe atunci, mulţi continuă chiar şi acum să-i slujească lui Iehova. De exemplu, în timpul războiului, Pacifico Pantas a citit câteva publicaţii biblice de la vecinii lui care erau Martori. El a spus: „Am început să merg la întruniri. Mai apoi am făcut cerere pentru serviciul de pionier general [în prezent, pionier regular], deşi încă nu mă botezasem. Fraţii mi-au spus că trebuie să mă botez; şi m-am botezat“. Aceasta se întâmpla în 1946. Fiind pionier, Pacifico a slujit în diferite regiuni ale ţării. Însă el s-a bucurat şi de alte privilegii. Pacifico spune: „Am fost invitat să urmez cursurile celei de-a şaisprezecea clase a Şcolii Galaad şi am putut asista la congresul internaţional din 1950 care a avut loc în oraşul New York. După absolvire am slujit ca supraveghetor de circumscripţie în Minnesota şi în North Dakota din Statele Unite; apoi m-am întors în Filipine şi am slujit ca supraveghetor de district la sud de râul Pasig, din Manila până în Mindanao“.

În anii următori, fratele Pantas a primit numeroase repartiţii la Betel şi ca supraveghetor itinerant. În 1963, Pacifico s-a căsătorit şi a trebuit să aibă grijă de copii. În timp ce se îngrijeau de necesităţile familiei, el şi soţia sa au continuat să-i slujească lui Iehova; drept rezultat, toţi cei trei copii au devenit lăudători ai lui Iehova. În prezent, aceştia slujesc ca bătrâni. Unul dintre ei a absolvit cursurile Şcolii de Instruire Ministerială, în timp ce altul slujeşte la Betel. Chiar şi la o vârstă înaintată, fratele Pantas continuă să aibă o bună influenţă în congregaţie.

Săli de închinare aspectuoase

Fraţii din Filipine au început să folosească Sălile Regatului ca locuri de închinare numai cu puţin timp în urmă. Ani la rând, marea lor majoritate s-au întrunit în locuinţele lor. Şi în secolul întâi creştinii îşi foloseau casele pentru întruniri (Rom. 16:5). Însă pe măsură ce numărul congregaţiilor din timpurile moderne creştea, era de dorit să existe săli în care să se poată întruni fără probleme mai multe persoane.

David Ledbetter a spus: „Multora le era greu din cauza problemelor financiare. Chiar şi în Metro Manila, un oraş mare, nu aveam decât o Sală a Regatului construită pe un teren care aparţinea congregaţiei. În zonele în care exista o Sală a Regatului, doar clădirea era a congregaţiei, nu şi terenul pe care se afla aceasta“. Salariile fraţilor erau atât de mici, încât congregaţiile nu-şi puteau permite să cumpere terenul.

În consecinţă, fraţii foloseau temporar ca Sală a Regatului orice clădire pe care o găseau. Fraţii împărţeau între ei de bunăvoie tot ce aveau. De exemplu, Denton Hopkinson îşi aminteşte de Santos Capistrano, un frate din Manila, care timp de 40 de ani le-a pus fraţilor la dispoziţie etajul casei sale pentru a fi folosit ca Sală a Regatului. Fratele Hopkinson a spus: „După ce soţia fratelui Capistrano a murit, copiii lui au locuit la parter. Sala Regatului ocupa aproape tot etajul, iar lui îi mai rămăsese o cameră mică în care era amenajată o bucătărie. Aţi putea crede că îi venea greu să facă astfel; însă el era fericit să-şi ofere ajutorul în acest mod. Aceasta era atitudinea fraţilor“.

În cele din urmă, congregaţiile şi-au putut construi Săli ale Regatului pe propriile lor trenuri. Valoarea pesoului, moneda oficială a Filipinelor, începuse să se aprecieze; aceasta a condus în anii ’80 la o modestă creştere a salariilor, astfel că era mai uşor să se împrumute bani care apoi să fie restituiţi. Drept rezultat, câteva congregaţii au putut face împrumuturi.

Apoi, în urma unei măsuri iubitoare luate de Corpul de Guvernare, situaţia s-a schimbat. În Statele Unite şi în Canada s-au făcut anunţuri referitoare la constituirea Fondului Organizaţiei pentru Sălile Regatului. Nu după mult timp, arhipelagul Filipinelor a beneficiat de bani al căror scop precis era construirea de Săli ale Regatului. Această măsură este în armonie cu principiul „să aibă loc o egalizare“, principiu care face posibile împrumuturile (2 Cor. 8:14, 15). Lucrarea a început lent; însă, când au auzit că şi în alte locuri aplicarea acestei măsuri dădea rezultate, tot mai mulţi fraţi s-au simţit încurajaţi să încerce să-şi construiască propria Sală a Regatului.

Ce schimbare a adus această măsură! Referitor la împrumuturile pentru Sălile Regatului, Filiala a informat: „În total au fost mai mult de 1 200 de proiecte pentru Săli ale Regatului. Cu siguranţă că efectele acestei măsuri au fost simţite în toată ţara“. Chiar dacă la început cea mai mare parte a banilor provenea din alte ţări, în cele din urmă fraţii din Filipine au reuşit prin eforturi proprii să sprijine programul de construire. Referitor la aceasta, filiala din Filipine a menţionat: „De câţiva ani, finanţarea proiectelor de construire a Sălilor Regatului este posibilă prin rambursările împrumuturilor şi prin donaţiile fraţilor din Filipine. Aceasta demonstrează că şi în zonele unde situaţia economică nu este înfloritoare se pot înregistra rezultate bune dacă banii sunt puşi într-un fond comun, destinat unui scop anume“.

Acum, multe congregaţii dispun de Săli ale Regatului. În ţară există aproximativ 3 500 de congregaţii, unele dintre ele având în continuare nevoie de un loc pentru a ţine întruniri. Însă în jur de 500 de congregaţii sunt alcătuite din mai puţin de 15 vestitori şi nu-şi pot permite să împrumute bani pentru construirea unei săli. De aceea, a fost încurajată fuzionarea congregaţiilor, ca să le fie mai uşor să construiască o Sală a Regatului.

Schimbări în programul întrunirilor

Unele congregaţii care au sau nu propria Sală a Regatului se află în zone izolate. Pentru a ajunge la locul de întrunire, fraţii trebuie să străbată terenuri accidentate timp de două, patru sau chiar mai multe ore. De aceea, în unele regiuni nu este practic ca ei să meargă de mai multe ori pe săptămână într-un loc central unde să ţină întrunirile. Astfel, multe dintre aceste congregaţii ţin toate întrunirile în aceeaşi zi, excepţie făcând studiul de carte. Fraţii se pregătesc dinainte pentru toate cele patru întruniri. Ei îşi aduc şi alimente. În acest fel, întreaga distanţă până la locul de întrunire este parcursă numai o dată pe săptămână; celelalte activităţi, cum ar fi lucrarea de predicare, sunt efectuate pe plan local în alte zile ale săptămânii.

În anii ’80, multe congregaţii din zone nu prea izolate, chiar din oraşe, au început să adopte acest obicei. Probabil că problemele financiare i-au făcut pe unii să se gândească la o serie de modalităţi de a economisi bani. Cu cât existau mai puţine zile din săptămână în care aveau loc întruniri, cu atât mai mici erau cheltuielile pentru transport. Alţi fraţi au devenit peste măsură de preocupaţi de propriul confort, probabil folosindu-şi timpul din celelalte zile pentru obiective personale, cum ar fi cele referitoare la instruire sau serviciu.

Din ce în ce mai multe congregaţii au început să ţină patru întruniri într-o singură zi, iar unele dintre ele chiar pe toate cele cinci! De fapt, congregaţiile din Filipine se îndepărtau tot mai mult de modul de organizare al poporului lui Iehova din întreaga lume, care ţine întrunirile în trei zile ale săptămânii. Fraţii îşi pierduseră oarecum echilibrul. În timpul vizitei supraveghetorului de zonă, în 1991, a fost adusă în discuţie această problemă. A fost consultat Corpul de Guvernare. Fraţii au răspuns astfel: „Nu considerăm că lucrul acesta este potrivit, dar se pot face excepţii în unele situaţii extrem de dificile“. Aceste informaţii le-au fost transmise mai întâi fraţilor din oraşe, iar apoi celor din zonele rurale.

S-a subliniat că problema nu privea doar conformarea la programul întrunirilor stabilit la nivel mondial, ci şi creşterea spirituală a congregaţiilor. Această creştere se putea realiza prin organizarea mai multor întruniri şi nu prin dezbaterea materialului în trei ore şi jumătate ori în patru ore. Copiilor şi persoanelor interesate le era greu să participe la un asemenea program. În plus, bătrânii de congregaţie se puteau pregăti mai bine pentru una sau două întruniri, decât pentru mai multe odată.

Cum au reacţionat congregaţiile la această îndrumare? Marea lor majoritate au răspuns pozitiv, făcând repede schimbările necesare pentru a ţine întruniri şi în cursul săptămânii. Acum, cu excepţia congregaţiilor din zonele cele mai izolate, multe dintre ele se bucură de un program spiritual mai echilibrat, ţinut în fiecare săptămână.

Săli de congrese

Ani la rând, circumscripţiile au folosit tribunele, sălile de sport ale şcolilor, pistele pentru curse sau unele clădiri publice pentru a ţine congrese. În ciuda oricărei dificultăţi, fraţii au preţuit aceste ocazii de asociere plină de bucurie.

La fel ca în cazul Sălilor Regatului, nici sălile de congrese nu s-au obţinut cu uşurinţă. Din nou problemele economice şi-au spus cuvântul. Totuşi, multe circumscripţii doreau să aibă propriile lor locuri de întrunire. Drept rezultat, au început să fie construite multe săli de congrese simple. De obicei, acestea sunt folosite de una sau două circumscripţii şi nu de un grup de circumscripţii ca în alte ţări. În multe cazuri, cu precădere în zonele rurale, terenul a fost donat sau a fost achiziţionat la un preţ rezonabil. Apoi, fraţii au centralizat donaţiile şi au construit o clădire cu o structură simplă — de obicei, o sală cu acoperiş, fără pereţi, cu podea din beton, cu podium şi cu câteva scaune.

În zona Metro Manila, din cauza preţurilor exorbitante cerute pentru terenuri şi pentru construirea unor clădiri care să corespundă standardelor unui oraş, la început nici măcar ridicarea unor astfel de clădiri nu a fost posibilă. Congregaţiile din zonă au constituit un fond destinat acestui scop; suma care s-a adunat însă era cu mult mai mică decât preţul unui teren! În anii ’70, ’80 şi în cea mai mare parte a anilor ’90, congresele din Metro Manila au continuat să se desfăşoare în şcoli, în săli de sport şi în alte locuri asemănătoare.

În acelaşi timp, numărul congregaţiilor şi al circumscripţiilor din această zonă a crescut, ceea ce a făcut tot mai necesară construirea unei săli de congrese. S-a început căutarea unui teren potrivit. Congregaţiilor le-au fost trimise scrisori prin care li se amintea de privilegiul de a sprijini financiar proiectul. În 1992 au fost găsite aproape 6 hectare de teren lângă cartierul Lagro, situat la periferie, în zona nordică a Metro Manilei.

Congregaţiile din această zonă au sprijinit proiectul prin donaţii şi prin munca lor voluntară. Din mai multe ţări au sosit slujitori internaţionali care au ajutat la realizarea proiectului. Unul dintre aceştia, Ross Pratt din Noua Zeelandă, a relatat: „În martie 1997 am primit aprobarea de la Brooklyn ca să începem lucrările. S-a săpat foarte mult şi s-au excavat 29 000 m³ de pământ ca să se pregătească terenul pentru construire. Lucrau permanent aproximativ 50–60 de fraţi. Sala de congrese a fost terminată în noiembrie 1998“. Apoi a urmat dedicarea. Deoarece sala avea o capacitate de 12 000 de locuri, aici se puteau ţine şi congrese de district. Neavând pereţi, vântul tropical împrospăta aerul din sală, în timp ce auditoriul asculta programul. Acum, 16 circumscripţii din Metro Manila şi din împrejurimi se bucură de programe spirituale în această sală.

Filiala se extinde

Pe măsură ce numărul de congregaţii şi de circumscripţii creştea, creştea şi volumul de muncă de la Filială. În 1980, în Filipine activau 60 000 de vestitori. După nici măcar un deceniu, în ţară erau peste 100 000 de vestitori. În aceeaşi perioadă, numărul celor din familia Betel a crescut de la 102 membri la 150. Astfel, chiar şi în anii ’80 Betelul era neîncăpător. Erau necesare noi clădiri.

Corpul de Guvernare a sugerat să se caute un teren mai mare pentru extinderea Betelului. Felix Fajardo a relatat ce s-a întâmplat: „Am mers din casă-n casă pentru a vedea dacă în vecinătatea Betelului erau de vânzare unele terenuri. Proprietarii filipinezi şi cei chinezi susţineau că nu îşi vând terenurile. Unul dintre aceştia a spus: «Chinezii nu vând. Noi cumpărăm. Noi nu vindem niciodat㻓. Aşadar, în acele momente se părea că în vecinătatea Filialei nu era nici un teren disponibil.

Fraţii au început să caute terenuri în alte zone. Dacă era necesar, Filiala s-ar fi putut muta în afara oraşului. Au fost găsite câteva terenuri în provinciile apropiate. Corpul de Guvernare s-a interesat în special de un teren de lângă San Pedro, Laguna, pe care un frate îl vindea la un preţ rezonabil. S-a aprobat cumpărarea acestui teren. S-au făcut planuri pentru construirea unor clădiri cu birouri, a unor locuinţe pentru betelişti şi a unei tipografii pe acel teren. Însă, pe măsură ce timpul trecea, se părea că nu era voinţa lui Iehova să se facă această mutare. Nu existau linii telefonice, drumurile nu erau bune şi, în plus, securitatea era greu de asigurat în acea zonă. Devenise clar că această proprietate nu era cel mai bun loc pentru construirea unei filiale. Aşadar, s-a construit o fermă care să ajute la satisfacerea necesităţilor familiei Betel. Însă nu fusese rezolvată problema spaţiului suplimentar pentru Filială.

O întorsătură neaşteptată a evenimentelor părea să indice îndrumarea lui Iehova. Felix a continuat: „Pe neaşteptate, vecinul care stătea cel mai aproape de Betel a spus: «Noi ne vindem terenul — 1 000 m². Am dori să vi-l vindem dumneavoastră». Drept rezultat, Corpul de Guvernare ne-a spus să-l cumpărăm. Credeam că aşa problema terenului se va rezolva; însă, când am trimis la sediul mondial proiectul de construcţie, ni s-a spus: «Poate mai găsiţi ceva teren. V-ar mai trebui puţin spaţiu».

Imediat după aceasta, un medic şi un avocat ne-au făcut şi ei o ofertă: «Am dori să vă vindem dumneavoastră proprietăţile noastre». Astfel, am obţinut încă 1 000 m². Apoi, o doamnă care avea aproape 1 hectar în imediata apropiere a vrut şi ea să vândă. Ea şi-a vândut proprietatea la un preţ foarte rezonabil. Am crezut că aveam destul teren. Însă fraţii de la sediul mondial au spus: «Mai găsiţi ceva teren»“.

Apoi s-a ivit un ajutor neaşteptat. Medicul şi avocatul care îşi vânduseră proprietăţile au mers pe la ceilalţi vecini şi i-au convins să-şi vândă şi ei terenurile. Unul după altul, toţi şi-au vândut Filialei proprietăţile. După ce aproape toate terenurile din apropiere fuseseră cumpărate, a fost trimis la sediul mondial un alt proiect. Răspunsul a fost acelaşi: ‘Mai aveţi nevoie de ceva spaţiu’. Fraţii s-au întrebat: ‘Unde să mai căutăm acum? Pe la vecini nu mai găsim nimic’.

În acelaşi timp s-a primit un telefon de la un om de afaceri ce deţinea o proprietate şi care, cu puţin timp înainte, spusese: „Chinezii nu vând“. Terenul lui era acum de vânzare! Felix a explicat: „Eu şi fratele Leach aflaserăm că nu mai era nimeni interesat de acest teren. Aşa că l-am obţinut foarte ieftin. Se pare că mâna lui Iehova acţiona“. Alt hectar de pământ a fost cumpărat şi, în final, răspunsul primit de la sediul mondial a fost: „Acum aveţi destul teren ca să puteţi începe construirea“.

Pe măsură ce timpul trecea şi vremurile se schimbau, era evident că ferma de la San Pedro nu mai era necesară. O mare parte din hrana de care avea nevoie familia Betel putea fi cumpărată în cantităţi mari la preţuri mai mici decât costa producerea ei la fermă. Astfel, s-a luat decizia de a vinde ferma. În 1991, ferma avea un alt proprietar. Banii încasaţi din vânzarea ei au fost folosiţi pentru acoperirea cheltuielilor făcute pentru construirea noilor clădiri ale Filialei.

Construirea noilor clădiri ale Filialei

Terenul pe care îl deţinea acum Filiala era de peste trei ori mai mare decât primul hectar de pământ care fusese cumpărat în 1947. Cu ajutorul Biroului Regional de Proiectare al Martorilor lui Iehova de la filiala din Japonia, a fost făcut proiectul clădirilor, iar munca de pregătire a şantierului a început la mijlocul lui 1988. Au trebuit dărâmate unele din vechile clădiri de lemn. Proiectul includea o clădire de locuinţe — clădire cu 11 etaje — şi o mare tipografie cu 2 etaje. Trebuia să se construiască şi o Sală a Regatului.

În afară de absolvenţii Galaadului care au fost repartizaţi aici, aproximativ 300 de fraţi şi de surori din cinci ţări au fost trimişi ca slujitori internaţionali pe termen lung, iar alţii ca voluntari internaţionali temporari, pentru a ajuta la realizarea proiectului. Persoanele care locuiau în apropiere au fost uimite când au văzut că oameni din străinătate au venit ca să sprijine proiectul. Au fost şi mai surprinse când au aflat că majoritatea lucrătorilor veniseră pe propria lor cheltuială! Surorile şi fraţii locali au contribuit la atmosfera de unitate internaţională.

La fel ca şi în cazul achiziţionării terenului, se putea vedea îndrumarea lui Iehova pe măsură ce construcţia progresa. De exemplu, o singură companie din Filipine producea tipul de învelitoare pentru acoperiş necesară noilor clădiri. Însă comanda Filialei figura în dreptul numărului 301 pe lista de comenzi! Fraţii au stabilit o întrevedere cu vicepreşedintele companiei, căruia i-au explicat că munca noastră era voluntară. Drept urmare, consiliul de conducere al companiei a aprobat cererea fraţilor şi le-a trecut comanda pe locul întâi. Imediat după ce materialele au fost trimise, muncitorii acelei companii au intrat în grevă.

Numeroşii fraţi care au lucrat la proiectul de construire a Filialei au manifestat un spirit excelent. Din congregaţiile din apropiere, în fiecare săptămână veneau circa 600 de voluntari pentru a-şi oferi ajutorul. De fapt, aproximativ 30% din volumul de muncă a fost efectuat de aceşti voluntari.

Au fost respectate standarde înalte în ce priveşte construirea. Deoarece insulele Filipinelor sunt situate într-o zonă seismică activă, fraţii care au realizat proiectul s-au asigurat ca, în cazul unor zguduituri puternice, clădirea de 11 etaje să reziste. Cât de diferite erau aceste clădiri de o calitate superioară faţă de cele care fuseseră construite în anii ’20! Astfel, clădirile vechi au fost dărâmate pentru a le face loc celor noi.

În cele din urmă, pe 13 aprilie 1991, a avut loc programul de dedicare a Filialei. John Barr, membru al Corpului de Guvernare, a prezentat cuvântarea de dedicare în faţa unui auditoriu alcătuit din 1 718 persoane. Fraţii şi surorile care îi slujeau lui Iehova de mai bine de 40 de ani au fost invitaţi la program şi s-au bucurat de acesta alături de oaspeţi din zece ţări. În ziua următoare, 78 501 persoane au tras foloase dintr-un program spiritual ziditor care a fost transmis prin telefon în şase locuri din tot arhipelagul.

Filipinezii merg ca slujitori internaţionali

În timpul construirii Filialei, slujitori internaţionali din mai multe ţări le-au împărtăşit din experienţa lor în domeniul construcţiilor fraţilor din Filipine. Hubertus Hoefnagels, care instruise şi alţi fraţi, a spus: „Mulţi dintre fraţii locali sunt foarte zeloşi şi aplică ceea ce au învăţat“. Drept rezultat, când proiectul din Filipine s-a încheiat, unii dintre aceşti fraţi instruiţi au putut merge ca slujitori internaţionali pentru a ajuta la proiectele de construire a filialelor din alte ţări, în special a celor din sud-estul Asiei.

Joel Moral din Quezon Province este unul dintre aceştia. La început, când a venit să ajute la construirea filialei din Manila, Joel s-a gândit că nu va lucra aici decât o săptămână. Însă, fiind nevoie de ajutorul lui, a fost rugat să mai rămână. Chiar dacă nu avea multă experienţă în construcţii, munca la acest proiect l-a ajutat să capete repede îndemânarea necesară, învăţând de la slujitorii internaţionali veniţi din străinătate.

Chiar înainte ca proiectul din Filipine să se încheie a fost nevoie de ajutor la construirea unei noi filiale în Thailanda. Joel a spus: „Nu mă aşteptam la aceasta, dar am fost invitat să merg în Thailanda. Experienţa pe care o acumulasem în domeniul construcţiilor în Filipine m-a ajutat să mă pregătesc pentru a lucra ca slujitor internaţional“. El a ajutat mai mult de un an la construirea filialei din Thailanda.

Joshua şi Sara Espiritu s-au cunoscut în timp ce lucrau la construirea filialei din Filipine. La puţin timp după dedicarea Filialei, ei s-au căsătorit, fixându-şi ca obiectiv să slujească împreună ca slujitori internaţionali. După câteva luni au fost invitaţi să participe la lucrarea de construire din alte ţări. De atunci, ei au slujit în cinci ţări, trei din Asia şi două din Africa. Când se afla încă în Filipine, Joshua a spus următoarele referitor la experienţa sa: „În timp ce lucram cu fraţii din alte ţări, am învăţat mai multe metode de lucru. Am ajuns să avem cunoştinţa pe care puteam să le-o împărtăşim şi altora“. Când au fost trimişi în străinătate, Joshua şi Sara le-au spus fraţilor locali: „Nu vom fi aici mereu. În viitor, voi veţi continua lucrarea“. El a explicat ce obiectiv şi-a fixat când slujea în străinătate: „Nu mergeam acolo numai pentru a munci; mai degrabă mergeam pentru a încerca să-i învăţăm pe fraţi“.

Fireşte, este nevoie de adaptabilitate pentru a sluji în alte ţări. Jerry Ayura a fost trimis în câteva locuri, printre care Thailanda, Samoa de Vest şi Zimbabwe. El a explicat: „Am învăţat că Iehova foloseşte oameni din toate mediile sociale. Noi îi iubim pentru că Iehova îi iubeşte“. Cât de bucuroşi sunt aceşti fraţi filipinezi pentru că îşi pot aduce contribuţia la lucrarea lui Iehova care se desfăşoară la nivel internaţional!

Luptele nu împiedică lucrarea

O persoană îl poate face pe Iehova fortăreaţa ei dacă perseverează cu loialitate chiar şi în momentele grele. Slujitorii lui Iehova din Filipine au avut multe ocazii de a demonstra acest lucru.

Deşi legea marţială fusese abolită pe 17 ianuarie 1981, pe parcursul anilor ’80 conflictele au continuat. În februarie 1986 guvernul a fost schimbat. Însă schimbarea puterii nu a cauzat prea multe probleme; congregaţiile aflate aproape de zona unde a avut loc revoluţia numită „Puterea în mâinile poporului“ au putut chiar să-şi ţină întrunirile şi să efectueze lucrarea de predicare. În timp ce treceau pe lângă mulţimile care participau la revoluţia „Puterea în mâinile poporului“, vestitorii au remarcat preoţi şi călugăriţe amestecându-se printre oameni şi incitându-i.

Noul guvern a făcut imediat unele schimbări. Totuşi, tulburările nu s-au încheiat. În primii trei ani după venirea noului guvern la putere au existat câteva încercări de a-l răsturna, unele dintre ele soldându-se cu pierderi de vieţi omeneşti. Cu o anumită ocazie, în timpul construirii Filialei, muncitorii străini şi locali au rămas surprinşi când au văzut că, în tot oraşul, soldaţii rebeli îşi bombardau propria tabără militară. Aceste lupte au fost relativ scurte, însă era necesar ca unele congregaţii să se întrunească în Sălile Regatului care se aflau în locuri mai sigure.

În unele zone din Mindanao, luptele dintre trupele guvernului şi forţele opozante au continuat de-a lungul multor ani. În timp ce-şi efectuau ministerul, fraţii din aceste zone trebuiau să acţioneze cu discreţie şi să se încreadă în Iehova. Renato Dungog, un absolvent al Şcolii de Instruire Ministerială care slujea acum ca supraveghetor de circumscripţie, a fost repartizat într-o zonă în care se dădeau lupte. Odată, în timp ce aştepta o barcă, un soldat l-a întrebat: „Unde mergeţi?“

Renato i-a explicat: „Sunt un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Îi vizitez pe fraţi de două ori pe an pentru a-i întări spiritualiceşte şi pentru a predica alături de ei“.

Soldatul i-a răspuns: „Dumnezeu trebuie să fie cu dumneavoastră, căci altfel aţi fi fost ucis“. Aşadar, în pofida tulburărilor, fraţii îşi continuă lucrarea, încrezându-se în Iehova. Ei sunt foarte respectaţi pentru aceasta.

Procese în legătură cu salutul drapelului

Şi tinerilor le-a fost testată loialitatea faţă de Dumnezeu. Pe 11 iunie 1955, preşedintele de atunci, Ramon Magsaysay, a aprobat legea nr. 1265, care prevedea ca toţi copiii de la şcolile publice şi private să salute drapelul filipinez. Copiii Martorilor lui Iehova au fost atenţi în această privinţă, la fel ca şi ceilalţi tineri Martori din întreaga lume (Ex. 20:4, 5). Deşi au o atitudine plină de respect faţă de steagul ţării, ei nu îndeplinesc în mod voit ceea ce consideră că este un act de închinare adusă unui obiect. În 1959, când copiii familiei Gerona din Masbate au fost exmatriculaţi din şcoală deoarece nu au salutat drapelul, s-a intentat un proces la Curtea Supremă din Filipine. Totuşi, Curtea nu a respectat poziţia religioasă a Martorilor lui Iehova. Ea a concluzionat că drapelul „nu este o imagine“ şi că „acesta nu are nici o semnificaţie religioasă“. Astfel, Curtea şi-a arogat dreptul de a stabili ce are sau ce nu are o semnificaţie religioasă.

Bineînţeles că această hotărâre nu le-a schimbat Martorilor convingerile religioase. Fraţii au rămas fermi de partea principiilor biblice. Decizia Curţii a creat unele dificultăţi, însă nu atât de mari pe cât s-ar fi putut aştepta.

Problema legată de salutul drapelului nu s-a mai ridicat până în momentul în care decizia Curţii a fost inclusă în Codul Administrativ pe 1987. După aceea, în 1990, câţiva copii ai Martorilor lui Iehova din Cebu au fost exmatriculaţi din şcoală. Un director aplicase legea într-un mod rigid, ceea ce a dus la creşterea numărului de exmatriculări.

Mass-media a dat publicităţii aceste cazuri. Apoi, un comitet pentru drepturile omului s-a interesat de aceşti copii, care erau privaţi de educaţie. Se pare că din 1959 atitudinea se schimbase. Venise timpul ca Iehova să readucă în atenţia publicului această problemă? Ernesto Morales, care pe atunci slujea în Cebu ca bătrân, a remarcat: „Editorii, reporterii, profesorii şi mulţi alţii ne-au îndemnat să aducem aceste cazuri în atenţia Curţii“. Au fost consultate departamentul juridic de la Filială şi cel de la sediul mondial. S-a luat decizia de a se intenta un proces.

Cu toate acestea, Tribunalul Regional şi, ulterior, curtea de apel au pronunţat hotărâri nefavorabile. Acestea nu doreau să decidă împotriva hotărârii luate de Curtea Supremă în 1959, în cazul Gerona. Singura soluţie era prezentarea din nou a cazului în faţa Curţii Supreme. Era aceasta dispusă să audieze cazul? Curtea Supremă a răspuns afirmativ! Felino Ganal, un Martor care este avocat, a prezentat cazul înaintea celei mai înalte Curţi. În câteva zile, Curtea Supremă a emis un ordin ca toţi copiii care fuseseră exmatriculaţi să fie reprimiţi la şcoală, aşteptând o decizie finală în acest sens.

Ambele părţi au adus argumente. După o analiză atentă, Curtea Supremă a schimbat hotărârea luată în 1959 şi a susţinut dreptul copiilor Martorilor lui Iehova de a nu saluta drapelul, de a nu jura pe el şi de a nu intona imnul naţional. Curtea a spus următoarele cu referire la decizia de importanţă majoră: „Ideea că cineva trebuie să salute drapelul . . . din cauză că . . . poate fi exmatriculat din şcoală nu este în armonie cu conştiinţa actualei generaţii de filipinezi, care cunosc Drepturile Omului ce le garantează dreptul la libertate de exprimare şi de practicare a convingerilor religioase şi a închinării“. Curtea a mai decis şi că exmatricularea Martorilor lui Iehova din şcoli „le violează acestora dreptul . . ., menţionat în Constituţia din 1987, de a primi o educaţie gratuită“. Manila Chronicle a declarat: „Curtea Supremă corectează o nedreptate care a durat 35 de ani, înfăptuită împotriva Martorilor lui Iehova“.

Părţile care s-au opus au făcut recurs pentru rejudecarea cazului, dar pe 29 decembrie 1995 Curtea Supremă a respins recursul. Astfel, decizia rămâne valabilă. Ce victorie pentru poporul lui Iehova!

În pofida dezastrelor, lucrarea continuă

Aşa cum a fost menţionat la începutul acestui raport, Insulele Filipinelor sunt frecvent afectate de calamităţi. Să aruncăm o privire asupra unor dezastre care i-au afectat pe fraţi.

Cutremure de pământ: Insulele Filipinelor sunt predispuse la cutremure deoarece se află în zona de subducţie a două mari plăci tectonice. O autoritate în materie a afirmat că în fiecare zi au loc cel puţin cinci cutremure, multe dintre zguduiturile provocate de acestea nefiind resimţite de oameni. Majoritatea cutremurelor nu creează probleme; din când în când însă, unele cutremure puternice fac mari ravagii.

Pe 16 iulie 1990, la ora 16.26, un astfel de cutremur cu replici foarte puternice s-a produs lângă Cabanatuan, un oraş din centrul provinciei Luzon. Provincia Benguet a fost foarte afectată. Câteva şcoli şi hoteluri s-au dărâmat, ceea ce a dus la pierderi de vieţi omeneşti.

Julio Tabios, care slujea pe atunci ca supraveghetor de district în această zonă, călătorea împreună cu soţia sa spre zona muntoasă Benguet, unde trebuia să se desfăşoare un congres de circumscripţie. Un frate care mergea spre Baguio ca să-şi vândă legumele s-a oferit să-i ia şi pe ei în camionul său. După ce au trecut de serpentine, drumul s-a îngustat, iar ei trebuiau să aştepte pentru a le permite autovehiculelor din sens opus să treacă. În acele momente au început să se desprindă bolovani din munte. Ei şi-au dat seama că era vorba despre un cutremur foarte puternic. Julio a spus: „După ce fratele a dat camionul mai în spate, spre un loc mai larg, un bolovan mare a căzut chiar în locul de unde plecasem. Eram bucuroşi că scăpaserăm teferi. După câteva momente am simţit încă o zguduitură şi am văzut un alt bolovan lângă noi care se zgâlţâia de aveai impresia că dansează“. Versanţii muntelui se prăbuşeau.

Pământul care alunecase bloca drumul. Singurul mod de a ajunge la locul de congres sau în orice alt loc era acela de a străbate muntele pe jos. Ei au înnoptat în casa unei persoane amabile. În ziua următoare, au traversat muntele ca să poată ajunge la destinaţie. Pe drum, s-au întâlnit cu un grup de fraţi care se ajutau reciproc să facă faţă problemelor cauzate de cutremur. În cele din urmă, după ce au străbătut potecile periculoase ale muntelui, ei au ajuns la Naguey, unde urma să se desfăşoare congresul. Julio a relatat: „Fraţii au izbucnit în lacrimi de bucurie, deoarece nu credeau că vom mai ajunge! Deşi eram foarte obosiţi, ne-am înviorat când i-am văzut pe surorile şi pe fraţii bucuroşi care ne întâmpinau“. În pofida cutremurului, mulţi s-au străduit să asiste la congres, demonstrându-şi aprecierea faţă de lucrurile spirituale.

Probabil vă amintiţi că, în acele momente, noile clădiri ale Filialei erau în construcţie. Deşi clădirea de locuinţe nu era încă terminată, cutremurul din 1990 a fost primul test al structurii de rezistenţă a acesteia. Zguduitura i-a făcut pe unii betelişti să se îngrijoreze; clădirea însă a rezistat şi nu a fost afectată de acele puternice zgâlţâieli.

Inundaţii: Deoarece arhipelagul Filipine are un climat tropical umed, în majoritatea zonelor cade o cantitate mare de precipitaţii. În unele dintre acestea se pot produce inundaţii. Leonardo Gameng, care slujeşte în ministerul cu timp integral de peste 46 de ani, a spus următoarele: „Trebuia să mergem 3 kilometri prin noroiul care ne ajungea până la genunchi“. Juliana Angelo a slujit ca pionieră specială în teritoriile din provincia Pampanga, unde deseori se pot produce inundaţii. „Pentru a ajunge cu mesajul despre Regat la cei interesaţi“, a spus ea, „traversam apele folosind mici bărci cu vâsle. Fratele care vâslea trebuia să fie foarte atent ca să evite copacii în care se aflau şerpi ce abia aşteptau să sară în barcă.“ Corazon Gallardo, care slujeşte ca pionieră specială din 1960, a lucrat mulţi ani în teritoriile din Pampanga. Uneori, ea nu avea nici o barcă cu care să se deplaseze; sora Corazon îşi aduce aminte că trebuia să meargă prin apa care-i ajungea până la umeri. În pofida acestor dificultăţi, ea şi-a păstrat o atitudine excelentă. Sora Corazon a învăţat cum să se adapteze la fiecare situaţie şi să se bizuie pe Iehova, ştiind că el niciodată nu îi va părăsi pe slujitorii lui loiali.

De când laharii vulcanului Mount Pinatubo au distrus multe regiuni joase, inundaţiile din Pampanga au devenit mai periculoase din cauză că apa se împrăştie acum şi în alte zone. Generoso Canlas, un supraveghetor de circumscripţie care slujeşte acolo, a spus că din cauza apei deseori ei trebuiau să poarte în lucrare cizme sau chiar să meargă desculţi. În ciuda acestor greutăţi, fraţii continuă să persevereze.

În zonele în care inundaţiile sunt chiar foarte mari şi comunităţi întregi sunt afectate, Martorii lui Iehova îi ajută atât pe fraţii lor, cât şi pe cei care nu sunt Martori. Când au avut loc inundaţii în Davao del Norte, oraş situat în sudul Filipinelor, oficialităţile oraşului au apreciat atât de mult ajutorul fraţilor, încât au realizat o rezoluţie prin care îşi arătau recunoştinţa.

Vulcani: Filipinele este o ţară afectată de mulţi vulcani; unul care a atras atenţia lumii este Mount Pinatubo. În iunie 1991 vulcanul a erupt, dând naştere unui mare nor asemănător unei ciuperci. Se părea că ziua se schimbase în noapte. Unii au crezut că începea Armaghedonul. În partea de vest, cenuşa a ajuns până în Cambodgia. În scurt timp, vulcanul Mount Pinatubo a aruncat în mod violent 6,65 miliarde m³ de material piroclastic. Cenuşa grea a cauzat prăbuşirea acoperişurilor şi chiar a multor clădiri. O mare parte a materialului eruptiv s-a transformat în lahar şi în enorme râuri de noroi care au şters de pe faţa pământului câteva locuinţe, în timp ce pe altele le-au îngropat. Atât cenuşa, cât şi laharii au stricat şi au distrus câteva case ale fraţilor şi unele Săli ale Regatului. Julius Aguilar, care atunci slujea ca pionier regular în Tarlac, a spus: „Casa noastră a fost complet îngropată sub cenuşă“. Drept urmare, familia sa a fost nevoită să se mute.

Pedro Oandasan slujea ca supraveghetor de circumscripţie în acea zonă. El a relatat: „Fraţii nu au neglijat niciodată închinarea şi serviciul lor pentru Iehova. Asistenţa la întruniri era întotdeauna de peste sută la sută. Mai mult decât atât, laharii nu le-au slăbit fraţilor iubirea pentru lucrarea de predicare. Am continuat să le predicăm celor care erau evacuaţi, mergând chiar şi în zonele devastate“.

Asemenea dezastre constituie ocazii prin care se demonstrează iubirea creştină. În timpul şi după erupţia vulcanului Mount Pinatubo, fraţii s-au ajutat între ei pentru a evacua zona. Filiala a trimis repede un camion încărcat cu orez. După descărcare, camionul a fost folosit pentru a-i evacua pe fraţii din oraşele afectate. Când fraţii din Manila au aflat de această necesitate, ei au răspuns imediat trimiţând donaţii şi haine. În Betis, oraş situat în provincia Pampanga, fraţii tineri au organizat o brigadă pentru a le ajuta pe victime. Printre persoanele ajutate a fost şi o doamnă al cărei soţ se împotrivea adevărului. Când aceşti fraţi tineri i-au ajutat la reconstruirea casei, soţul a fost atât de impresionat încât a devenit un Martor!

Taifunuri: Dintre toate problemele cauzate de vreme, cicloanele tropicale, cum mai sunt numite taifunurile, cauzează cele mai mari distrugeri. În medie, în fiecare an aproape 20 de taifunuri lovesc arhipelagul. Aceste furtuni a căror intensitate variază sunt caracterizate prin vânturi puternice şi ploi torenţiale. Deseori, acestea sunt atât de puternice încât pot să distrugă clădiri. În plus, taifunurile compromit culturile, afectând astfel mijloacele de existenţă ale fermierilor.

Casele şi culturile Martorilor sunt mereu afectate. Uimitor este că fraţii nu şi-au pierdut curajul şi au perseverat. În unele regiuni ale ţării, taifunurile sunt atât de frecvente, încât au devenit fenomene obişnuite. Demn de laudă este şi faptul că de fiecare dată fraţii au învăţat să facă faţă îngrijorărilor vieţii şi să le depăşească (Mat. 6:34). Desigur că atunci când fraţii din zonele învecinate au auzit de aceste probleme, ei s-au oferit să-i ajute cu bani şi cu alimente pe cei afectaţi. Uneori, după furtuni extrem de puternice, supraveghetorii itineranţi contactează Filiala, care organizează cu bucurie o lucrare de ajutorare.

Expedierea literaturii biblice

Deoarece Filipinele este o ţară alcătuită din multe insule, a fost mereu dificil ca literatura să ajungă la congregaţii la timp şi într-o stare bună. Ani la rând a fost folosit serviciul poştal. Deseori însă, revista Turnul de veghe şi numerele Ministerului nostru pentru Regat nu ajungeau cu destul timp înainte ca să se poată studia la întruniri.

Jehu Amolo, care lucrează la biroul de expediţie, a relatat din ce cauză a fost înlocuit serviciul poştal. El a explicat: „În afară de faptul că publicaţiile nu ajungeau la timp, în 1997 preţurile pentru serviciile poştale au crescut foarte mult“. Având în vedere că aproape 360 000 de reviste erau transportate la fiecare două săptămâni, se cheltuiau foarte mulţi bani.

S-a propus ca fraţii de la Filială să transporte literatura. După ce a analizat cu atenţie această propunere, Corpul de Guvernare a aprobat-o. Astfel, spre Luzon camioanele pleacă direct de la Filială. Cu toate acestea, întrucât revistele şi literatura trebuie să ajungă pe toate insulele Filipinelor, Filiala a apelat la o agenţie de transport naval. Aceasta distribuie toată literatura la depozitele din arhipelag. De aici, literatura este transportată cu camioanele la punctele de distribuire a literaturii. După ce şoferii parcurg o distanţă apreciabilă, alţi fraţi îi găzduiesc în casele lor, astfel că şoferii se pot odihni bine înainte de a-şi continua călătoria.

Fraţii sunt încântaţi nu numai pentru că astfel se economisesc bani, ci şi pentru că primesc la timp şi în condiţii excelente publicaţiile de care au nevoie. În plus, ei se simt mai aproape de organizaţie, ca urmare a contactului regulat cu fraţii de la Filială. Mulţi sunt încurajaţi chiar şi numai dacă văd trecând camioanele pe care scrie Watch Tower.

Într-un fel, prin această măsură s-a putut depune mărturie. De exemplu, în regiunea Bicol, aflată în sudul Luzonului, erau inundaţii când trebuia să se livreze literatura. Din cauza apei mari, vehiculele se opreau pe şosea. S-a întâmplat că un camion cu literatură s-a oprit chiar în faţa casei unui frate. Când familia respectivă a văzut camionul, le-a spus şoferilor: „Hai, intraţi să mâncaţi ceva şi rămâneţi până când apele se mai retrag“.

Alţi şoferi care nu erau Martori nu ştiau unde ar fi putut să mănânce şi să doarmă. Când au văzut ce se întâmpla, ei i-au întrebat pe şoferii Betelului: „De unde îi cunoaşteţi pe aceşti oameni?“

Beteliştii au răspuns: „Aceştia sunt fraţii noştri spirituali“.

Ceilalţi şoferi au spus: „Deci aşa sunt Martorii! Abia v-aţi întâlnit şi aveţi deja încredere unul în celălalt“.

În afara frontierelor

Să ne îndreptăm acum privirile în afara frontierelor Filipinelor, la numeroşii filipinezi din diaspora. În zilele de glorie ale Imperiului Britanic, oamenii spuneau că „soarele nu apune niciodată“ pe tărâmurile lui. Acum, unii afirmă: „Soarele nu apune niciodată peste filipinezi“. Deşi Filipine este o naţiune mică, filipinezii sunt răspândiţi pe tot globul. Sute de mii de filipinezi au plecat peste hotare din cauza serviciului ori din alte motive. Cum au reuşit unii dintre aceştia să înveţe adevărul din Biblie? Şi cum i-au ajutat pe alţi oameni cei care deja erau Martori?

Ricardo Malicsi lucra la aeroport în calitate de consultant în ce priveşte incendiile. Deoarece călătorea mult în străinătate în interes de serviciu, el, împreună cu soţia lui, se folosea de aceste ocazii pentru a predica vestea bună în ţările în care nu erau prea mulţi Martori. De fapt, în unele dintre aceste ţări existau chiar restricţii în ce priveşte lucrarea de predicare. Ei erau bucuroşi să-i ajute pe unii oameni din ţări precum Bangladesh, Iran, Tanzania şi Uganda să-l cunoască pe Iehova. În unele cazuri, ei contribuiau chiar şi la înfiinţarea unor congregaţii. Laos, Myanmar şi Somalia se numără printre ţările în care au lucrat şi au predicat. Ei au făcut acest tip de lucrare timp de 28 de ani, până când Ricardo a ieşit la pensie. Ce bucuroşi sunt pentru că şi ei şi-au adus contribuţia la predicarea veştii bune în teritorii îndepărtate!

Alţi filipinezi nu erau Martori când au plecat din Filipine pentru a căuta de lucru în alte ţări. Însă ei au găsit adevărul acolo. Rowena, o catolică, a mers să muncească în Orientul Mijlociu. În timp ce se afla aici, ea a început să citească Biblia. Apoi a găsit de lucru în Hong Kong, unde mulţi filipinezi fac menajul. Ea a spus: „Mă rugam lui Dumnezeu în fiecare seară ca să-mi trimită persoanele care mă puteau îndruma spre Regatul lui Dumnezeu“. Acele rugăciuni au primit răspuns când doi misionari, John şi Carlina Porter, au contactat-o pe Rowena şi au ajutat-o să studieze Biblia. Rowena a scris la filiala din Filipine pentru a povesti experienţa sa şi pentru a cere ca soţul ei, care se afla încă în Filipine, să fie vizitat pentru a i se explica mesajul Bibliei.

Filipinezii care au emigrat formează comunităţi mari în mai multe ţări. În primii ani ai secolului trecut, pe plantaţiile din Hawaii era nevoie de lucrători. Mulţi filipinezi au mers să lucreze acolo. Unele dintre primele persoane care au venit la adevăr în Hawaii erau imigranţi filipinezi. Astăzi, în Hawaii există 10 congregaţii de limbă iloko şi una de limbă tagalog.

Mii de filipinezi locuiesc în Statele Unite. Printre aceştia se numără mulţi Martori. Prima congregaţie de filipinezi din America s-a format în 1976 în oraşul Stockton, din California. Filiala din Statele Unite a informat: „Lucrarea printre filipinezi a înregistrat progrese foarte frumoase, iar pe 3 septembrie 1996 a fost înfiinţată prima circumscripţie“. În anul de serviciu 2002, existau 37 de congregaţii de filipinezi cu un total de 2 500 de vestitori, care lucrau sub supravegherea filialei din Statele Unite. De asemenea, congregaţii sau grupuri de limbă tagalog se găsesc în Alaska, Australia, Austria, Canada, Germania, Guam, Italia şi Saipan.

Deşi se află în alte ţări, ei beneficiază de hrană spirituală datorită ajutorului fraţilor din Filipine, deoarece traducerea tuturor publicaţiilor în limbile vorbite în Filipine se efectuează la filiala din Manila. În plus, în unele locuri, printre care Guam, Hawaii şi Statele Unite, se ţin congrese fie în limba iloko, fie în tagalog. Toate materialele traduse pentru aceste congrese, inclusiv dramele înregistrate, sunt produse în Filipine.

Predicându-le altor grupuri lingvistice

Pe toate insulele s-a depus o bună mărturie majorităţii oamenilor care vorbesc limbile locale. Recent s-au făcut eforturi pentru a ajunge la cei cărora nu li se predicase încă în mod temeinic. — Rom. 15:20, 21.

Mulţi ani, în Filipine nu au existat prea multe congregaţii de limbă engleză. Deşi cei mai mulţi filipinezi au noţiuni de limbă engleză, majoritatea nu o vorbesc cursiv. Însă în anumite localităţi trebuia să se ţină întruniri şi în limba engleză. Spre sfârşitul anilor ’60, fraţii au observat această necesitate în zona Clark Air Base din Pampanga. Surorile care erau căsătorite cu membri ai personalului militar al Statelor Unite nu vorbeau nici una dintre limbile locale. Astfel, fraţii au organizat întruniri în limba engleză care le erau de un real folos multor persoane din acea regiune.

O problemă asemănătoare a apărut şi în Metro Manila. O soră din Statele Unite a locuit aici de la sfârşitul anilor ’70 până la începutul anilor ’80. Pacifico Pantas, un bătrân din congregaţia de limbă tagalog unde această soră mergea la întruniri, a spus: „Îmi părea rău pentru ea, fiindcă asista cu regularitate la întruniri, dar nu putea să se bucure prea mult de ele“. În scurt timp, în acea congregaţie au mai venit şi alţi americani. Fraţii au sugerat să se ţină cuvântarea publică şi studiul Turnului de veghe în limba engleză. Această sugestie a fost aplicată, iar fratele Pantas a luat iniţiativa. În cele din urmă, au început să se ţină mai multe întruniri în limba engleză şi au fost invitaţi mai mulţi fraţi să-şi ofere ajutorul. David şi Josie Ledbetter, care slujeau la Filială, au acceptat şi ei invitaţia. De-a lungul timpului s-au făcut progrese, iar din acel grup nu prea numeros s-au format două congregaţii de limbă engleză.

Multe persoane au tras foloase datorită acestui lucru. Una dintre ele este Monica, o tânără din California. Ea începuse să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova în California. Părinţii ei — catolici convinşi — i s-au împotrivit cu înverşunare. Aceştia au decis să o trimită pe Monica în Filipine, într-un „mediu catolic“. Mama ei a însoţit-o şi a lăsat-o în grija bunicii, care era şi ea catolică; însă nu i-a dat paşaportul. Chiar dacă Monica ar fi găsit o congregaţie, ea nu ar fi putut să-şi continue studiul deoarece, fiind crescută în Statele Unite, ea nu cunoştea limba tagalog. Cu toate acestea, sora care studiase cu Monica în Statele Unite a luat legătura cu Josie Ledbetter pentru a se asigura că cineva o va ajuta în continuare pe Monica. Josie a informat-o că exista o congregaţie de limbă engleză. Tocmai de aceasta avea nevoie Monica! Josie a spus: „Monica s-a botezat în timpul celor şase luni cât fusese «exilată» în Filipine. La două săptămâni după botez, mama ei i-a spus: «Uite paşaportul tău. Vino înapoi». Monica era deja o Martoră“. Cât de recunoscătoare a fost Monica pentru că exista această congregaţie de limbă engleză!

Au mai fost şi alte foloase. Fraţii au ajuns în unele zone în care nu mai predicaseră niciodată. În Metro Manila există cartiere în care locuiesc oameni bogaţi, mulţi dintre ei vorbind limba engleză. Astfel că limba engleză a contribuit la deschiderea acestor teritorii.

S-au depus eforturi şi pentru a predica în teritoriul de limbă chineză. La mijlocul anilor ’70 s-a format o grupă de studiu de carte de limbă chineză. Studiul de carte se ţinea într-un magazin de pantofi care aparţinea Cristinei Go. Însă grupa era foarte mică şi avea nevoie de ajutor.

Elizabeth Leach, care a venit în Filipine când s-a căsătorit cu Raymond Leach, un misionar, slujise în Hong Kong timp de 16 ani. Ea şi-a folosit cunoştinţele de limbă cantoneză ca să-i ajute pe chinezi să înveţe adevărul. Tot în acea perioadă, Esther Atanacio (în prezent, So) slujea ca pionieră specială în acel teritoriu. Esther îşi aminteşte: „Când am început să lucrăm în acea zonă, oamenii nu ştiau cine erau Martorii lui Iehova“. Cu toate acestea, comunitatea de chinezi din Manila a început treptat să înţeleagă cine este Iehova şi care este poporul său.

Chiar dacă pionierii cunoşteau limba cantoneză, ei au trebuit să înveţe un alt dialect deoarece principalul dialect al chinezei care se vorbeşte în Manila este fookien. Ching Cheung Chua, un tânăr care abia devenise Martor, a început să se asocieze cu acest grup. Deoarece el cunoştea dialectul fookien, a fost folosit ca interpret la primele întruniri.

Treptat, grupul a făcut progrese. În august 1984 s-a format o congregaţie mică. Există încă multe dificultăţi, însă cei ce îşi oferă ajutorul consideră că este o bucurie să predice în acest teritoriu în care, până nu demult, nu s-a depus o mărturie temeinică.

Chiar şi surzii „aud“

Pe măsură ce timpul trecea, se părea că voinţa lui Iehova era să se acorde în sfârşit atenţie unei alte limbi şi unui alt teritoriu — cel în care locuiesc persoane surde. Nici chiar la începutul anilor ’90 în Filipine nu se luase încă nici o măsură pentru a-i ajuta pe surzi să înveţe despre Iehova. Pe atunci, foarte puţine persoane surde se asociau cu congregaţiile. Totuşi existau unele situaţii mai neobişnuite. De exemplu, Manuel Runio, a cărui mamă era Martoră, a fost ajutat să înveţe adevărul biblic de către o soră, care studia cu el scriindu-i cu atenţie pe hârtie. El s-a botezat în 1976. Pe Insula Cebu, două gemene, Lorna şi Luz, amândouă surde, au învăţat mesajul Bibliei de la unchiul lor care era orb. Cum putea un pionier orb să le predea unor persoane surde? Cu ajutorul verişoarei lui care îl însoţea, el le arăta ilustraţii acestor persoane. În plus, ea interpreta prin semne ceea ce spunea el, astfel încât gemenele să înţeleagă; aceasta deoarece ele nu mai studiaseră limbajul semnelor. Amândouă s-au botezat în 1985. Totuşi, nu mulţi depuneau eforturi în această privinţă.

Însă o serie de evenimente au condus la deschiderea acestui teritoriu. Pe la mijlocul anului 1993, în timp ce misionarii Dean şi Karen Jacek se aflau la Betelul din Brooklyn pentru instruire, fraţii care lucrau la departamentul de servicii pentru traducere au întrebat ce anume se făcea pentru a ajuta persoanele surde din Filipine. O tânără soră din Filipine s-a înscris la un curs de studiere a limbajului mimico-gestual, cu scopul de a comunica cu o prietenă surdă dintr-o familie de Martori. De asemenea, Liza Presnillo şi partenera ei de pionierat din Navotas, Metro Manila, au întâlnit persoane surde în teritoriul lor, nereuşind însă să comunice cu acestea. Pionierele se gândeau să înveţe limbajul semnelor pentru a le putea predica mesajul despre Regat şi surzilor.

Filiala a aflat că Ana Liza Acebedo, o pionieră regulară din Manila, lucra la o şcoală pentru surzi şi era una dintre puţinii Martori ai lui Iehova din Filipine care cunoşteau bine limbajul semnelor. Ea a fost întrebată: „Nu ai vrea să le predai limbajul mimico-gestual unor betelişti?“

Ea a răspuns afirmativ! Deseori ea se întrebase cum era posibil să li se depună mărturie tuturor persoanelor surde. A fost iniţiat un curs la care participau betelişti şi pionieri regulari locali. Surorile din Navotas începuseră deja un curs de învăţare a limbajului mimico-gestual, curs pe care l-au continuat.

După aceea, lucrurile s-au desfăşurat cu o mare repeziciune. În doar şase luni, limbajul semnelor a ajuns să fie folosit în trei congregaţii din Manila. De asemenea, pe parcursul anului 1994, programul congreselor a fost interpretat pentru prima dată în limbajul semnelor. Unul dintre principalele obiective a fost acela de a-i ajuta pe copiii surzi ai căror părinţi erau Martori. Printre primele persoane surde care s-au botezat au fost câţiva dintre aceşti copii surzi. Manuel Runio, care ani la rând asistase cu regularitate la întruniri chiar dacă ele nu fuseseră interpretate în limbajul semnelor, s-a bucurat mult de aceste noi măsuri.

În scurt timp, s-a observat că şi în alte locuri din ţară era nevoie de ajutor. Liza Presnillo împreună cu partenera sa de pionierat au mers în Olongapo pentru a sluji ca pioniere speciale temporare într-un teritoriu de surzi. Mulţi dintre aceştia au fost ajutaţi. La jumătatea anului 2002, în 20 de localităţi din afara Manilei se formaseră deja grupe care foloseau limbajul mimico-gestual. O piatră de hotar a fost formarea în aprilie 1999 a unei congregaţii în care s-a folosit limbajul semnelor, numite Metro Manila, prima congregaţie de acest fel din ţară. Joel Acebes, un betelist care a participat alături de alţi betelişti la primele cursuri pentru învăţarea limbajului semnelor şi care în prezent slujeşte ca bătrân în acea congregaţie, a spus: „Ne bucurăm că Iehova ne-a folosit în această lucrare atât de importantă“. Într-adevăr, chiar şi surzii „aud“ mesajul despre Regat. Progresul înregistrat în acest teritoriu care nu a mai fost lucrat este cu siguranţă un motiv de bucurie.

Sunt necesare clădiri mai spaţioase

Odată cu deschiderea unor noi teritorii în anii ’90 şi cu îmbunătăţirea activităţii desfăşurate în teritoriile mai vechi, s-a înregistrat un progres constant în ce priveşte numărul de vestitori şi de persoane interesate care frecventează congregaţia. Au fost necesare mai multe reviste şi au început să se traducă mult mai multe cărţi şi broşuri decât fuseseră traduse vreodată în limbile din Filipine. Rezultatul a fost creşterea personalului Filialei — fraţi care să se ocupe de tipărire, de traducere şi de corectare şi care să îndeplinească alte servicii pentru ceilalţi membrii ai Filialei şi pentru congregaţii. La puţin timp după încheierea în 1991 a lucrărilor de construire a noilor clădiri de filială, acestea au devenit neîncăpătoare. Clădirea de locuinţe era proiectată pentru 250 de persoane. În 1999, familia Betel număra 350 de persoane.

Pe proprietatea Filialei încă mai era spaţiu pentru construire; prin urmare, Corpul de Guvernare a aprobat construirea unei alte clădiri de locuinţe, foarte asemănătoare cu cea care fusese terminată în 1991. Lucrarea de construire a început în 1999 şi a fost încheiată la sfârşitul lui 2001. Datorită acestei noi clădiri, spaţiul de cazare din Betel a devenit de două ori mai mare. S-a creat spaţiu suplimentar pentru birouri, acesta fiind foarte necesar pentru a ţine pasul cu progresul înregistrat în lucrarea de predicare din teritoriu. S-au construit şi o spălătorie mai mare, o clasă pentru Şcoala de Instruire Ministerială şi o bibliotecă mai încăpătoare. Muncitori locali competenţi şi slujitori internaţionali temporari s-au alăturat familiei Betel pentru a efectua lucrarea. După ce construirea noii clădiri a fost încheiată, aceşti voluntari au rămas pentru a o renova pe cea construită în 1991. Realizarea unor proiecte de o asemenea amploare necesită multă muncă; însă nu există decât un singur obiectiv — de a extinde Filiala pentru a sprijini mai bine lucrarea de predicare a adevărurilor biblice dătătoare de viaţă.

Şcoala de Instruire Ministerială satisface mai multe necesităţi

În 1987, când s-a înfiinţat în Statele Unite Şcoala de Instruire Ministerială, mulţi fraţi din Filipine au început să se gândească: ‘Ar fi posibil ca şi noi să beneficiem de o asemenea instruire?’ La această întrebare s-a răspuns în 1993, când s-a anunţat că în Filipine şcoala urma să-şi deschidă porţile anul următor. Fraţi calificaţi care aveau o oarecare experienţă în ce priveşte organizarea şi care slujeau ca bătrâni ori ca slujitori ministeriali aveau să primească o instruire suplimentară prin intermediul şcolii. Sute de fraţi au făcut cerere.

Au fost pregătiţi ca instructori doi supraveghetori itineranţi şi un misionar. Prima şcoală şi-a început cursurile în ianuarie 1994. Cei care au primit această instruire au devenit mult mai calificaţi să le slujească fraţilor lor din congregaţii. Vorbind despre un absolvent al şcolii, membrii congregaţiei din care făcea acesta parte au scris următoarele: „În comparaţie cu modul în care prezenta unele părţi ale programului înainte de a participa la şcoală, el a făcut îmbunătăţiri“.

Mulţi cursanţi ai şcolii au făcut sacrificii pentru a profita de această instruire spirituală. Ronald Moleño era inginer chimist. El a primit invitaţia de a participa la şcoală, însă aproape în acelaşi timp o companie i-a oferit o slujbă care urma să-i aducă un salariu mare, casă, asigurare şi alte foloase. Ronald a meditat la ambele oferte şi a ales-o pe cea de natură spirituală. El a absolvit cea de-a optsprezecea clasă şi a continuat să se bucure în serviciul său de pionier. Ronald a fost invitat recent să efectueze serviciul misionar în Papua-Noua Guinee.

Şi Wilson Tepait a trebuit să ia o hotărâre după ce a participat la cursurile primei clase. Fiind profesor, el avea un serviciu bun; acum însă el fusese invitat să efectueze serviciul de pionier special acolo unde nevoia era mai mare. El a spus: „Mi-a plăcut meseria de profesor, dar ştiam că trebuie să pun interesele Regatului pe primul loc în viaţă“. El a acceptat privilegiul de a fi pionier special şi a observat că Iehova i-a binecuvântat lucrarea în acel teritoriu. Acum, Wilson slujeşte ca supraveghetor de district în sudul Filipinelor.

Majoritatea cursanţilor care participă la şcoală sunt filipinezi. Totuşi, Corpul de Guvernare a luat măsuri ca să participe şi fraţi din alte ţări asiatice, cum ar fi Cambodgia, Hong Kong, Indonezia, Malaysia, Nepal, Sri Lanka şi Thailanda. Unii cursanţi au venit din ţări în care lucrarea Martorilor lui Iehova este interzisă. Asocierea de care s-au bucurat cu toţii cu ocazia şcolii a constituit o experienţă ziditoare pentru ei. Anibal Zamora, unul dintre instructori, a spus: „Cursanţii care au venit din ţările în care există restricţii au povestit cum s-au bizuit pe Iehova în orice situaţie. Relatările lor îi întăresc pe cursanţii din Filipine“. La rândul lor, cei care vin din alte ţări învaţă în ce mod fraţii simpli din Filipine i-au slujit lui Iehova în situaţii dificile.

Nidhu David, un cursant din Sri Lanka, a spus: „Voi preţui mereu aceste amintiri. Au fost două luni de instruire de la Iehova Dumnezeu. Este pur şi simplu de nedescris!“

Sălile de clasă ale şcolii se află chiar la Filială. Cursanţii nu beneficiază numai de programa pregătită, ci ei mai învaţă şi observând direct modul în care este organizată lucrarea la Filială. În plus, fiind în compania fraţilor şi a surorilor spirituale din Betel, au un exemplu excelent, demn de a fi imitat. De asemenea, fraţii care vin din ţările în care există foarte puţini vestitori sau unde sunt restricţii pot observa modul de funcţionare a organizaţiei la o scară extinsă.

Până acum au fost organizate 35 de clase, la care au participat 922 de studenţi. Dintre absolvenţii din Filipine, 75 slujesc acum ca supraveghetori itineranţi şi mulţi alţii ca locţiitori în 193 de circumscripţii aflate pe insule. Şase dintre absolvenţi sunt repartizaţi la Betel, iar alţi zece slujesc ca misionari în Papua-Noua Guinee şi în Micronezia. Sute dintre ei sunt pionieri regulari în teritoriul în care locuiesc sau acolo unde este nevoia mai mare. În opt ani de când a fost înfiinţată şcoala, în Filipine s-au botezat 65 000 de persoane. Există un frumos spirit de pionier şi, în general, se poate vedea progresul în congregaţii. Se observă cu claritate că aceşti fraţi aplică ce au învăţat la şcoală, contribuind la progresul lucrării.

Progres pentru viitor

Pe tot cuprinsul acestor insule se înfăptuiesc lucrări minunate. Fraţii zeloşi din cele 3 500 de congregaţii efectuează lucrarea de proclamare a veştii bune despre cel mai măreţ guvern care ar putea exista, Regatul lui Dumnezeu.

Rapoartele recente sunt foarte încurajatoare. În fiecare dintre ultimele şapte luni ale anului de serviciu 2002 s-a înregistrat câte un nou record de vestitori. În luna august, 142 124 de persoane le predicau mesajul despre Regat altor oameni. Pe multe insule, numele şi scopul lui Iehova le sunt anunţate oamenilor. Slujitorii lui Iehova de pe aceste insule înfăptuiesc o lucrare asemănătoare cu cea prezisă în Isaia 24:15, unde se spune: ‘Ei laudă numele lui Iehova în insulele mării’.

Printre aceşti predicatori zeloşi se numără mii de pionieri regulari. În 1950 existau 307 pionieri; însă, în aprilie 2002, erau 21 793. Dacă la aceştia îi adăugăm pe cei 386 de pionieri speciali şi pe cei 15 458 de pionieri auxiliari care au slujit în această lună, obţinem un total de 37 637 de pionieri, care reprezintă 27% din întregul număr al vestitorilor. Mulţi alţii au arătat şi ei că doresc să intre în rândurile slujitorilor cu timp integral ai lui Dumnezeu. Pe parcursul anului de serviciu 2002 au fost aprobate cererile de pionierat regular a 5 638 de vestitori.

Toată această activitate aduce roade excelente. Şi în prezent mii de persoane reacţionează favorabil. Asistenţa la Comemorare în luna martie 2002 a fost de 430 010 persoane. În fiecare lună se conduc aproape 100 000 de studii biblice. De asemenea, pe parcursul anului de serviciu 2002 s-au botezat 6 892 de noi discipoli. În 1948 era o medie de un Martor la 5 359 de persoane. În prezent există un Martor la 549 persoane. Atât timp cât Iehova permite, sunt perspective frumoase ca mii de persoane să devină lăudători ai lui Iehova în aceste insule ale mării.

Hotărâţi să continue

Când C. T. Russell a vizitat Filipinele în 1912, în solul filipinez au fost plantate câteva seminţe ale adevărului. Încet, dar sigur, acestea au încolţit şi au crescut. Ele au produs roade excelente atunci când unii au luat poziţie de partea adevărului ‘în perioadă favorabilă şi în perioadă dificilă’ (2 Tim. 4:2). În special începând din timpul celui de-al doilea război mondial, de când zeci de mii de oameni au devenit lăudători activi ai lui Iehova, s-au înregistrat creşteri semnificative. Astfel că ei lucrează cu bucurie, onorând numele lui Dumnezeu alături de aproape şase milioane de persoane care alcătuiesc congregaţia mondială a poporului lui Iehova.

Aşa cum a fost arătat în această relatare, lucrarea nu a fost întotdeauna uşoară pe acest frumos tărâm. Curajul proclamatorilor Regatului a fost testat când au trebuit să ajungă cu vestea bună la locuitorii numeroaselor insule. Unii au înfruntat apele agitate ale mării pentru a ajunge şi a discuta cu oamenii de pe unele petice de pământ izolate. Mulţi au străbătut pădurile de nepătruns ale munţilor pentru a-i găsi pe cei asemănători oilor. Şi chiar dacă insulele Filipinelor au fost lovite mai mult sau mai puţin de calamităţi cum ar fi cutremure, inundaţii, taifunuri şi erupţii ale vulcanilor, toate acestea nu au împiedicat lucrarea Martorilor.

Ei se aseamănă cu israeliţii care se aflau pe teritoriul ţării lor pentru a restabili închinarea adevărată. Ei au avut de înfruntat multe dificultăţi, însă bucuria lui Iehova a fost fortăreaţa lor. Şi în timpurile moderne Martorii lui Iehova au dat dovadă de adaptabilitate şi de încredere în Dumnezeu. Ei ştiu că Iehova este alături de ei şi manifestă credinţă în cuvintele din Psalmul 121:7: „Iehova însuşi te va păzi de orice nenorocire. El îţi va păzi sufletul“ (NW). Având sprijinul lui Iehova, ei continuă să ajute cât mai mulţi oameni înainte de încheierea acestui sistem de lucruri. Martorii se gândesc încă de pe acum la instruirea milioanelor de persoane care vor fi înviate pe întregul pământ, inclusiv pe cele 7 100 de insule. Apoi, frumuseţea paradiziacă a acestui tărâm va străluci spre gloria Creatorului ei.

Între timp, Martorii lui Iehova sunt hotărâţi să continue să progreseze, având deplina încredere că Iehova la va binecuvânta lucrarea. Ei se străduiesc să-şi aducă viaţa în armonie cu următoarele cuvinte ale profetului Isaia: „Să dea slavă DOMNULUI şi să vestească laudele Lui în insule!“ — Isaia 42:12.

[Text generic pe pagina 232]

„Dumnezeu trebuie să fie cu dumneavoastră, căci altfel aţi fi fost ucis“

[Chenarul de la pagina 153]

Semănarea primelor seminţe ale adevărului

Charles T. Russell împreună cu alte persoane au vizitat Filipinele în 1912. Deşi au fost primii reprezentanţi oficiali trimişi de organizaţie în această ţară, rapoartele arată că alţi doi Studenţi în Biblie erau deja în Filipine şi îi ajutau pe oameni să înveţe adevărurile biblice. Louise Bell, din Statele Unite, a scris:

„Eu şi soţul meu ne-am mutat în Filipine în 1908 şi am lucrat ca profesori. Eram singurii americani în oraşul Sibalom. Am solicitat de la Brooklyn multe tracte biblice, care în total cântăreau sute de kilograme. Ele au fost transportate de la New York până la San Francisco, apoi peste Pacific până la Manila, iar de acolo au fost duse cu bărcile din insulă în insulă până la Sibalom.

Distribuiam tractele şi discutam cu oamenii de aici când aveam timp şi când era posibil. Nu ţineam evidenţa orelor sau a publicaţiilor plasate. Deşi majoritatea localnicilor erau catolici, mulţi ne ascultau cu plăcere. Chiar dacă eram profesori şi aveam instruire medicală, înainte de toate activam ca mesageri ai veştii bune.

Călătoream pe drumuri accidentate, pe jos ori călare. Uneori dormeam pe podele făcute din bambus şi mâncam amândoi, din acelaşi castron, peşte şi orez.

I-am trimis o telegramă pastorului Russell atunci când a vizitat Manila, în 1912.“

Sora Bell a asistat la conferinţa intitulată „Unde sunt morţii?“, ţinută de fratele Russell la Grand Opera din Manila

[Chenarul de la pagina 156]

Să aruncăm o privire asupra Filipinelor

Relieful: Circa 7 100 de insule acoperă o suprafaţă de aproximativ 300 000 de kilometri pătraţi. De la nord la sud, arhipelagul filipinez are o suprafaţă de aproape 1 850 de kilometri, iar de la est la vest, insulele se întind pe o suprafaţă de aproximativ 1 125 de kilometri. Insulele Filipinelor sunt foarte diferite în ce priveşte dimensiunea — cea mai întinsă insulă este puţin mai mare ca Portugalia, în timp ce insula cea mai mică dispare în timpul mareelor.

Populaţia: Deşi predomină populaţia malaieză, o parte dintre locuitorii Filipinelor sunt de origine chineză, spaniolă şi americană.

Limba: Dintre numeroasele limbi care se vorbesc în Filipine, limbile bikol, cebuano, hiligaynon, ilocană, pangasinan, samar-leyte şi tagalog sunt cele mai răspândite. Engleza şi filipineza sunt limbile oficiale. La originea limbii filipineze se află, în principal, limba tagalog.

Ocupaţii: Locuitorii oraşelor mari îşi câştigă existenţa în diverse moduri; însă mulţi locuitori ai zonelor rurale sunt fermieri sau pescari. Unele dintre plantele care se cultivă în Filipine sunt: orezul, trestia de zahăr, bananele, nucile de cocos şi ananasul.

Hrana: De obicei, orezul se serveşte la fiecare masă. Populaţia Filipinelor consumă în mod obişnuit, pe lângă legumele şi fructele care cresc la tropice, peşte şi alte animale marine comestibile.

Clima: Clima Filipinelor este tropicală, temperaturile fiind destul de ridicate. În general, precipitaţiile sunt foarte abundente.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 161, 162]

Interviu cu Hilarion Amores

Anul naşterii: 1920

Anul botezului: 1943

Date personale: A învăţat adevărul în timpul ocupaţiei japoneze din cel de-al doilea război mondial. Pe atunci, în ţară nu erau decât puţini Martori.

M-am botezat în timpul războiului, când fraţii încă mai puteau să predice din casă în casă. Totuşi, era necesar să fim prudenţi deoarece oamenii erau suspicioşi faţă de activitatea noastră. În cele din urmă, a trebuit să ne refugiem la ţară; în 1945, însă, ne-am reîntors în Manila.

Pe atunci aveam privilegiul să traduc Turnul de veghe în limba tagalog. Aceasta însemna să lucrez până pe la ora două noaptea. Materialul tradus era şapirografiat, iar apoi era trimis grupurilor de Martori. Trebuia să dăm dovadă de sacrificiu de sine; dar eram fericiţi deoarece le purtam de grijă în sens spiritual fraţilor noştri.

De când am cunoscut adevărul, am simţit îndurarea lui Iehova. Într-adevăr, el se îngrijeşte de poporul său atât în privinţă materială, cât şi spirituală. Îmi amintesc de ajutoarele trimise în Filipine după război. Numeroşi fraţi au primit atunci pantaloni, pantofi sau alte haine! Mulţi dintre pionierii care au primit ajutoare au fost atât de recunoscători, încât au depus eforturi şi mai mari în serviciul cu timp integral. Iehova se îngrijeşte cu adevărat de poporul său, oferindu-i tot ce are nevoie.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 173, 174]

Un misionar îndrăgit

Neal Callaway

Anul naşterii: 1926

Anul botezului: 1941

Date personale: S-a născut într-o familie de Martori. A început ministerul cu timp integral după ce a terminat liceul. A fost invitat să urmeze cursurile celei de-a douăsprezecea clase a Şcolii Galaad şi a fost repartizat în Filipine, unde a slujit ca supraveghetor itinerant.

Neal Callaway era un misionar zelos pe care fraţii îl îndrăgeau foarte mult. Sârguincios în ce priveşte lucrarea Regatului şi având o atitudine prietenoasă, el a slujit în toate regiunile ţării. Despre repartiţia sa în lucrarea itinerantă, fratele Callaway relatează următoarele:

„Uneori, ca să ajungem în teritoriu, străbăteam pe jos dealurile timp de două ore, intonând cântări ale Regatului. Grupul era alcătuit din 15 până la 20 de persoane, care mergeau una în spatele alteia. Într-adevăr, acceptarea repartiţiei în străinătate îmi aducea multă bucurie.

Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu la cele mai modeste case din zonele rurale, acelor oameni umili care se aşezau pe podeaua casei ca să mă asculte şi pe care, la următoarea mea vizită, îi vedeam la Sala Regatului, mă impulsiona să-mi dau şi mai mult silinţa să le vorbesc altora despre Regatul lui Dumnezeu.“

Neal s-a căsătorit cu Nenita, o soră din Mindoro, şi i-au slujit împreună lui Iehova până la moartea lui, survenită în 1985. Chiar şi astăzi, fraţii din Filipine vorbesc cu drag despre el. Unul dintre aceştia a spus: „Fratele Callaway era un om bun care se înţelegea bine cu ceilalţi. Ştia să se adapteze la orice situaţie“.a

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 177]

Interviu cu Inelda Salvador

Anul naşterii: 1931

Anul botezului: 1949

Date personale: A fost repartizată ca misionară în Thailanda în luna martie a anului 1967.

Am fost copleşită când am aflat că voi merge în Thailanda ca misionară. Deşi eram puţin îngrijorată şi aveam în minte o mulţime de întrebări, eram totuşi fericită.

Am ajuns în Thailanda pe 30 martie 1967. Limba localnicilor mi se părea ciudată. Este o limbă tonală care are o gamă variată de tonuri: joase, înalte, grave, ascendente şi acute. Deşi îmi era greu să învăţ limba, fraţii locali şi cei străini m-au ajutat cu iubire.

Din 1967 până în 1987 am slujit în Sukhumwit. Apoi am fost invitată să slujesc într-o altă congregaţie. Părea dificil deoarece trebuia să-i părăsesc pe fraţii şi surorile cu care lucrasem timp de 20 de ani. Aşa m-am simţit când m-am mutat în Thon Buri. De fapt, totul depinde de atitudinea pe care o ai. În 1999, după 12 ani petrecuţi în Thon Buri, m-am reîntors în Sukhumwit. Ceilalţi misionari mi-au spus că era ca şi cum m-aş fi întors acasă. Consider totuşi că orice congregaţie în care sunt repartizată este casa mea.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 178]

Învăţarea limbii — Amintiri

Benito şi Elizabeth Gundayao

Date personale: Benito şi soţia sa, Elizabeth, au slujit în Filipine în lucrarea de circumscripţie. În 1980 au fost trimişi în Hong Kong ca misionari. Aici au ajutat 53 de persoane să înveţe adevărul.

Învăţarea limbii cantoneze a fost o adevărată piatră de încercare pentru aceia dintre noi care nu aveau nici o cunoştinţă în ce priveşte limba chineză. Într-adevăr, în afară de umilinţă este nevoie de multă străduinţă şi de perseverenţă.

Odată am încercat să spun: „Merg la piaţă“. Ceea ce a ieşit în cantoneză a fost: „Merg la găinaţul puiului“. Cu o altă ocazie, când era în lucrarea de predicare, soţia mea a vrut să-i spună cu mult entuziasm unei persoane care o cunoştea pe o soră de-a noastră: „O, dar o cunosc“. De fapt, ceea ce a spus în realitate a fost: „O, dar am mâncat-o“. Ce şoc a avut locatara! Preţuim foarte mult experienţele pe care le avem în teritoriul de limbă chineză.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 181, 182]

Interviu cu Lydia Pamplona

Anul naşterii: 1944

Anul botezului: 1954

Date personale: După ce a acumulat experienţă slujind ca pionieră specială în Filipine, în 1980 a fost invitată să slujească în Papua-Noua Guinee. Ea a ajutat peste 84 de persoane să înveţe adevărul.

Eram foarte emoţionată când am primit repartiţia, pentru că de mult timp îmi doream să slujesc acolo unde nevoia era mai mare. În acelaşi timp eram şi îngrijorată fiindcă îmi părăseam familia pentru prima dată. Nu cunoşteam prea multe despre Papua-Noua Guinee; însă tot ceea ce ştiam despre această ţară era din auzite, lucru care mă neliniştea. Mama mă încuraja spunându-mi: „Iehova Dumnezeu ne va purta de grijă indiferent unde-i slujim!“ Am scris o scrisoare prin care acceptam această repartiţie.

Când am ajuns acolo, am descoperit nişte fraţi amabili şi nişte oameni prietenoşi. În fiecare lună distribuiam multe cărţi şi reviste, mai multe decât în Filipine. Însă limba şi obiceiurile erau foarte diferite de ale mele. M-am gândit: Bine, nu voi sluji aici decât câţiva ani şi apoi mă voi întoarce şi voi face din nou pionierat alături de mama!

După ce am învăţat două dintre limbile principale şi m-am obişnuit cu unele obiceiuri locale, i-am putut înţelege mai bine pe oameni. De peste 20 de ani de când sunt aici, am avut privilegiul să le predau adevărul multor persoane. Pe unele dintre acestea le-am învăţat să scrie şi să citească ca să poată studia bine şi să-şi poată însuşi adevărul. Toate acestea, alături de alte binecuvântări, mă fac să simt că Papua-Noua Guinee este acum casa mea. Dacă Iehova doreşte, sunt fericită să-l slujesc aici până când el va spune că lucrarea s-a încheiat ori până când voi primi o altă repartiţie.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 191, 192]

Interviu cu Filemon Damaso

Anul naşterii: 1932

Anul botezului: 1951

Date personale: A început ministerul cu timp integral în 1953. Mai târziu s-a căsătorit şi a slujit în lucrarea de circumscripţie. După ce copiii lui au crescut, Filemon şi soţia sa au continuat ministerul cu timp integral slujind ca pionieri speciali. Până în prezent a primit mai multe repartiţii în Insulele Visayan şi Mindanao.

În anii ’60, greutăţile crunte făceau ca serviciul cu timp integral să nu fie uşor de efectuat. Nu prea se găsea hrană din cauza bolilor transmise de şobolani, boli care distrugeau culturile de porumb şi de orez. Nu mai puteam predica în oraşe pentru că hainele şi papucii ne erau foarte uzaţi.

Aşa că mergeam pe câmpuri, prin munţi şi în barrios (cartiere de la periferie), de obicei desculţi. Odată, aproape că era să nu ţin o cuvântare la un congres de circumscripţie pentru că nu aveam o îmbrăcăminte corespunzătoare. Totuşi, supraveghetorul nostru de district, fratele Bernardino, a fost foarte amabil şi mi-a împrumutat cămaşa lui, aşa că am putut prezenta cuvântarea. Sigur că mulţi o duceau, din punct de vedere material, mult mai rău decât noi. Însă pentru că eram hotărâţi să perseverăm, Iehova ne-a binecuvântat.

În 1982 am avut de înfruntat încercări din cauza poziţiei noastre de neutralitate. În Mindanao, rebeliunea împotriva guvernului scăpase de sub control. Deoarece conduceam studii biblice cu unii aşa-numiţi şefi ai rebelilor, soldaţii guvernului m-au catalogat drept „conferenţiar“ al grupării de stânga. Un funcţionar guvernamental, însă, a explicat că ceea ce predam noi era bazat în totalitate pe Biblie, neavând un conţinut politic.

În acelaşi timp, nici rebelii nu mă priveau prea bine pentru că, atunci când mergeam în predicare, mai întâi îi vorbeam conducătorului din barrio şi apoi comandantului detaşamentului militar. Însă ei nu ne-au făcut probleme fiindcă unul dintre şefii rebelilor cu care studiam eu ne-a luat apărarea.

Ani la rând, Iehova ne-a ajutat să depăşim greutăţile şi încercările. Mulţumiri să-i fie aduse lui Iehova pentru îndurarea şi ocrotirea sa. — Prov. 18:10; 29:25.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 217, 218]

Interviu cu Pacifico Pantas

Anul naşterii: 1926

Anul botezului: 1946

Date personale: A absolvit cea de-a şaisprezecea clasă a Şcolii Galaad în 1951. În prezent slujeşte ca bătrân în Quezon City.

Când locuiam în provincia Laguna, în timpul celui de-al doilea război mondial, unii dintre vecinii mei erau Martori ai lui Iehova. Ei mi-au spus că pot citi din biblioteca lor orice carte doream. Titlurile îmi păreau interesante: Creaţia, Justificare, Împăcare, Religie, Duşmanii, Copiii şi multe altele. Deşi am pierdut legătura cu Martorii când japonezii ne-au incendiat oraşul, după un an i-am regăsit în Manila. Am început să asist la întruniri, după care m-am botezat şi m-am alăturat unui grup de pionieri. Repartiţia noastră era toată provincia Tayabas, care, mai târziu, a fost numită Quezon. Mergeam din oraş în oraş şi dormeam în autobuze părăsite, în casele persoanelor interesate şi în alte locuri.

După ce am ajuns în Mauban, un grup de luptători de gherilă a năvălit în oraş. Noi dormeam în clădirea primăriei, la etaj. Ne-am trezit din cauza zgomotului. Se părea că poliţiştii de la parter fuseseră luaţi ostateci. Îi auzeam aruncându-şi armele.

Luptătorii au dat buzna în încăperea în care eram noi. Unul dintre ei a îndreptat spre noi o lanternă şi a spus: „Cine sunteţi?“ Ne-am prefăcut că dormim. El a repetat întrebarea, după care a adăugat: „Nu cumva sunteţi spioni ai poliţiştilor din Filipine?“

„Nu, domnule“, am răspuns noi.

El a spus: „Dar purtaţi uniforme kaki“.

I-am explicat că hainele ne fuseseră donate şi că pantofii îi primiserăm de la fraţii noştri din America tot ca ajutoare.

Comandantul a spus: „Bine, am să vă iau pantofii“. Aşa că mi-am scos pantofii. El a mai vrut şi pantalonii. Nu după mult timp, toţi rămăseserăm în izmene. Nu era o problemă, pentru că aveam prin apropiere câteva haine. De fapt, eram chiar bucuroşi că ne luaseră hainele. Altfel, întregul oraş ar fi crezut că eram spionii lor!

Ne-am cumpărat nişte papuci de lemn şi ne-am întors în Manila; după aceea, ne-am îndreptat spre Insulele Visayan şi am continuat să predicăm.

Înainte de a absolvi cursurile celei de-a şaisprezecea clase a Şcolii Galaad în 1951, fratele Pantas a activat ca ministru cu timp integral şi ca serv călător (acum supraveghetor de circumscripţie). Când s-a întors în Filipine, înainte de a-şi întemeia o familie, a slujit ca supraveghetor de district şi ca betelist.

[Harta/Fotografiile de la paginile 168, 169]

FILIPINE — EVENIMENTE IMPORTANTE

1908: Doi Studenţi în Biblie din Statele Unite încep să predice în oraşul Sibalom.

1910

1912: Charles T. Russell ţine o cuvântare la Grand Opera din Manila.

1934: Se înfiinţează o filială. Se publică în limba tagalog broşura Fugiţi la Regat.

1940

1947: Sosesc pentru prima dată câţiva absolvenţi ai Şcolii Galaad.

1961: Încep cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului.

1964: Pentru prima dată sunt invitaţi pionieri filipinezi să efectueze serviciul misionar în ţările învecinate.

1970

1978: Încep cursurile Şcolii pentru Serviciul de Pionier.

1991: Este încheiată construcţia noilor clădiri ale Filialei şi are loc dedicarea acestora lui Iehova. Vulcanul Mount Pinatubo erupe.

1993: Sunt publicate în limba tagalog Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi.

2000

2000: Este lansată în limba tagalog Traducerea lumii noi în întregime.

2002: În Filipine sunt activi 142 124 vestitori.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

150 000

100 000

50 000

1940 1970 2000

[Tabelul de la pagina 199]

(Vezi publicaţia)

Creşterea asistenţei la congrese (1948–1999)

350 000

300 000

250 000

200 000

150 000

100 000

50 000

0

1948 1954 1960 1966 1972 1978 1984 1990 1996 1999

[Hărţile de la pagina 157]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

FILIPINE

LUZON

Vigan

Baguio

Lingayen

Cabanatuan

Muntele Pinatubo

Olongapo

Quezon City

MANILA

MINDORO

INSULELE VISAYAN

Masbate

CEBU

MINDANAO

Surigao

Davao

PALAWAN

El Nido

[Fotografii pe toată pagina 150]

[Legenda fotografiei de la pagina 154]

Charles T. Russell şi William Hall în timpul vizitei făcute în Filipine în 1912

[Legenda fotografiei de la pagina 159]

Joseph dos Santos — în 1948, împreună cu soţia sa, Rosario — a continuat să fie un proclamator zelos al Regatului în pofida a trei ani de detenţie, în care a fost tratat cu cruzime, în timpul celui de-al doilea război mondial

[Legenda fotografiei de la pagina 163]

Primii fraţi din Filipine care au participat la cursurile Şcolii Galaad: Adolfo Dionisio, Salvador Liwag şi Macario Baswel

[Legenda fotografiei de la pagina 164]

Străbătând munţii pentru a predica

[Legenda fotografiei de la pagina 183]

Mii de pionieri au tras foloase participând la Şcoala pentru Serviciul de Pionier

[Legenda fotografiei de la pagina 186]

În 1980 a început să fie folosită fotocopierea computerizată

[Legenda fotografiei de la pagina 189]

În Filipine, vestea bună este predicată în multe limbi

[Legenda fotografiei de la pagina 199]

Congresul Internaţional „Învăţătura divină“, din 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 199]

Botezul la Congresul de District „Lăudători bucuroşi“, din 1995

[Legenda fotografiei de la pagina 200]

Misionari filipinezi care s-au reîntors cu ocazia congresului

[Legenda fotografiei de la pagina 202]

Este lansată în limba tagalog publicaţia „Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi“ la congresele din 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 204]

Traducerea Bibliei cu ajutorul computerelor

[Legenda fotografiei de la pagina 205]

Un pionier primeşte cu bucurie „Traducerea lumii noi“ în limba sa

[Legenda fotografiei de la pagina 207]

Comitetul filialei, de la stânga la dreapta: (aşezaţi) Denton Hopkinson, Felix Salango; (în picioare) Felix Fajardo, David Ledbetter, Raymond Leach

[Legenda fotografiei de la pagina 211]

Mulţi refugiaţi din Vietnam au învăţat adevărul în Filipine

[Legenda fotografiei de la pagina 215]

Natividad şi Leodegario Barlaan; fiecare a petrecut peste 60 de ani în serviciul cu timp integral

[Legenda fotografiilor de la paginile 222, 223]

Săli ale Regatului construite în ultimii ani

[Legenda fotografiilor de la pagina 224]

Sala de congrese din Metro Manila (sus) şi alte săli de congrese din afara Manilei

[Legenda fotografiei de la pagina 228]

Stânga: John Barr prezintă cuvântarea de la programul de dedicare a Filialei, din 1991

[Legenda fotografiei de la pagina 228]

Jos: Clădirile Filialei în 1991

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Victoria Martorilor lui Iehova recunoscută în ziare

[Legenda fotografiilor de la pagina 236]

Cutremurele, vulcanii şi inundaţiile cauzează probleme, însă vestitorii zeloşi continuă să predice

[Legenda fotografiei de la pagina 246]

Pionierii zeloşi învaţă limbajul semnelor pentru a-i ajuta pe cei surzi să beneficieze de programele spirituale

[Legenda fotografiei de la pagina 246]

Cursanţii şi instructorii la primul curs al Şcolii pentru Serviciul de Pionier din ţară ţinut în limbajul semnelor la începutul lui 2002

[Legenda fotografiei de la pagina 251]

A douăzeci şi şaptea clasă a Şcolii de Instruire Ministerială