Nicaragua

Paradis tropical! Aceasta este o denumire potrivită pentru Nicaragua. În apele limpezi, ca peruzeaua, ale Mării Caraibilor se oglindesc ţărmurile estice ale Nicaraguei, iar valurile zbârlite ale tumultosului Pacific scaldă coasta de vest a acestei ţări. Privit de la înălţime, pământul pare un mozaic alcătuit din păduri, ferme, râuri şi numeroase lacuri care, precum pietrele preţioase, sunt înţepenite în craterele vechilor vulcani. Însă ele nu par a fi decât nişte mici bazine albăstrui în comparaţie cu cei doi giganţi ai Nicaraguei — lacurile Nicaragua şi Managua. Întinzându-se pe o suprafaţă de 8 200 km², numai lacul Nicaragua acoperă 6% din întreaga ţară!

Pe ţărmul sudic al lacului Managua — a cărui suprafaţă este de aproape 1 000 km² — se întinde capitala Nicaraguei, Managua. Într-una dintre limbile indigene, „Managua“ înseamnă „locul unde există o întindere de ape“. Managua este sediul guvernului nicaraguan şi principalul centru de afaceri. Are o populaţie de aproape 1 milion de locuitori, ceea ce reprezintă 20% din cei cinci milioane de locuitori ai ţării. Oraşul Managua este situat în câmpiile înguste ce străjuiesc Pacificul; aici locuiesc aproximativ 60% dintre nicaraguani. Alţi 30% trăiesc în zonele muntoase din centrul ţării, iar restul — cu puţin sub 10% — locuiesc în două regiuni nu prea populate din estul îndepărtat, autonome din punct de vedere politic; împreună, acestea reprezintă jumătate din teritoriul Nicaraguei.

Istmul central american este frontiera de sud a Nicaraguei, distanţa dintre Marea Caraibilor şi Oceanul Pacific fiind în acest loc de 220 de kilometri. În plus, deoarece râul San Juan leagă lacul Nicaragua de Marea Caraibilor, lacul este separat de Pacific numai prin istmul Rivas, a cărui lungime este de 18 km. Această regiune era un punct comercial strategic înainte de construirea canalului Panama, deoarece călătoriile se făceau pe ruta navală „Râul San Juan — lacul Nicaragua“. Într-adevăr, de-a lungul timpului, această rută navală s-a aflat în sfera de influenţă a mai multor popoare, printre care maiaşii, aztecii, toltecii şi chibcha, precum şi în cea a puterilor străine Spania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Societatea multilingvă şi multiculturală din Nicaragua este dovada influenţei multelor triburi şi naţionalităţi. În timp ce populaţia din zona Pacificului este alcătuită din numeroşi metişi care vorbesc spaniola, descendenţi ai spaniolilor şi ai indigenilor, regiunea Caraibilor este populată de multe etnii. Predomină populaţiile de miskito, de creoli şi de metişi. În afară de acestea, dar mai reduse numeric, sunt populaţiile de sumo, de rama şi de garifuna, un trib afro-caraibian. Deşi multe dintre aceste comunităţi şi-au păstrat propria limbă şi cultură, oamenii nu sunt ambiţioşi, ci deschişi şi prietenoşi. De asemenea, ei sunt foarte religioşi şi mulţi dintre ei iubesc Biblia.

Aşa cum vom observa în această relatare, personalitatea nicaraguanilor a fost modelată şi de greutăţile cauzate atât de mediul înconjurător, cât şi de oameni. De exemplu, în secolul trecut, Nicaragua a fost de două ori zguduită din temelii de cutremure cu epicentrul în zona dinspre Pacific a istmului. Estul Nicaraguei a fost devastat de un alt tip de dezastre — distrugătoarele uragane dezlănţuite în Atlantic. În plus, războiul civil, revoluţiile de natură politică şi dictaturile crude au adus cu ele alte greutăţi.

Cu toate acestea, apele limpezi ale adevărului biblic au început să curgă şi în acest minunat ţinut al lacurilor şi al râurilor, aducându-le consolare şi speranţă miilor de persoane cu inimă sinceră (Rev. 22:17). Într-adevăr, marele şuvoi de îngrijiri spirituale care se revarsă astăzi în Nicaragua este o mărturie a bogatei binecuvântări a lui Iehova asupra lucrării de predicare a Regatului care se desfăşoară aici; aceasta dacă ne gândim că în urmă cu numai şase decenii vestea bună nu era decât un neînsemnat firicel de apă.

La început — un mic pârâu

Pe 28 iunie 1945, Francis şi William Wallace, doi fraţi care absolviseră prima clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, au sosit în Managua. Ei au fost întemeietorii lucrării de predicare organizate din Nicaragua şi au pregătit calea generaţiilor viitoare de misionari. Însă nu ei sunt cei care au adus mesajul despre Regat în acest teritoriu, deoarece, în 1934, o pionieră care se afla în vizită distribuise literatură în Managua şi în alte regiuni ale ţării. Totuşi, până în 1945 foarte puţini nicaraguani auziseră de Martorii lui Iehova.

Când fraţii Wallace şi-au început ministerul, ei foloseau un fonograf portabil la care puneau cuvântări biblice înregistrate — o noutate în Nicaragua acelor ani! Drept urmare, 705 persoane au ascultat mesajul despre Regat în timpul primei lor luni de activitate.

În luna octombrie a aceluiaşi an au sosit alţi patru misionari — cuplurile Harold şi Evelyn Duncan şi Wilbert şi Ann Geiselman. Fiind nerăbdători să predice mesajul despre Regat în orice mod posibil, ei au programat o serie de întruniri publice. Astfel, în noiembrie 1945, nicaraguanii au fost opriţi pe străzi de persoane care le ofereau invitaţii la un discurs biblic. Deşi tulburările de natură politică şi luptele de stradă ameninţau cu întreruperea programului, întrunirea s-a desfăşurat în mod paşnic şi peste 40 de persoane au ascultat acea primă cuvântare publică. Între timp, la casa de misionari începuse să se ţină săptămânal studiul Turnului de veghe şi întrunirea de serviciu.

Anul 1946 a fost un an fericit pentru misionari şi pentru cei care au reacţionat favorabil la mesajul Bibliei. Unul dintre aceştia, Arnoldo Castro, în vârstă de 24 de ani, ne-a povestit cu zâmbetul pe buze cum a ajuns să cunoască adevărul biblic: „Eu şi colegii mei de cameră, Evaristo Sánchez şi Lorenzo Obregón, ne-am hotărât să învăţăm engleza împreună. Într-o zi, Evaristo s-a întors de la piaţă cu o carte pe care o flutura în aer şi ne-a spus: «Am găsit un american care ne va învăţa engleza!» Desigur că nu aceasta era intenţia «profesorului», dar asta înţelesese Evaristo. Aşa că, la ora fixată, noi, cei trei tineri, aşteptam lecţia de limbă engleză. «Profesorul», Wilbert Geiselman, care era misionar, a rămas impresionat când a găsit nişte «cercetători ai Bibliei» atât de conştiincioşi, care îl aşteptau cu cartea în mână.

Cartea era intitulată «Adevărul vă va face liberi», iar noi studiam de două ori pe săptămână. În cele din urmă, nu învăţasem prea multă engleză, ci adevărul biblic“. Arnoldo s-a botezat în august 1946 la un congres din Cleveland, Ohio, SUA, după care s-a reîntors în Nicaragua pentru a începe serviciul de pionier regular. La sfârşitul aceluiaşi an, cei doi colegi ai lui s-au botezat şi ei.

Evaristo Sánchez, acum în vârstă de 83 de ani, îşi aminteşte cu bucurie de acele momente. El a spus: „La început nu aveam un loc unde să ne ţinem întrunirile. Însă nu eram prea mulţi, aşa că ne întruneam în locuinţa misionarilor. Mai târziu a fost închiriată o casă cu două etaje; 30–40 de persoane ne întruneam cu regularitate acolo“.

Aceşti trei tineri au fost primii nicaraguani care i-au însoţit pe misionari în minister, mai întâi în Managua, iar apoi în regiunile mai îndepărtate. Pe atunci, cu cei doar aproape 120 000 de locuitori ai săi, oraşul Managua era mai mic decât este azi. Singura zonă asfaltată era cea centrală, formată din 12 străzi. Evaristo a spus în continuare: „Mergeam pe jos. Nu erau autobuze, nici străzi pavate, ci numai drumuri pentru carele cu boi şi linii de cale ferată. Astfel că, în funcţie de anotimp — secetos ori ploios —, noi mergeam fie prin praful gros, fie prin noroiul adânc“. Însă eforturile lor au fost răsplătite deoarece, în aprilie 1946, 52 de persoane au asistat la Comemorare.

Se înfiinţează o filială

În aceeaşi lună, Nathan H. Knorr şi Frederick W. Franz, de la sediul mondial din Brooklyn, au vizitat Nicaragua pentru prima dată. În timpul vizitei, care a durat patru zile, un auditoriu alcătuit din 158 de persoane a ascultat discursul public al fratelui Knorr intitulat „Bucuraţi-vă naţiuni“. Fratele Franz a tradus discursul în spaniolă. Înainte de a pleca, fratele Knorr a înfiinţat o filială a Martorilor lui Iehova în Nicaragua pentru supravegherea lucrării. William Eugene Call, care era în vârstă de 26 de ani şi care tocmai fusese transferat din Costa Rica, a fost numit serv de filială.

În următorii ani, Filiala a înfiinţat case de misionari în localităţi cum ar fi Jinotepe, Masaya, León, Bluefields, Granada şi Matagalpa. S-au mai luat măsuri şi ca un supraveghetor de circumscripţie să viziteze congregaţiile şi grupurile nou-formate pentru a-i întări şi a-i încuraja pe fraţi.

Împotrivitorii obţin o victorie temporară

În scurt timp, zelul fraţilor a produs roade, ceea ce a nemulţumit clerul creştinătăţii. Primele împotriviri au fost semnalate în Bluefields, un oraş de pe Coasta Caraibilor, unde activau doi misionari. Punctul culminant a fost pe 17 octombrie 1952, când s-a luat decizia de a interzice toate activităţile Martorilor lui Iehova. Hotărârea a fost semnată de către un ofiţer de la Departamentul de Imigrări care fusese instigat de clerul catolic.

Misionarii din Bluefields, León, Jinotepe şi Managua au fost înştiinţaţi în legătură cu hotărârea respectivă. Apelurile făcute către autorităţi — printre care se număra şi preşedintele de atunci, Anastasio Somoza García — nu au dat nici un rezultat. Fraţii au început să se întrunească în grupuri mici, lucrarea stradală cu reviste a fost întreruptă, iar literatura de la Filială a fost dusă în locuri mai sigure. Inamicii noştri religioşi reuşiseră să ne interzică activităţile, declarând în mod fals că Martorii lui Iehova erau comunişti. A fost angajat un avocat care să facă apel la Curtea Supremă de Justiţie împotriva hotărârii luate.

Deşi unii au căzut în capcana fricii de oameni, majoritatea fraţilor au rămas fermi. Misionarii, fraţi maturi şi fără teamă, au fost o sursă de putere pentru fraţii locali, care au continuat să predice şi să se întrunească, respectând Cuvântul lui Dumnezeu (Fap. 1:8; 5:29; Evr. 10:24, 25). Ulterior, în data de 9 iunie 1953 — după exact 8 luni de interdicţie —, Curtea Supremă a decis în unanimitate în favoarea Martorilor lui Iehova, susţinând din nou dreptul constituţional al acestora la libertatea de închinare şi de cuvânt. Conspiraţia eşuase în totalitate.

Primii misionari se confruntă cu încercări

Opoziţia clerului nu era singura încercare pe care misionarii au trebuit s-o înfrunte. Să luăm în considerare exemplul lui Sydney şi Phyllis Porter, absolvenţi ai celei de-a 12-a clase a Şcolii Galaad. Când au ajuns în Nicaragua, în iulie 1949, Sydney a fost numit supraveghetor de circumscripţie, într-o circumscripţie care cuprindea întreaga ţară. El a descris cum se efectua pe atunci lucrarea itinerantă. „Călătoream cu trenul sau cu autobuzul. Deseori, nu erau fraţi care să ne găzduiască, aşa că ne căram lucrurile pentru dormit şi o mică sobă portabilă ca să putem fierbe apa şi să gătim. De multe ori, stăteam chiar şi 10 săptămâni odată departe de Filială. Cu toate acestea, într-un teritoriu atât de productiv era o adevărată încercare să te ocupi de cei interesaţi din anumite zone ale acestuia. De exemplu, mai târziu, când am slujit în circumscripţia Managua, Phyllis conducea 16 studii biblice! Cum de avea atât de mult timp? Ea îşi ţinea studiile biblice în ziua noastră liberă şi în serile în care nu aveam întruniri ale congregaţiei.“ Cât de zeloşi erau acei primi misionari!

Doris Niehoff, care a sosit în 1957, a relatat care a fost prima ei impresie: „Era sfârşitul lui martie, anotimpul secetos, aşa că toate regiunile rurale erau aride. Pe atunci, nu întâlneai prea multe maşini; în schimb, toată lumea mergea pe cai — şi fiecare avea şi câte o armă! Era ca şi cum ne aflam în scenele unui film western. În acei ani, oamenii erau fie bogaţi, fie săraci, predominând cei din ultima categorie. Situaţia era înrăutăţită de faptul că Nicaragua se afla în război cu Hondurasul pentru un teritoriu, iar cu şase luni înainte de venirea mea, preşedintele ţării Somoza García fusese asasinat; ţara se afla sub legea marţială“.

Sora Doris continuă: „Am fost repartizată în León, un oraş universitar. Deoarece nu înţelegeam prea bine spaniola, studenţii mă cam păcăleau. De exemplu, când m-am oferit să mă întorc ca să discut cu câţiva studenţi despre Biblie, ei au fost de acord, însă au izbucnit în râs atunci când mi-au spus «numele» lor. Unul şi-a dat numele asasinului preşedintelui, iar altul, pe cel al unui luptător de gherilă notoriu! Chiar mă mir cum de nu am fost arestată când m-am întors şi am întrebat de studenţii care îmi dăduseră acele nume!“

Un interviu cu episcopul Matagalpei

Situat la aproximativ 130 de kilometri nord de Managua, oraşul Matagalpa se cuibăreşte printre dealurile unei regiuni unde se cultivă cafea. În 1957, acolo au fost repartizaţi patru misionari. Agustín Sequeira, care era pe atunci profesor de matematică la un colegiu patronat de maicile iosefine, îşi aminteşte de atmosfera religioasă care exista pe atunci în Matagalpa. El a spus: „Majoritatea oamenilor erau catolici. Lor le era frică de preoţi, în special de episcop. Episcopul era naşul unuia dintre copiii mei“.

Din cauza acestui climat de teamă, Filialei îi era greu să găsească un loc de cazare pentru misionari. De exemplu, când a închiriat o casă, Filiala l-a informat pe proprietar, un avocat, că misionarii vor ţine întruniri creştine acolo. „Nici o problemă“, a spus el.

Relatând ceea ce s-a întâmplat mai târziu, Doris Niehoff a spus: „În ziua în care am ajuns cu toată mobila noastră a apărut şi proprietarul; avea o mină neliniştită. El a spus că ne trimisese o telegramă prin care ne sfătuia să nu venim. De ce? Deoarece episcopul îl ameninţase că, dacă ne-ar fi închiriat casa, fiul său nu ar mai fi putut studia la şcoala catolică. Din fericire, noi nu primiserăm telegrama şi deja plătiserăm chiria pe o lună.

În timpul acelei luni am găsit cu greu o altă casă. Când episcopul a încercat să facă presiuni asupra curajosului om de afaceri local, proprietarul casei, acesta i-a răspuns: «Dacă-mi plătiţi 400 de cordobe în fiecare lună, îi dau afară». Bineînţeles că episcopul nu avea de gând să plătească. Fără să se lase intimidat, el a mers la toate magazinele şi a pus afişe, avertizându-i pe oameni să nu discute cu Martorii lui Iehova. El le-a mai spus proprietarilor magazinelor să nu ne vândă nimic“.

În ciuda zelului misionarilor din Matagalpa, nimeni nu părea să fie dornic să ia poziţie de partea adevărului. Totuşi, profesorul de matematică avea multe întrebări la care nu primise răspuns. De exemplu, Agustín se întreba de ce piramidele încă mai existau de vreme ce faraonii care le construiseră erau deja morţi! El îşi mai aminteşte destul de bine momentul când misionarii l-au vizitat şi i-au arătat din Biblie răspunsurile la întrebările lui. Agustín explică: „Eram captivat de versetele care arătau că omul fusese creat nu ca să moară, ci ca să trăiască veşnic pe un pământ paradiziac, şi că morţii vor fi înviaţi. Mi-am dat seama imediat că acesta era adevărul“. Ce a făcut Agustín? „Am început să le predic tuturor celor de la colegiul la care predam, inclusiv directoarei, care era o călugăriţă. Apoi, directoarea m-a invitat la ea acasă duminică, pentru a discuta despre «sfârşitul lumii». Când am sosit, spre surprinderea mea, episcopul Matagalpei se afla deja acolo şi mă aştepta.

«Deci, prietene», mi s-a adresat el, «călugăriţele îmi spun că-ţi pierzi credinţa.»

«Ce credinţă?», i-am răspuns eu. «Cea pe care nu am avut-o niciodată? Acum învăţ să practic credinţa adevărată.»“

A început astfel o discuţie care a durat trei ore; în tot acest timp, călugăriţa a ascultat. Datorită zelului pe care îl avea pentru noua lui credinţă, Agustín era uneori foarte direct. El chiar spunea despre credinţa necreştină în nemurirea sufletului că este o metodă de a câştiga bani pe seama oamenilor sinceri. Pentru a-i ilustra episcopului ideea, Agustín a spus: „Să presupunem, de exemplu, că mama mea ar muri. Fireşte că voi veni la dumneavoastră ca să vă rog să faceţi o liturghie, deoarece sufletul ei ar merge în purgatoriu. Dumneavoastră îmi cereţi bani pentru serviciul pe care mi-l faceţi. După opt zile, mai urmează o liturghie. După un an, încă una ş.a.m.d. Însă niciodată nu îmi spuneţi: «Prietene, nu voi mai face alte liturghii pentru că sufletul mamei tale a plecat din purgatoriu»“.

„Ei!“, a spus episcopul. „Asta pentru că numai Dumnezeu ştie când acesta iese din purgatoriu!“

„Atunci, de unde ştiţi când a intrat în purgatoriu ca să-mi cereţi bani?“, a întrebat Agustín.

La un moment dat, în timpul discuţiei, când Agustín a citat un alt verset din Biblie, călugăriţa i-a spus episcopului: „Uitaţi, Monseniore! El nu are o Biblie bună; este luterană!“

„Nu“, a răspuns episcopul. „Asta-i Biblia pe care eu i-am dat-o“.

În timpul discuţiei, Agustín a rămas surprins să-l audă pe episcop spunând că o persoană nu ar trebui să creadă tot ceea ce spune Biblia. „După ce am terminat de discutat“, a spus Agustín, „am fost convins că clerul creştinătăţii, ca şi conducătorii religioşi din zilele lui Isus, preferă tradiţia în locul Cuvântului lui Dumnezeu.“

În februarie 1962, Agustín Sequeira a devenit primul vestitor botezat din Matagalpa. El a continuat să progreseze spiritual, slujind mai târziu ca pionier şi ca bătrân, iar din 1991 ca membru al comitetului filialei din Nicaragua. În ce priveşte oraşul Matagalpa, în anul 2002, aici erau două congregaţii prospere cu un număr total de 153 de vestitori ai Regatului.

Pionierii speciali neobosiţi

Mulţi dintre cei care acceptaseră vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu au fost impulsionaţi să-şi extindă ministerul înrolându-se în lucrarea de pionierat. Printre aceştia se numărau Gilberto Solís, soţia sa, María Cecilia, şi sora sa mai tânără, María Elsa. Toţi s-au botezat în 1961, iar patru ani mai târziu au devenit o echipă de pionieri speciali eficienţi. Nouă congregaţii din diferite părţi ale ţării au fost fie formate, fie întărite de acest trio. Una dintre repartiţiile lor a fost insula Ometepe, aflată pe lacul Nicaragua.

Ometepe are o suprafaţă de 276 km² şi este formată din doi vulcani, dintre care unul are o înălţime de 1 600 de metri. Privită de sus, insula se aseamănă cu cifra opt din cauza celor doi vulcani. Cei trei pionieri din Ometepe îşi începeau activitatea în zorii zilei, mergând cu autobuzul până la capătul liniei, iar apoi îşi continuau drumul pe jos — de obicei desculţi — de-a lungul coastei nisipoase a insulei, până când ajungeau la numeroasele sate de aici. În 18 luni, ei au format pe această insulă mai multe grupe de cercetători ai Bibliei izolate, cea mai mare fiind cea din Los Hatillos.

Înainte, plantaţiile de tutun erau principala sursă de venit a multor noi vestitori din Los Hatillos; acum însă, conştiinţa lor instruită biblic nu le mai permitea să facă această muncă. Astfel că mulţi au început să pescuiască, chiar dacă această muncă le aducea câştiguri mai mici. Cât de bucuroşi au fost cei din familia Solís când au observat o asemenea credinţă, pe lângă celelalte dovezi că Iehova le binecuvântase din plin ministerul! De fapt, nu după mult timp, numărul vestitorilor din acea zonă a crescut la 32, fiind astfel necesară o Sală a Regatului. Unul dintre noii vestitori cultiva pepeni verzi; el a oferit cu generozitate o parcelă din pământul său unde urma să se construiască o sală. Însă de unde aveau să obţină vestitorii din Los Hatillos fondurile pentru a construi sala?

Gilberto Solísa a organizat câţiva voluntari să cultive pepeni verzi pe terenul donat de fratele Alemán. Gilberto a încurajat grupul să aibă grijă de „pepenii verzi ca pentru Iehova“. Chiar el a oferit un exemplu lucrând din greu. María Elsa, o femeie micuţă, dar energică, a descris cum aveau vestitorii grijă de cultură. Ea a spus: „Ne trezeam dimineaţa, în timp ce era încă întuneric, ca să udăm pământul. Aveam trei culturi bune. Fratele Alemán punea pepenii în barca lui şi apoi traversa lacul Nicaragua pentru a merge la Granada; acolo îi vindea şi cumpăra materiale de construcţie. Astfel a fost construită Sala Regatului din Los Hatillos şi de aceea fratele meu o numea mica sală construită din pepeni verzi“. De la acele modeste începuturi, acum pe insula Ometepe sunt trei congregaţii prospere.

Atitudinea umilă, optimistă şi încrederea completă în Iehova de care au dat dovadă Gilberto, soţia şi sora lui au sensibilizat multe inimi. Gilberto deseori spunea: „Ar trebui mereu să-i considerăm pe cei noi ca pe nişte pui. Ei sunt încântători, dar încă slabi. Fie ca niciodată să nu ne supărăm din cauza slăbiciunilor lor, ci, dimpotrivă, să-i ajutăm să devină puternici“. O asemenea atitudine iubitoare fără îndoială că i-a întărit pe aceşti trei pionieri exemplari să ajute 265 de persoane să se dedice şi să se boteze! Soţia lui Gilbero a murit, rămânându-i fidelă lui Iehova, iar la cei 83 de ani ai săi şi Gilberto are probleme de sănătate destul de mari. Totuşi, dorinţa sa de a-i sluji lui Iehova este mai puternică decât a fost vreodată. Cât despre María Elsa, recent, când a fost întrebată cum se simte după 36 de ani de pionierat special, ea a răspuns: „Ca în prima zi! Sunt bucuroasă şi-i voi mulţumi mereu lui Iehova pentru că ne-a adus în organizaţia sa sfântă şi pentru că ne-a oferit un mic colţişor în acest fantastic paradis spiritual“. De-a lungul timpului mulţi pionieri, precum familia Solís, care au muncit din greu, au putut vedea cum în Nicaragua s-au strâns multe roade ale Regatului datorită binecuvântării abundente pe care Iehova a revărsat-o.

Managua — Cutremurul din 1972

În data de 23 decembrie 1972, imediat după miezul nopţii, Managua a fost zguduită violent de un cutremur de 6,25 grade pe scara Richter, a cărui forţă a fost echivalentă cu forţa a circa 50 de bombe atomice. Filiala era situată în partea de est, la numai 18 străzi distanţă de epicentru. „Toţi misionarii dormeau“, a spus Levi Elwood Witherspoon, supraveghetorul filialei de atunci. „Când zgâlţâiala s-a oprit, ne-am repezit afară în mijlocul străzii. Apoi au urmat imediat alte replici. Casele din jurul nostru s-au dărâmat. Un nor dens de praf a acoperit oraşul, iar în centrul oraşului o strălucire de un roşu aprins indica izbucnirea unor incendii devastatoare.“

Epicentrul cutremurului era chiar sub cartierul comercial şi în numai 30 de secunde Managua devenise de nelocuit. Supravieţuitorii se zbăteau să iasă din moloz şi dintre dărâmături, încercând să respire. Mulţi nu au reuşit. Deşi conform unor estimări şi-au pierdut viaţa 12 000 de persoane, numărul exact a rămas necunoscut. Aproximativ 75% dintre casele Managuei au fost distruse, aproape 250 000 de persoane rămânând fără adăpost. În următoarele trei zile după cutremur, aproximativ 100 000 de persoane părăseau zilnic oraşul.

Iubirea creştină i-a îndemnat pe fraţi la acţiune

În ziua cutremurului, până la prânz, Filiala a primit un raport complet de la supraveghetorii congregaţiilor din Managua. Acţionând repede şi în mod unit, aceşti fraţi loiali au luat legătura cu fiecare membru al congregaţiei ca să stabilească ce necesităţi avea fiecare. Din fericire, nu-şi pierduse viaţa nici unul dintre cei 1 000 de Martori din oraş, însă peste 80% dintre ei rămăseseră fără locuinţe.

Iubirea creştină i-a îndemnat pe membrii poporului lui Iehova din ţările învecinate să le vină repede în ajutor fraţilor lor şi, în mai puţin de 22 de ore după cutremur, camioane încărcate cu alimente, apă, medicamente şi haine au sosit la Filială. De fapt, Filiala a fost unul dintre primele centre care au pus la dispoziţie ajutoare. În plus, din diferite congregaţii din Nicaragua au venit voluntari, care au început imediat să se ocupe de sortarea hainelor, împachetarea alimentelor şi distribuirea acestor bunuri. Au sosit ajutoare şi de la Martorii din colţurile mai îndepărtate ale lumii.

A doua zi, supraveghetorul Filialei s-a întâlnit cu reprezentanţi de la filialele din Costa Rica, El Salvador şi Honduras pentru a organiza lucrarea de ajutorare. Martorii nicaraguani care locuiau în afara Managuei şi-au pus cu bunăvoinţă locuinţele la dispoziţia fraţilor care au fost nevoiţi să plece din capitală. Martorii care au mai rămas în oraş au fost împărţiţi în grupe ca să participe la întrunirile creştine şi la serviciul de teren. Supraveghetorul de circumscripţie a vizitat aceste grupe pentru a le încuraja şi pentru a le distribui ajutoarele.

Din cauza cutremurului, întreaga ţară a avut de suferit pe plan economic. Însă chiar dacă viaţa era tot mai grea, lucrarea de reconstruire a Sălilor Regatului şi a caselor fraţilor progresa. Ceea ce este mai important, tot mai multe persoane interesate participau la întrunirile congregaţiei. În mod cert, Iehova era mulţumit de poporul său pe măsură ce membrii acestuia continuau să acorde întâietate intereselor Regatului. — Mat. 6:33.

Anuarul pe 1975 a informat: „Majoritatea celor 14 congregaţii din Managua încă se mai întrunesc în clădiri care au crăpături sau în unele curţi, doar sub un acoperiş galvanizat. Demn de remarcat este că asistenţa la întruniri s-a dublat de anul trecut. S-a înregistrat o creştere de 20% a numărului vestitorilor faţă de media anului trecut. În prezent, 2 689 de persoane le predică altora adevărul, iar 417 s-au botezat pe parcursul acestui an“.

Ca urmare a acestei creşteri constante, în scurt timp vechea filială a devenit neîncăpătoare. Aşadar, vă puteţi imagina cât de mult s-au bucurat vestitorii când, în decembrie 1974, s-a încheiat construirea unei noi filiale şi a unei noi case de misionari — la numai doi ani după marele cutremur! Noua filială era situată pe o stradă liniştită numită El Raizón, la 16 kilometri sud de centrul oraşului Managua.

Misionarii oferă un exemplu de iubire şi de unitate

De la sosirea celor doi fraţi Wallace în 1945, misionarii din Nicaragua s-au dovedit a fi exemple de credinţă, perseverenţă şi iubire faţă de oameni. Asemenea calităţi admirabile i-au apropiat pe misionari unii de alţii, precum şi de fraţii locali. Unul dintre aceştia, Kenneth Brian, a spus: „După cutremurul din Managua am lucrat la Filială, i-am ajutat pe fraţi să se mute din casele lor avariate şi să-şi înmormânteze rudele decedate. Ne-am apropiat mai mult unul de celălalt lucrând împreună în asemenea situaţii“. Marguerite Moore (care înainte de căsătorie se numea Foster) a spus următoarele despre misionarii cu care colabora: „Deşi nu eram de aceeaşi naţionalitate şi din acelaşi mediu social şi nici nu aveam personalităţi asemănătoare, o atmosferă tipică unei familii unite ne-a ajutat să fim bucuroşi în repartiţia noastră, în ciuda defectelor noastre“.

Misionari cum ar fi Kenneth şi Sharan Brian au considerat că aveau un privilegiu aparte să imite exemplul misionarilor cu mai multă experienţă, ca Francis şi Angeline Wallace, Sydney şi Phyllis Porter şi Emily Hardin. „Toţi lucrau din greu“, a reflectat Sharan, „şi era evident că le plăcea ceea ce făceau.“

De-a lungul anilor multe cupluri de misionari au slujit şi în lucrarea itinerantă. Într-adevăr, temelia solidă pe care au pus-o zeloşii misionari a contribuit la excelenta creştere spirituală care a putut fi observată în Nicaragua în primele trei decenii ale lucrării desfăşurate aici. Totuşi, acea lucrare de zidire spirituală urma să fie testată nu de un alt cutremur, ci de ceva care avea să dureze mai mult şi să pună în pericol spiritualitatea fraţilor — naţionalismul şi revoluţia. — 1 Cor. 3:12, 13.

Testaţi de flăcările revoluţiei politice

Spre sfârşitul anilor ’70, revoluţia politică dirijată de Frontul Sandinist de Eliberare Naţională (FSLN) începea să facă ravagii. În cele din urmă, aceasta a dus la abdicarea regimului politico-militar care durase 42 de ani. Referindu-se la acea perioadă, Ruby Block, care slujise 15 ani ca misionar în Nicaragua, a spus următoarele: „Acei ani în care propaganda politică se intensificase i-au adus pe toţi cu nervii la pământ. Confruntările violente dintre forţele militare şi sandinişti erau foarte frecvente. Ca să ne îndeplinim ministerul, aveam nevoie de o încredere de nestrămutat în Iehova“.

În pofida poziţiei lor de neutralitate în ce priveşte problemele de natură politică, Martorii lui Iehova erau deseori acuzaţi de simpatizanţii sandinişti că sunt agenţi fie ai regimului Somoza, fie ai CIA-ului. Sentimentele xenofobe se intensificau tot mai mult. De exemplu, în timp ce Elfriede Urban, o misionară, se afla în lucrare, un domn a acuzat-o că ar fi spioană. „Cum aş putea fi?“, a întrebat ea. „Nu am nici cameră video şi nici reportofon. Şi, pe lângă aceasta, ce şi pe cine aş putea să spionez în acest cartier?“

Domnul a răspuns: „Sunteţi atât de bine instruită, încât ochii vă sunt ca o cameră video, iar urechile ca un reportofon“.

Un slogan auzit deseori pe străzile Managuei în acele zile era următorul: „Creştinismul şi revoluţia merg mână-n mână!“ Acest mod de a gândi, tot mai popular în America Latină în anii ’70, era o reflectare a teologiei eliberării, o ideologie promovată de mişcarea marxistă din interiorul Bisericii Catolice. Conform cu The Encyclopædia Britannica, scopul teologiei eliberării era acela de a-i ajuta „pe săraci şi pe cei oprimaţi prin amestecul religiei în problemele politice şi civice“.

Ruby Block şi-a amintit următoarele: „Întrebarea pe care oamenii ne-o puneau pe atunci era: «Ce părere aveţi despre revoluţie?» Noi le explicam că singura soluţie la problemele omenirii era Regatul lui Dumnezeu“. Păstrarea loialităţii faţă de Iehova în acel climat politic care se putea dovedi periculos era o piatră de încercare. Ruby a adăugat: „Mă rugam mereu lui Iehova ca să mă întărească să rămân neutru, nu numai în vorbirea mea, ci şi în minte şi în inimă“.

După luni de rebeliuni violente, în mai 1979 FSLN-ul a lansat un atac puternic ce viza îndepărtarea guvernului. Preşedintele Somoza Debayle a fost forţat să plece din ţară, iar Garda Naţională a fost dizolvată. În acelaşi an, în luna iulie, noua conducere militară — Guvernul Naţional de Reconstrucţie — a preluat puterea executivă. S-a estimat că în timpul revoluţiei şi-au pierdut viaţa 50 000 de nicaraguani.

Ce au făcut fraţii în acest timp? În Ministerul nostru pentru Regat din octombrie 1979 a apărut următorul anunţ: „Fraţii au o dispoziţie bună, au reînceput să asiste la întruniri şi să participe la lucrarea de predicare şi de predare. În timpul violenţelor, . . . trei fraţi de-ai noştri şi-au pierdut viaţa. Mulţi au rămas fără locuinţe; totuşi, deoarece majoritatea dintre ei erau chiriaşi, pierderile au fost cauzate de jafuri şi de distrugerea bunurilor lor. Mijloace de transport nu prea mai există. Majoritatea autobuzelor sunt distruse, străzile abia acum au început să fie reparate, iar gazolina nu prea se găseşte“. Însă poporul lui Iehova avea să se confrunte cu încercări mai mari.

Arestări şi expulzări

În scurt timp a devenit tot mai clar că noul guvern nu agrea poziţia de neutralitate a Martorilor lui Iehova. De exemplu, Direcţia Vămilor îngreuna importarea literaturii. În plus, o lege promulgată în 1981 cerea ca toate societăţile civile şi religioase să se înregistreze din nou pentru a primi statut legal. Până când fraţii urmau să primească din nou această recunoaştere, fostul statut legal era suspendat. Din nefericire, cererile privind înregistrarea au rămas fără răspuns.

În septembrie 1981, Andrew şi Miriam Reed au fost arestaţi în timp ce se aflau în lucrarea de circumscripţie în regiunea muntoasă centrală. Ei au fost ţinuţi în detenţie zece zile, fiind duşi în mai multe închisori, în care erau condiţii mizere. În cele din urmă au fost duşi la sediul central al poliţiei secrete, unde în cea mai mare parte a timpului au stat în celule separate. Erau interogaţi frecvent, de obicei mai multe ore la rând, în efortul de a se obţine de la ei numele fraţilor cu răspundere. Fiecăruia i se spunea că partenerul recunoscuse că erau agenţi CIA, însă ei doi nici măcar nu erau cetăţeni americani! În final, li s-a spus că totul fusese o greşeală. Deşi nu s-au întreprins niciodată acţiuni legale împotriva lor, aceştia au fost expulzaţi şi trimişi în Costa Rica. Înainte de a pleca, li s-a spus că refuzul Martorilor lui Iehova de a pune mâna pe arme era inadmisibil şi că fiecare nicaraguan trebuia să fie pregătit să-şi apere ţara.

Cu prudenţă, comitetul filialei a început să-i instruiască mai mult pe fraţii locali ca să supravegheze lucrarea în cazul în care Filiala urma să fie închisă. Între timp, s-a ţinut un curs cu supraveghetorii de circumscripţie şi cu locţiitorii lor; de asemenea, s-au organizat câteva clase ale Şcolii pentru Ministerul Regatului pentru bătrâni şi pentru câţiva slujitori ministeriali şi o serie de cursuri ale Şcolii pentru Serviciul de Pionier. Însă, în ce priveşte întrunirile mai mari, situaţia era alta.

De exemplu, deşi oficialităţile oraşului Masaya garantaseră că stadionul putea fi folosit pentru unul dintre cele două Congrese de District „Loialitatea faţă de Regat“, care urma să se ţină în decembrie 1981, ei au reziliat contractul cu numai 36 de ore înainte de congres. Decizia nu a fost luată de primarul oraşului, ci de guvernul central. Totuşi, fraţii fuseseră înştiinţaţi. Astfel, cu o zi înainte, ei au vorbit cu o soră generoasă care a fost de acord să-şi pună la dispoziţie ferma de pui, ca alternativă pentru locul de congres. Aceasta se afla la aproape 8 kilometri de Managua. Pentru a pregăti locul, voluntarii au lucrat toată noaptea. Peste 6 800 de fraţi au fost imediat anunţaţi verbal despre noul loc de congres.

Filiala este închisă

Sâmbătă, 20 martie 1982, la ora 6.40, Ian Hunter pregătea micul dejun pentru colaboratorii lui misionari. Afară a sosit un autobuz plin cu funcţionari de la imigrare şi cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere. Soldaţii au înconjurat Filiala şi casa de misionari. „Funcţionarii“, relatează Ian, „ne-au spus să nu luăm cu noi decât o valiză şi o mică geantă. Nu ne-au spus de ce, ci numai că urmau să ne ducă într-o casă unde vom sta puţin timp, înainte de anumite investigaţii. Cu multă discreţie, Reiner Thompson, coordonatorul comitetului filialei, s-a strecurat până în birou şi a telefonat la celelalte case de misionari pentru a-i informa pe aceştia cu privire la ceea ce se întâmpla.“

Ruby Block îşi amintea: „În acea zi am învăţat adevărata semnificaţie a cuvintelor lui Pavel: «Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciune şi implorare . . . faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire, vă va păzi inimile şi facultăţile mintale» (Filip. 4:6, 7). În timp ce un soldat înarmat ne urmărea din bucătărie, Reiner Thompson a spus o rugăciune pentru noi, la sfârşitul căreia am spus toţi «Amin». După aceasta, am simţit o pace lăuntrică, chiar dacă nu ştiam ce urma să aducă acea zi. Eram plini de încredere că indiferent de ceea ce avea să se întâmple, Iehova ne va da putere pentru a face faţă. Asta este o lecţie pe care n-am s-o uit niciodată şi am s-o preţuiesc întotdeauna“.

Fratele Hunter a explicat ce s-a întâmplat după aceea: „Ei ne-au urcat în autobuz şi ne-au dus la o veche plantaţie de cafea, situată undeva la ţară. Le-am reamintit acelor oficialităţi că, fiind cetăţeni străini, aveam dreptul să contactăm ambasadele noastre. Ei au răspuns că, deoarece la începutul săptămânii fusese declarată stare de urgenţă, aceste drepturi fuseseră anulate şi că odată ce ne-am fi aflat în afara ţării am fi putut vorbi cu oricine doream. Aceasta a fost pentru prima dată când ne-au dat de înţeles că urma să fim expulzaţi din Nicaragua“. În acea zi, cei nouă misionari care locuiau la Filială au fost duşi în grupuri separate la graniţa cu Costa Rica.

Între timp, misionarii de la celelalte două case de misionari au acţionat repede ca urmare a telefonului fratelui Thompson. Cu ajutorul fraţilor locali, ei au mutat o mare parte a utilajelor, inclusiv o presă ofset şi au ascuns multe lucruri personale. Când funcţionarii de la imigrare au sosit, au rămas surprinşi să vadă clădirile aproape goale, iar pe misionari făcându-şi bagajele. În acea seară, cei zece misionari din cele două case au fost duşi la aeroport. Phyllis Porter a relatat: „Ei au spus că eram contrarevoluţionari, însă nici unul dintre ei nu ne-a verificat şi nici nu a cotrobăit prin bagajele noastre. Deşi nu aveam bilete de avion, biletele de pe bagajele noastre indicau că urma să fim expulzaţi şi trimişi în Panama“. Singurii misionari care rămăseseră în ţară — un cuplu de englezi aflat în lucrarea de circumscripţie — au fost expulzaţi câteva luni mai târziu.

După câteva zile, misionarii au ajuns la filiala din Costa Rica. Acolo, ei au primit alte repartiţii din partea Corpului de Guvernare. Ei îşi puteau continua serviciul în ţările învecinate, Belize, Ecuador, El Salvador şi Honduras. Însă fraţii Riener şi Jeanne Thompson şi Ian Hunter au rămas în Costa Rica pentru un timp, ca să păstreze legătura cu fraţii care acum supravegheau lucrarea din Nicaragua.

Cum s-au descurcat fraţii din Nicaragua? Ian Hunter a spus: „Deşi au plâns când au aflat că fuseserăm expulzaţi, fraţii noştri mult iubiţi îşi continuă lucrarea. Cei care tocmai fuseseră numiţi în comitetul pe ţară sunt un bun exemplu, iar noi suntem siguri că ei vor face o lucrare excelentă“. Félix Pedro Paiz, un frate care slujeşte de mult timp ca supraveghetor de circumscripţie în Nicaragua, şi-a reamintit ce au simţit fraţii la plecarea misionarilor: „Am regretat foarte mult. Ei se dăruiseră cu adevărat pe ei înşişi şi rămăseseră loiali. Exemplul lor i-a întărit pe fraţi şi a pus o temelie solidă pentru lucrarea din această ţară“.

Restricţii, nu interdicţii

Uneori, guvernele înţeleg greşit poziţia neutră a Martorilor lui Iehova în ce priveşte implicarea în politică, în războaie şi în conflictele sociale. Deseori, această neînţelegere creează unele situaţii complicate pentru poporul lui Dumnezeu. De exemplu, în timpul regimului Somoza, în anii ’50 şi ’60, împotrivitorii i-au acuzat pe fraţi că sunt comunişti. Acum însă, sandiniştii îi considerau agenţi ai CIA. În plus, şi mass-media li s-a alăturat, etichetându-i drept „contrarevoluţionari“.

Cu toate acestea, Martorii lui Iehova nu au fost niciodată scoşi în afara legii, chiar dacă între anii 1982 şi 1990 au avut de înfruntat restricţii clare în ce priveşte libertatea de închinare. De exemplu, nu se putea aduce literatură în ţară. În plus, s-au pus bazele unui sistem prin care toate activităţile Martorilor — de fapt, ale tuturor oamenilor — puteau fi foarte bine supravegheate.

Spionaţi de vecini

Într-o lucrare care se găseşte la Biblioteca Congresului sunt consemnate următoarele: „În plus, imediat după revoluţie FSLN-ul a fondat mari organizaţii care să reprezinte cele mai populare grupuri de interese din Nicaragua“. Din aceste făceau parte muncitori, asociaţii ale femeilor, crescători de vite, fermieri şi ţărani. Lucrarea citată anterior mai menţionează că „în 1980 în organizaţiile sandiniste figurau aproape 250 000 de nicaraguani“. Grupările cele mai puternice erau cele de tip comunist, numite Comitete de Apărare Sandinistă (Comités de Defensa Sandinista, în spaniolă) sau CDS-uri. Alcătuite din comitete de cartier, CDS-urile supravegheau toate străzile din oraşe, ajungând astfel „să cunoască situaţia fiecăruia“, după cum se afirmă în aceeaşi lucrare. CDS-urile erau instrumente eficiente pentru strângerea şi propagarea informaţiilor proguvernamentale.

Nu după mult timp, activităţile Martorilor lui Iehova începuseră să fie urmărite îndeaproape; aceasta cu atât mai mult cu cât împotriva lor se dezlănţuise o dură campanie denigratoare. Persoanele suspectate de activităţi contrarevoluţionare şi de „diversionism ideologic“ erau deseori denunţate autorităţilor sandiniste de către CDS-urile din cartierele lor. În consecinţă, aceşti oameni erau arestaţi de agenţii Directoratului General al Securităţii Statului, o forţă a poliţiei secrete.

Unul dintre rolurile CDS-urilor era să organizeze gărzi de noapte. Oameni obişnuiţi — atât bărbaţi, cât şi femei — erau înrolaţi în aceste gărzi; ei trebuiau să fie atenţi ca în cartierul lor să nu aibă loc nici o activitate criminală sau contrarevoluţionară. Martorii nu se înrolau în aceste gărzi şi nici nu permiteau ca CDS-urile să-şi ţină întrunirile săptămânale în casele lor. Însă ei acceptau să facă un alt tip de lucrare voluntară, cum ar fi curăţarea străzilor. Chiar şi aşa, Martorii erau catalogaţi drept fanatici şi un pericol pentru stat. Un frate a spus: „Ani în şir pe casa mea s-au putut vedea cuvintele «Suntem cu ochii pe voi»“.

Prudenţi, însă curajoşi

Fraţii erau foarte discreţi când mergeau la întruniri sau în lucrare ca să nu atragă prea mult atenţia asupra lor. Pentru a nu fi descoperiţi, Martorii îşi ţineau întrunirile în grupuri foarte mici, fie în locuinţe particulare, fie în Săli ale Regatului de care ceilalţi oameni nu aveau cunoştinţă. În unele cartiere, fraţii nu intonau de obicei cântări ale Regatului la întruniri. Cu timpul, în documentele şi în formularele congregaţiei numele vestitorilor au fost înlocuite cu numere. În plus, persoanele interesate nu erau invitate la întruniri decât dacă studiau de cel puţin şase luni şi dacă într-adevăr făceau progrese spirituale.

Asistenţa la congrese, ca de altfel şi durata programului, era redusă. Schiţele cuvântărilor şi celelalte materiale erau trimise fiecărei congregaţii în parte. Bătrânii locali organizau şi prezentau programul la nivel de congregaţie, fiind ajutaţi de slujitori ministeriali competenţi. Membrii comitetului pe ţară şi supraveghetorii itineranţi participau la cât mai multe astfel de congrese.

Fraţii erau informaţi verbal unde urma să se desfăşoare congresul; nici un congres nu a fost anulat vreodată. Cu toate acestea, unele locuri au fost schimbate chiar în ultimul moment. De exemplu, în 1987, curtea din spatele casei unui frate care locuia la ţară fusese pregătită pentru un congres la care urmau să asiste în jur de 300 de persoane. Pe neaşteptate, au apărut un ofiţer şi oamenii lui. „Ce se întâmplă aici?“, a întrebat ofiţerul.

„Vom avea o petrecere“, a răspuns fratele, dându-şi seama după cizmele ofiţerului că acesta era de la Securitatea Statului. După aceea, ofiţerul a plecat. Convinşi că autorităţile începuseră să bănuiască ceva, fraţii şi surorile au lucrat toată noaptea ca să strângă totul. La ora 5, scaunele, podiumul şi maşinile de gătit nu numai că dispăruseră, dar erau şi instalate într-un alt loc, la un kilometru şi jumătate distanţă. Tineri sprinteni au alergat pe la toţi fraţii pentru a-i informa despre noul loc unde urma să se desfăşoare congresul. Mai târziu în acea dimineaţă, la casa acelui frate a sosit un camion plin cu soldaţi înarmaţi care sperau să oprească congresul, să-i înroleze pe tineri în armată şi să-i aresteze pe fraţii cu răspundere. Însă nu l-au găsit decât pe proprietar.

„Unde sunt ceilalţi?“, a întrebat ofiţerul.

„Am avut o petrecere astă-noapte, dar acum s-a terminat“, a răspuns fratele.

„Nu aţi avut un congres?“, a întrebat ofiţerul.

„Uitaţi-vă şi dumneavoastră“, a spus fratele. „Nu-i nimic aici.“

Nefiind mulţumit de răspuns, ofiţerul a întrebat din nou: „Atunci ce s-a întâmplat cu corturile care erau aici ieri?“

„Petrecerea s-a încheiat“, a repetat fratele. „Au luat totul şi au plecat.“

După aceea, soldaţii au plecat. Între timp, fraţii participau într-un alt loc la un program spiritual ziditor.

„Iată!“, a spus Isus, „vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; dovediţi-vă deci prudenţi ca şerpii şi totuşi inocenţi ca porumbeii“ (Mat. 10:16). Vestitorii au aplicat acest îndemn atât în cazul întrunirilor şi al congreselor, cât şi în cazul ministerului de teren. Drept urmare, ei nu predicau în grupuri mari, ci lucrau cu prudenţă câte doi în teritorii repartizate dinainte. Fratele Félix Pedro Paiz, care era supraveghetor de circumscripţie, a explicat: „Trebuia să fim foarte atenţi. Singura publicaţie pe care o aveam la noi în minister era Biblia. În fiecare zi, un alt frate era repartizat să lucreze cu mine în teritoriu. Când vizitam unele congregaţii, mergeam la o grupă de studiu de carte marţi seara, la alta joi seara şi la încă una duminică seara. Totuşi, în unele zone ale ţării aceste măsuri de prevedere nu erau chiar atât de stricte“.

Confiscări şi arestări

Într-o noapte a lunii iulie 1982, gloate alcătuite din 100 până la 500 de persoane, însoţite de agenţi ai Securităţii Statului, au invadat câteva Săli ale Regatului din diferite zone ale ţării, confiscându-le „în numele poporului“. Pe 9 august, între orele 19 şi 21, alte cinci Săli ale Regatului, o sală de congrese şi clădirea filialei din El Raizón au fost de asemenea confiscate. După ce în luna martie misionarii fuseseră expulzaţi, şase fraţi nicaraguani şi cuplul de misionari care rămăsese au locuit în continuare la Filială ca să păzească proprietatea. În cele din urmă, autorităţile, susţinute de gloate de batjocoritori, i-au scos cu forţa pe fraţi din clădire, nepermiţându-le nici măcar să-şi ia lucrurile personale.

Guvernul le-a dat CDS-urilor autoritatea peste Sălile Regatului ce fuseseră confiscate, care acum erau numite „proprietatea poporului“. Aparent, acestea urmau să fie modificate pentru a fi folosite de toţi. În cele din urmă, 35 din cele 50 de proprietăţi ale noastre au fost ocupate ilegal, deşi nu fuseseră confiscate în mod oficial.

Din cauza fervorii naţionaliste, fraţii cu răspundere nu numai că erau supravegheaţi atent, dar deseori erau şi ameninţaţi. De exemplu, în unele cartiere, gloate incitate de CDS-uri îi hărţuiau pe fraţi ore în şir strigând în faţa caselor acestora acuzaţii şi sloganuri politice. Ofiţerii de la Securitatea Statului le percheziţionau casele şi pe unele chiar le jefuiau. Câţiva bătrâni, printre care şi membrii comitetului pe ţară, fuseseră arestaţi şi trataţi într-un mod crud.

Unul dintre primii bătrâni care s-au confruntat cu această problemă a fost Joel Obregón, care pe atunci slujea ca supraveghetor de circumscripţie. Pe 23 iulie 1982, Securitatea Statului a înconjurat casa unde el şi soţia sa, Nila, erau musafiri şi l-au arestat. Nilei i s-a permis să-şi vadă soţul abia după cinci săptămâni — însă în prezenţa unui militar înarmat şi numai pentru trei minute —, chiar dacă în tot acest timp ea s-a străduit foarte mult să ia legătura cu el. Era clar că Joel fusese tratat cu multă cruzime, deoarece Nila observase că slăbise şi că nu putea vorbi bine. „Joel nu vrea să coopereze“, i-a spus un ofiţer.

După 90 de zile de detenţie, Joel a fost în sfârşit eliberat; el avea cu 20 de kilograme mai puţin. Fuseseră arestaţi bătrâni şi din alte zone ale ţării, interogaţi, iar apoi eliberaţi. Ce mult i-a încurajat pe fraţi exemplul lor de integritate! — Vezi chenarul În conflict cu poliţia secretă, de la paginile 99–102.

Recrutările îi testează pe tinerii creştini

Fraţii mai tineri, în special, au fost afectaţi de intrarea în vigoare a unui sistem universal de recrutare cunoscut sub numele de serviciul militar patriotic. Bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 17 şi 26 de ani erau obligaţi prin lege să efectueze serviciul militar pe o perioadă de doi ani, iar apoi să figureze încă doi ani ca militari în rezervă. La recrutare, ei erau duşi direct într-o tabără militară pentru pregătire. Nu exista nici o prevedere referitoare la obiectorii de conştiinţă; refuzul însemna detenţie în aşteptarea procesului, iar apoi o sentinţă de doi ani de închisoare. Fraţii au înfruntat această încercare într-un mod curajos, hotărâţi să-i rămână loiali lui Iehova.

De exemplu, pe 7 februarie 1985, Guillermo Ponce, un pionier regular în vârstă de 20 de ani, a fost arestat de poliţie în timp ce mergea la câteva persoane cu care studia Biblia. Pentru că nu se putea legitima ca militar, el a fost trimis într-o tabără militară pentru pregătire. Însă, în loc să accepte armele, Guillermo a început să le predice noilor recruţi. Văzând aceasta, unul dintre comandanţi s-a înfuriat: „Aici nu-i biserică; asta-i o tabără militară. Aici ai să te supui ordinelor noastre!“ Ca răspuns, Guillermo a citat cuvintele din Faptele 5:29: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. Înfuriat, comandantul, un instructor militar cubanez, i-a smuls Biblia din mână şi l-a ameninţat: „O să discutăm deseară“ — ceea ce însemna că Guillermo urma să fie torturat psihic pentru a-i slăbi hotărârea.

Din fericire, comandantul nu s-a ţinut de cuvânt. Însă după trei zile, Guillermo a fost transferat la o închisoare unde a fost ţinut nouă luni în condiţii îngrozitoare. Cu toate acestea, el şi-a continuat serviciul de pionier, conducând studii biblice şi chiar întruniri în închisoare. Mai târziu, în timpul acestei perioade dificile, Guillermo a fost un sprijin preţios pentru comitetul pe ţară.

Unii tineri creştini nu au fost închişi, însă au fost forţaţi să meargă în munţi pentru a lupta alături de unităţile militare numite Batalioanele de Luptă Mercenare. Fiecare batalion era format din cinci companii şi fiecare companie era alcătuită din 80–90 de soldaţi instruiţi să lupte în jungla din munţi. Acolo se dădeau cele mai grele lupte împotriva grupării aflate în opoziţie (gherilele care li se opuneau sandiniştilor). Chiar dacă fraţii au refuzat să îmbrace uniforme militare sau să pună mâna pe arme, ei au fost duşi cu forţa în zonele de luptă; în plus, ei erau pedepsiţi şi li se vorbea urât.

Giovanni Gaitán, care avea 18 ani, a suportat un astfel de tratament. Chiar înainte de congresul de district din decembrie 1984, la care voia să se boteze, Giovanni a fost forţat să se înroleze în armată. El a fost trimis într-o tabără militară pentru pregătire, unde timp de 45 de zile soldaţii au încercat să-l oblige să înveţe cum se foloseşte o puşcă şi să lupte în junglă. Însă, aşa cum îi dicta conştiinţa lui instruită biblic, Giovanni a refuzat să ‘înveţe războiul’ (Is. 2:4). El nu a îmbrăcat uniforma militară şi nici nu a pus mâna pe arme. Însă a fost constrâns să mărşăluiască împreună cu soldaţii 27 de luni.

Giovanni a spus: „Îmi păstram tăria rugându-mă neîncetat, meditând la ceea ce am învăţat în trecut şi predicându-i oricărui soldat care manifesta interes. Îmi aminteam deseori cuvintele psalmistului: «Îmi ridic ochii spre munţi. . . De unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la DOMNUL, care a făcut cerurile şi pământul. El nu va lăsa să ţi se clatine piciorul; Cel care te păzeşte nu va dormita»“. — Ps. 121:1–3; 1 Tes. 5:17.

Deşi de vreo 40 de ori a fost dus chiar în mijlocul luptei, Giovanni a supravieţuit fără ca măcar să fie atins de gloanţe. După ce a fost eliberat, el s-a botezat pe 27 martie 1987 şi imediat după aceea a început serviciul de pionier. Mulţi alţi tineri fideli au trecut prin situaţii asemănătoare. — Vezi chenarul „Forţat să meargă pe câmpul de luptă“, de la paginile 105–106.

Apărându-şi poziţia de neutralitate

CDS-urile şi presa controlată de guvern i-au acuzat pe nedrept pe Martorii lui Iehova că se foloseau de ministerul din casă în casă pentru a milita împotriva serviciului militar patriotic. Se spunea că Martorii subminează securitatea naţională încercând să-i convingă pe tinerii nicaraguani să refuze serviciul militar. Deşi nefondate, aceste acuzaţii erau repetate deseori ca să-i facă pe procurori şi pe judecători să aibă prejudecăţi. Pentru a înrăutăţi lucrurile, şi conducătorii bisericilor evanghelice, conducători care sprijineau revoluţia, îi acuzau pe cei care rămâneau neutri din motive religioase şi îi numeau „inamici ai poporului“.

Un Martor care era avocat s-a ocupat de recursurile a 25 de fraţi tineri care primiseră o sentinţă de doi ani de închisoare deoarece refuzaseră serviciul militar. Pentru că obiecţia pe motive de conştiinţă nu era recunoscută legal, scopul recursului era reducerea sentinţelor pe baza bunei conduite a inculpaţilor şi a faptului că nu se împotriviseră arestului. Drept rezultat, unele sentinţe, însă nu toate, au fost reduse cu 6 până la 18 luni.

Julio Bendaña, un frate care a fost prezent la procese, a spus: „Este interesant de remarcat că nici un alt tânăr în afară de Martorii lui Iehova nu a refuzat serviciul militar din motive religioase. Am fost mândru să-i văd pe tinerii noştri în vârstă de 17 ani cum îşi apără poziţia de neutralitate cu o convingere fermă înaintea unui judecător şi a unui procuror militar, în timp ce erau înconjuraţi de o mulţime de împotrivitori care îi priveau“. — 2 Cor. 10:4.

Tipărirea în ilegalitate

Pe parcursul acestei perioade, Corpul de Guvernare a continuat să-i ajute şi să-i îndrume pe fraţii din Nicaragua prin intermediul filialei din Costa Rica şi al comitetului pe ţară din Nicaragua. Însă importurile de literatură erau interzise; aşadar, cum urma să fie pusă la dispoziţie „hrana la timpul potrivit“ (Mat. 24:45)? Iehova a dirijat lucrurile şi de această dată.

În 1985, fraţii tipăreau articolele de studiu din Turnul de veghe şi alte materiale biblice la o tipografie comercială. Era însă riscant pentru că împotrivitorii puteau afla despre activitatea noastră. Aşadar, s-a decis să se folosească presa ofset cu care se tipăriseră până la închiderea Filialei programele congreselor şi invitaţiile la Comemorare. Aceasta a fost pusă în funcţiune în casa unei surori care locuia în afara Managuei.

Din nefericire, în luna noiembrie a acelui an, presa a căzut în mâinile guvernului. Fără să permită ca această nereuşită să le împiedice lucrarea, nu după mult timp fraţii au recondiţionat un şapirograf vechi, pe care l-au poreclit Cocoşul. Mai înainte, cu acest şapirograf se tipăriseră invitaţii, scrisori şi programe. Când piesele de schimb nu au mai fost uşor de procurat, fraţii au făcut rost de un alt şapirograf, pe care l-au numit Puiul. Mai apoi, filiala din El Salvador le-a furnizat un alt aparat. Conform obiceiului, fraţii l-au poreclit pe acesta Cloşca.

Mai puţin sofisticată, dar nu lipsită de reuşită, noua metodă de tipărire consta în folosirea tablelor şapirografice, pe care fraţii le numeau las tablitas, sau micile table. Făcut de Pedro Rodríguez, un ebenist care s-a botezat în 1954, dispozitivul era alcătuit din două rame dreptunghiulare, prinse între ele prin balamale; în rama aflată deasupra se găsea o bucată de postav, iar în cea de jos o placă de sticlă sau de lemn. La fel ca şi tipărirea în sine, structura dispozitivului era simplă. O matriţă inscripţionată, făcută din hârtie, era introdusă în rama aflată deasupra, peste bucata de postav, iar o coală de hârtie albă era pusă în rama aflată dedesubt. Folosindu-se o rolă, pe bucata de postav era aplicată cerneala. După ce coala respectivă era imprimată, în locul ei era introdusă alta.

Deşi această metodă de tipărire pretindea foarte mult timp, cu ajutorul ei s-au produs câteva publicaţii, printre care şi cartea de cântări Cântaţi laude lui Iehova, cu toate cele 225 de melodii. Edmundo Sánchez, care participa şi el la lucrarea de tipărire, îşi aminteşte: „Când fraţii au devenit iscusiţi în folosirea micilor table, au reuşit să tipărească 20 de pagini pe minut. Numai pentru cartea de cântări am tipărit în total în jur de 5 000 de copii“.

Soţia lui Edmundo, Elda, a fost printre primele surori care au ajutat la pregătirea matriţelor de hârtie pentru şapirografe. Folosindu-şi maşina de scris, Elda, care avea şi copii, se scula dis-de-dimineaţă şi lucra deseori până noaptea târziu, dactilografiind articolele de studiu din Turnul de veghe pe tablele şapirografice. Ea a povestit: „Edmundo îmi dădea o copie a revistei pe care o primea din Costa Rica. Niciodată nu am ştiut câte grupuri se ocupau de tipărire sau unde se aflau acestea; nu mă concentram decât la munca pe care o aveam eu de făcut. Eram conştientă, de asemenea, că, dacă am fi fost descoperiţi, casa, mobila — toate lucrurile noastre — ar fi fost confiscate, iar noi am fi fost arestaţi şi poate chiar am fi sfârşit ca «dispăruţi». Cu toate acestea, dragostea şi teama sfântă pe care le simţeam faţă de Iehova înlăturau frica de oameni“.

Atelierele de tipărit

Guillermo Ponce a povestit cum arătau atelierele de tipărit. El era corector şi asigura legătura între fraţii care pregăteau matriţele şi cei care se ocupau de tipărire şi distribuire. Fratele Ponce a explicat: „Atelierele se aflau în casele anumitor familii de Martori. Fiecare atelier era o cameră construită în interiorul alteia; astfel, spaţiul de muncă propriu-zis era foarte mic. Ca să mascăm zgomotul produs de şapirograf, scoteam casetofonul sau radioul din casă şi îi dădeam volumul la maxim“.

Plini de transpiraţie, fraţii lucrau între nouă şi zece ore în aceste cămăruţe şapirografiind Turnul de veghe sau alte publicaţii. Deseori, când vecinii deveneau suspicioşi sau când cineva informa autorităţile, toate utilajele pentru tipărire trebuiau imediat transportate în alt loc.

Acest gen de activitate era considerat serviciu la Betel, iar cei care îl efectuau erau fraţi tineri, necăsătoriţi. Felipe Toruño avea 19 ani şi era de puţin timp botezat când a fost invitat să slujească în unul dintre aceste ateliere de tipărire. Felipe a spus: „Prima mea impresie era că intram într-o cameră îngustă unde aproape că nu exista deloc aer şi în care se simţea un puternic miros de lichid ce servea la corectarea matriţelor. Căldura părea de nesuportat, iar lumina venea de la o mică lampă fluorescentă“.

Mai erau şi alte dificultăţi. De exemplu, când o maşină se defecta — ceea ce se întâmpla destul de des —, aceasta nu putea fi dusă pur şi simplu la reparat. Oamenii ar fi întrebat: ‘Al cui este acest şapirograf? Ce anume tipăriţi? Este autorizată această lucrare de guvernul central?’ Aşa că fraţii trebuiau să o repare singuri şi, uneori, chiar să confecţioneze unele piese pentru ea. Întreruperile de curent erau o altă problemă. Fratele Ponce îşi aminteşte: „Deoarece fraţii din echipele de tipărire nu doreau niciodată să rămână în urmă cu tipăritul, uneori îi găseam lucrând la lumina unei lămpi cu cherosen, având nasul murdar din cauza fumului. Aprecierea pe care o aveau pentru această muncă, atitudinea şi spiritul de sacrificiu de care dădeau dovadă aceşti tineri deosebiţi mi-au oferit motivaţia să perseverez în continuare“.

Unele amintiri preţioase

Felipe Toruño îşi aminteşte cu apreciere de cei patru ani în care a participat la lucrarea de tipărire în ilegalitate. El a spus: „Mă gândeam mereu că fraţii aşteptau cu nerăbdare această hrană spirituală. De aceea, în ciuda multelor interdicţii care ne erau impuse, noi am slujit cu bucurie“. Omar Widdy, care a participat la această lucrare din iunie 1988 până la încheierea ei, în mai 1990, îşi amintea: „Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult a fost atmosfera frăţească, plină de iubire. Celor noi, care erau dispuşi şi dornici să înveţe, li se arăta cu răbdare ce presupunea fiecare muncă. Condiţiile de lucru nu erau dintre cele mai bune; voluntarii însă, deşi tineri, erau persoane spirituale şi înţelegeau foarte bine sacrificiile pe care le pretindea acest tip de serviciu“.

Şi Giovanni Gaitán a lucrat în atelierele de tipărit. El a relatat: „Ceea ce ne dădea tărie era aprecierea faţă de Iehova şi faţă de organizaţia sa. Pe atunci nici unul dintre noi nu primea subsidiu, însă nu eram îngrijoraţi; aveam tot ce ne era necesar. Personal trecusem deja prin multe situaţii în care a trebuit să mă bizui în totalitate pe Iehova. Aşa că nu eram prea preocupat de necesităţile mele materiale. Fraţi precum Guillermo Ponce, Nelson Alvarado şi Felipe Toruño, chiar dacă erau tineri, au fost exemple excelente pentru mine. M-a întărit şi exemplul fraţilor mai în vârstă care se aflau în fruntea lucrării. Da, privind în urmă, nu pot să spun decât că toate aceste întâmplări prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa“.

Toţi cei implicaţi în aceste activităţi ilegale au simţit sprijinul lui Iehova în multe moduri, chiar şi în ce priveşte lucrarea de tipărire. Fratele Gaitán a spus: „De obicei, o matriţă poate fi folosită pentru 300 până la 500 de imprimări. Noi tipăream cu una 6 000 de exemplare!“ De ce a fost necesar să mărim producţia de matriţe şi de materiale pentru tipărit? În ţară, acestea nu erau uşor de procurat, ele găsindu-se în atelierele controlate de stat; astfel că nu putea trece neobservată cumpărarea lor în cantităţi foarte mari, iar cumpărătorul risca să fie arestat. Da, Iehova a binecuvântat eforturile fraţilor şi astfel, cu excepţia presei ofset originale, autorităţile nu au găsit şi nici nu au închis vreunul dintre ateliere.

Şi fraţii care lucrau ca să-şi poată întreţine familiile ajutau la efectuarea acestei activităţi; deseori, însă, ei riscau foarte mult. De exemplu, mulţi distribuiau în toată ţara materialele tipărite, transportându-le cu propriile automobile. Uneori, ei călătoreau toată ziua, trecând prin multe puncte de control ale armatei. Ei ştiau că dacă ar fi fost prinşi ar fi putut rămâne fără autovehicule, ar fi putut fi arestaţi şi chiar închişi. Însă lor nu le era teamă. Fireşte că ei aveau nevoie de tot sprijinul soţiilor lor, iar unele dintre ele jucau un rol important în această perioadă dificilă, aşa cum vom vedea în continuare.

Femei curajoase, cu o bună spiritualitate

Multe femei creştine din Nicaragua au dat dovadă de un curaj şi de o loialitate remarcabile în timpul anilor de restricţii. Colaborând cu soţii lor, ele şi-au pus la dispoziţie casele pentru lucrarea ilegală de tipărire, deseori chiar mai multe luni. De asemenea, ele pregăteau mâncare pentru lucrători folosindu-şi propriile bunuri. Nelson Alvarado, care a coordonat lucrarea de tipărire, îşi amintea: „Între noi, fraţii tineri, şi aceste surori se crease o strânsă legătură creştină. Parcă erau mamele noastre. Iar noi le dădeam mult de lucru. Uneori munceam până la ora patru dimineaţa ca să ne terminăm norma de lucru şi să nu depăşim termenele finale; aceasta se întâmpla mai ales când aveam programate câteva activităţi suplimentare, cum ar fi tipărirea broşurii Să examinăm Scripturile în fiecare zi. Uneori, doi dintre noi lucrau în schimburi de aproape 24 de ore. Surorile, însă, aveau mereu masa pregătită pentru noi, chiar şi la primele ore ale dimineţii“.

Familiile în ale căror case exista o tipografie erau atente să asigure şi securitatea acesteia. De obicei, această responsabilitate le revenea soţiilor care erau casnice, deoarece soţii lor erau la serviciu în timpul zilei. O soră îşi amintea: „Pentru a nu se auzi zgomotul făcut de maşini, dădeam la maxim volumul unui radio, care făcea o gălăgie infernală. Când venea cineva la poartă, îi atenţionam pe fraţii din atelier apăsând pe un buton, iar un bec special conceput, aflat în atelier, se aprindea“.

De obicei, vizitatorii erau colaboratori creştini sau rude. Şi în această situaţie, surorile încercau într-o manieră amabilă să scurteze vizitele cât mai mult posibil. După cum vă puteţi imagina, aceasta nu era întotdeauna uşor de făcut pentru că surorile erau din fire foarte ospitaliere. De exemplu, să ne gândim la Juana Montiel, care avea în curtea casei un acaju. Deoarece fraţii veneau deseori să ia fructe din pom, curtea ei devenise un loc neoficial de întrunire. Juana îşi amintea: „Când am avut privilegiul ca tipărirea să se facă în casa noastră, eu şi soţul meu am tăiat copacul. Nu le-am putut explica fraţilor de ce, aşa dintr-o dată, nu mai eram atât de sociabili; ştiam însă că trebuia să protejăm lucrarea de tipărire“.

Consuelo Beteta, acum decedată, s-a botezat în 1956. Şi în casa ei s-au tipărit publicaţii biblice. Însă când ridicau literatura, fraţii nu puteau parca maşina în faţa casei ei fără să dea naştere la bănuieli. Aşa că se opreau în locuri mai sigure — lângă casa altui frate aflată pe următoarea stradă. Într-un interviu care i s-a luat înainte de a muri, sora Beteta vorbea despre acele zile. Luminându-i-se chipul, ea a spus: „Revistele erau împachetate şi puse în saci care erau trimişi diferitelor congregaţii. Fiecare sac avea cam 15 kilograme. Ca să ajungem la casa fratelui, eu şi nora mea căram sacii pe cap şi treceam aşa cu ei peste un canal din spatele casei. Vecinii mei nu au intrat niciodată la bănuieli, deoarece sacii nu erau diferiţi de cei pe care majoritatea femeilor îi cărau pe cap“.

Ce mult le-au preţuit fraţii pe toate acele surori loiale şi curajoase! „Era într-adevăr un privilegiu măreţ să lucrezi umăr la umăr cu ele“, a spus Guillermo Ponce în numele fraţilor care pe atunci slujeau împreună cu el. Fireşte, aceste surori creştine extraordinare şi soţii lor erau exemple excelente pentru copiii lor. Să analizăm, aşadar, unele încercări cu care şi copiii s-au confruntat în acei ani tulburi.

Copii loiali, demni de încredere

La fel ca părinţii lor, copiii celor care se ocupau de lucrarea de tipărire în secret şi de distribuire a literaturii au dat dovadă de o loialitate remarcabilă. Claudia Bendaña, care avea doi copii nu prea mari, îşi amintea: „Într-o cameră din spatele casei funcţiona de cinci luni o presă. Imediat ce se întorceau de la şcoală, copiii doreau să-i ajute pe fraţi. Dar ce puteau face? În loc să le spună să plece, fraţii le permiteau să capseze foile pe care era şapirografiat Turnul de veghe. Cât de mult le plăcea copiilor să stea cu acei tineri care-i îndemnau să înveţe versete biblice şi cântări ale Regatului!

Ca să păstreze confidenţialitatea, eu şi soţul meu le explicam copiilor că trăiam în timpuri grele, că aceasta era lucrarea lui Iehova şi că era foarte important să ne menţinem loiali. Ei nu trebuiau să vorbească cu nimeni despre lucrarea de tipărire — nici cu rudele şi nici măcar cu surorile şi fraţii noştri creştini. Din fericire, copiii erau loiali şi supuşi“.

Unul dintre primele locuri care au fost folosite ca centre pentru tipărire a fost casa surorii Aura Lila Martinez. Nepoţii ei adunau foile tipărite, le capsau, iar apoi le împachetau. Şi ei s-au apropiat foarte mult de fraţii care lucrau în acea casă. În plus, ei nu au vorbit niciodată cu alţii despre ceea ce făceau. Eunice îşi amintea: „Mergeam la şcoală şi mă jucam aproape în fiecare zi cu copiii familiilor Bendaña şi Eugarrios; însă nici unul nu ştia că literatura se producea şi în casa celuilalt. Am aflat asta câţiva ani mai târziu. «Chiar aşa? Şi la tine acasă?», ne întrebam unii pe alţii foarte uimiţi. Deşi eram cei mai buni prieteni, nici unul nu le-a spus nimic celorlalţi. Indiscutabil, aşa proteja Iehova lucrarea“.

Întâmplările de atunci au avut o bună influenţă asupra acestor copii. Emerson Martinez, care acum este în serviciul cu timp integral şi activează ca slujitor ministerial, a spus: „Fraţii care lucrau în acele ateliere erau exemple demne de imitat pentru mine. Chiar dacă nu aveau decât 18 sau 19 ani, ei m-au învăţat să apreciez responsabilităţile spirituale, indiferent cât sunt de mici, şi am înţeles valoarea unei munci de calitate. Dacă în timp ce adunam foile pierdeam chiar şi numai o pagină, cineva nu ar fi putut beneficia de informaţiile respective. Aceasta a trezit în mine dorinţa de a da tot ce am mai bun pentru Iehova şi pentru fraţii noştri“.

Elda María, fiica lui Edmundo şi Elda Sánchez, distribuia matriţele Turnului de veghe şi ale altor publicaţii pe care mama ei le făcea la maşina de scris. Ea le ducea cu bicicleta la casa fratelui Ponce, care se afla la cinci străzi distanţă de locuinţa lor. Înainte de a-i da matriţele fiicei ei, sora Sánchez le împacheta cu multă grijă şi le punea într-un coş mic. Elda María a spus: „Chiar de când eram foarte mică, părinţii m-au învăţat să fiu supusă. Aşa că, atunci când această perioadă de restricţii a sosit, eu eram obişnuită să respect cu atenţie instrucţiunile pe care le primeam“.

A înţeles ea pericolele pe care trebuiau să le înfrunte fraţii — inclusiv tatăl ei — care erau implicaţi în lucrarea de supraveghere a tipăririi? Elda María a mai spus: „De obicei, tata îmi spunea înainte de a pleca de acasă că, dacă va fi arestat, eu nu trebuia să mă tem sau să mă întristez. Însă, când se întâmpla ca el să întârzie seara, îmi amintesc că mă rugam cu mama pentru siguranţa lui. Deseori vedeam maşinile Securităţii Statului parcate în faţa casei noastre şi pe agenţii care ne urmăreau. Când mama trebuia să le deschidă uşa, eu îi strângeam toate materialele şi le ascundeam. Apreciez foarte mult exemplul şi instruirea pe care părinţii mi le-au dat prin loialitatea lor faţă de Iehova şi faţă de fraţii noştri“.

Deoarece în tinereţea lor a fost pusă o bună temelie, majoritatea acestor fraţi slujesc în prezent în serviciul cu timp integral, mulţi dintre ei având poziţii de răspundere în congregaţii. Progresul lor este dovada bogatei binecuvântări pe care Iehova a revărsat-o asupra poporului său; nici un membru al acestuia nu a rămas fără hrană spirituală în acele timpuri grele. De fapt, vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu a continuat să fie predicată şi chiar a prins rădăcini în solul bun, în inima a mii de persoane care erau închise în timpul regimului sandinist (Mar. 4:8, 20). În ce mod?

Seminţele Regatului semănate în închisori

După revoluţia sandinistă, mii de militari din Garda Naţională, precum şi mulţi dizidenţi politici au fost reţinuţi pentru a compărea în faţa tribunalelor speciale care au funcţionat de la sfârşitul anului 1979 până în 1981. Mulţi care făcuseră parte din fosta Gardă Naţională au primit sentinţe de până la 30 de ani de închisoare la Cárcel Modelo (Închisoarea Modelo), un mare penitenciar aflat în Tipitapa, la aproximativ 11 kilometri nord-est de Managua. Aşa cum vom observa în continuare, multe persoane cu inima sinceră care se aflau în acele închisori supraaglomerate, ce aveau un regim sever, au fost eliberate din punct de vedere spiritual.

La sfârşitul lui 1979, un bătrân din Managua a primit o scrisoare de la un colaborator Martor care fusese închis — nu însă în Cárcel Modelo — pentru că în timpul regimului somozist, înainte de a cunoaşte adevărul, lucrase în armată. În scrisoarea lui, fratele cerea literatură pentru a le-o oferi celorlalţi prizonieri. Celor doi bătrâni care distribuiau literatura nu li s-a permis să-l vadă pe frate. Însă el nu s-a descurajat, ci a continuat să le predice deţinuţilor şi chiar să conducă studii biblice cu unii dintre ei.

Unul dintre acei elevi, Anastasio Ramón Mendoza, a făcut progrese spirituale rapide. El îşi amintea: „Îmi plăcea atât de mult ceea ce învăţam, încât, împreună cu fratele, am început să le predic celorlalţi prizonieri. Unii ne respingeau; alţii însă ne ascultau. Nu după mult timp, eram 12 persoane care studiam în timpul pauzei afară, într-una dintre curţi“. Cam după un an, unul dintre cei care făceau parte din acel prim grup s-a botezat.

La începutul lui 1981, acest mic grup de cercetători ai Bibliei şi alţi prizonieri au fost transferaţi la Cárcel Modelo. Aici ei au continuat să le predice şi celorlalţi vestea bună. În acelaşi timp, literatura biblică circula în secret printre prizonieri, mesajul ei chiar prinzând rădăcini într-un ‘sol excelent’.

De exemplu, să ne gândim la José de la Cruz López, singurul Martor din familia lui. La şase luni după ce a fost întemniţat, soţia lui a obţinut un exemplar al publicaţiei Cartea mea cu relatări biblice de la nişte Martori pe care i-a întâlnit pe stradă. Ea avea intenţia să i-o ofere soţului ei. José a relatat: „Când am început să citesc Cartea cu relatări, credeam că este o publicaţie evanghelică. Nu ştiam nimic despre Martorii lui Iehova. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am citit-o de vreo câteva ori cu ceilalţi 16 deţinuţi din celulă; la toţi ne plăcea. Era ca o gură de apă rece. Prizonierii din celelalte celule o voiau şi ei, aşa că toată închisoarea a citit-o, cartea devenind rufoasă ca un vechi pachet de cărţi de joc“.

Unii dintre deţinuţii cu care José a fost închis erau membri ai bisericilor evanghelice; printre aceştia erau şi pastori. José a început să citească Biblia cu aceştia. Însă a fost dezamăgit când i-a întrebat sensul versetului 15 din Geneza capitolul 3, iar ei i-au răspuns că e un mister. Într-o zi, un alt prizonier, şi el un cercetător al Bibliei, i-a spus lui José: „Răspunsul se găseşte în cartea aceea pe care o ai şi care este publicată de Martorii lui Iehova. Dacă vrei, pot să te ajut să o studiezi“. José a acceptat, iar cu ajutorul Cărţii cu relatări a învăţat semnificaţia versetului din Geneza 3:15. După aceea, a început să se asocieze cu deţinuţii care se identificau ca Martori.

Unul dintre lucrurile care l-au atras pe José la aceste persoane deosebite din închisoarea Modelo era conduita lor excelentă. „Am văzut oameni despre care ştiam că avuseseră un mod de viaţă foarte corupt şi care acum aveau o conduită exemplară pentru că studiau Biblia cu Martorii lui Iehova“, a spus José. Între timp, soţia lui José lua literatură de la Martori şi i-o dădea soţului ei; la rândul lui, acesta făcea progrese spirituale. De fapt, grupul de studiu din care făcea parte chiar îi repartizase o zonă a închisorii unde putea predica din celulă în celulă. Astfel, el le împrumuta publicaţii celor interesaţi şi, de asemenea, îi invita la întrunirile care se ţineau în închisoare în timpul pauzelor.

Satisfacerea necesităţilor spirituale ale prizonierilor

Congregaţia Managua Est s-a îngrijit de necesităţile spirituale ale deţinuţilor din Cárcel Modelo care citeau literatură şi făceau progrese spirituale şi al căror număr era în creştere. În acest sens, congregaţia a înfiinţat un program prin care unii fraţi şi unele surori le duceau în secret literatură prizonierilor. Vizitele erau permise o dată la un interval de 30 până la 60 de zile, însă un prizonier nu putea fi vizitat decât de o persoană solicitată dinainte. De aceea, nu toţi cei interesaţi puteau fi vizitaţi personal de Martorii locali. Însă aceasta nu era o problemă prea mare deoarece deţinuţii se întruneau imediat şi împărţeau între ei lucrurile pe care le primeau.

Bătrânii din congregaţia Managua Est au ajutat la organizarea şi supravegherea activităţii grupului din Cárcel Modelo, care creştea tot mai mult. Ei luau legătura cu regularitate în special cu deţinuţii care se aflau în fruntea activităţilor spirituale, explicându-le cum să conducă întrunirile săptămânale, cum să predice într-un mod ordonat şi cum să-şi raporteze activitatea. La rândul lor, acei prizonieri le transmiteau informaţiile celorlalţi. Era nevoie de o bună organizare teocratică, deoarece în închisoare se formase deja un grup numeros de cercetători ai Bibliei.

Cárcel Modelo avea la început patru clădiri, fiecare cu o capacitate de până la 2 000 de deţinuţi. Julio Núñez, unul dintre bătrânii care le făcea vizite celor din închisoare, a explicat: „Clădirile erau separate una de cealaltă, astfel că întrunirile săptămânale erau ţinute separat în zona pentru recreare din fiecare clădire, la ele participând în total aproximativ 80 de persoane“.

Botezuri în butoaie

Unii dintre cei care începuseră recent să studieze Biblia, în urma progreselor făcute, şi-au exprimat dorinţa de a se boteza. Bătrânii care vizitau închisoarea au fost de acord ca aceştia să se boteze. În plus, ei i-au ajutat pe deţinuţii care din punct de vedere spiritual se aflau în fruntea lucrării din închisoare să organizeze botezurile la aceeaşi dată în care se ţinea un congres în afara închisorii. De obicei, cuvântarea de botez era prezentată seara într-una dintre celule, iar în dimineaţa următoare, când deţinuţii mergeau să facă baie, candidaţii erau botezaţi.

José de la Cruz López s-a botezat în luna noiembrie a anului 1982, în timp ce se afla în închisoare. El a relatat: „Am fost botezat într-un butoi în care se aruncau gunoaiele. Am curăţat butoiul şi l-am spălat foarte bine cu detergent. Apoi am aşezat înăuntru un cearşaf de pat şi am umplut butoiul cu apă. Însă exact în momentul când ne strânsesem pentru botez au apărut câţiva gardieni înarmaţi. «Cine a autorizat acest botez?», au întrebat ei. Fratele care se afla în fruntea lucrării le-a explicat că nimeni nu are nevoie de autorizaţie ca să facă ceea ce spune Dumnezeu. Gardienii au fost de acord cu această explicaţie, dar au vrut să vadă cum se făcea botezul. Aşa că, în timp ce ei se uitau la noi, mi s-au pus cele două întrebări care li se adresează candidaţilor la botez, iar după aceea am fost scufundat în butoi“. În cele din urmă, cel puţin 34 dintre deţinuţi au fost botezaţi astfel.

Unii dintre cei închişi progresau destul de repede. Omar Antonio Espinoza, care a ispăşit doar 10 din cei 30 de ani de condamnare în Cárcel Modelo, s-a numărat printre aceştia. Deţinuţii erau transferaţi periodic dintr-o închisoare în alta. În cel de-al doilea an al sentinţei sale, Omar a fost coleg de celulă cu un Martor. Omar a observat că unii deţinuţi îl vizitau cu regularitate pe acest bărbat care le preda din Biblie. Impresionat de ceea ce vedea şi auzea, Omar a dorit şi el să studieze.

Omar a început să studieze Biblia cu ajutorul cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă; el studia câte un capitol în fiecare zi. După 11 zile a dorit să devină vestitor. Când a terminat de studiat cele 22 de capitole ale cărţii, Omar a vrut să se boteze. Totuşi, fraţii i-au sugerat să se gândească puţin mai mult la această problemă. Ei i-au recomandat să mai studieze o publicaţie, cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, care tocmai fusese adusă în închisoare. O lună şi ceva mai târziu, Omar a terminat-o şi pe aceasta. Mai mult decât atât, el a renunţat la fumat şi a făcut şi alte schimbări. Era evident, adevărul Bibliei îi influenţa viaţa. Când au văzut schimbările pe care le făcea, fraţii au fost convinşi că dorinţa lui era sinceră; drept rezultat, pe 2 ianuarie 1983 Omar a fost botezat într-un butoi.

Limbajul semnelor în închisoare

Ca să transmită mai departe informaţiile pe care le primeau de la bătrânii ce vizitau închisoarea ori ca să poată aduna alte informaţii — rapoartele de serviciu, de exemplu —, vestitorii închişi în diferitele clădiri ale închisorii trebuiau să comunice între ei. Fratele Mendoza, care se botezase în închisoare în 1982, a relatat cum reuşeau să facă aceasta.

El a spus: „Unii dintre noi învăţaseră un fel de limbaj al semnelor care fusese inventat de ceilalţi deţinuţi. Când a venit timpul să se ţină Comemorarea, noi am estimat pe la ce oră avea să apună soarele; apoi le-am comunicat şi celorlalţi prin semne, aşa încât toţi să ne rugăm în acelaşi timp. În fiecare an făceam la fel. Tot prin semne studiam şi articolele din Turnul de veghe. Când fraţii dintr-o parte a închisorii nu aveau articolul de studiu pentru o anumită săptămână, le comunicam întregul articol de studiu prin semne. În cealaltă parte, un frate interpreta semnele cu glas tare în timp ce altul scria articolul“. Însă cum ajungea hrana spirituală în închisoare?

Hrana spirituală îi fortifică pe deţinuţi

Bătrânii, familiile lor şi alţi vestitori din congregaţia Managua Est îi vizitau cu regularitate pe cei închişi în Cárcel Modelo. Timp de aproape zece ani, ei le-au adus fraţilor atât alimente, cât şi hrană spirituală, cum ar fi Turnul de veghe şi Ministerul nostru pentru Regat. Fireşte, hrana spirituală trebuia ascunsă.

Un bătrân ascundea revistele într-o gaură din cârjele sale mari de lemn. „Şi cei tineri erau de ajutor pentru că nu prea erau percheziţionaţi“, a relatat Julio Núñez. Vizitatorii au putut introduce în închisoare chiar şi emblemele pentru Comemorare.

Deţinuţii din fiecare clădire puteau fi vizitaţi doar în anumite zile; de obicei, prizonierii erau vizitaţi numai de cei care aveau aprobare. Ei puteau sta împreună o zi întreagă într-o curte foarte mare. În acest mod, câţiva dintre Martorii închişi se puteau întâlni cu fraţii şi cu surorile lor din Managua şi puteau obţine hrana spirituală. Apoi, după ce se întorceau în clădirile lor, ei împărţeau cu ceilalţi deţinuţi ceea ce primiseră.

Nici măcar cântările Regatului nu erau trecute cu vederea. Fratele López spunea: „În clădirea noastră numai unuia dintre noi îi era permis să se vadă cu fraţii care vizitau închisoarea. Aşa că acel prizonier avea responsabilitatea să înveţe cât mai multe cântări odată şi apoi să ne înveţe şi pe noi. Înainte de întruniri repetam cântările pentru că nu aveam decât o singură carte de cântări“. Fratele Mendoza era printre puţinii deţinuţi cărora li se permitea să fie vizitaţi de Martori. El a spus: „Eram vizitat de Carlos Ayala şi de familia lui. Cele două fiice ale lui m-au învăţat nouă cântări ale Regatului, iar eu i-am învăţat pe tovarăşii mei“. După aceea, fratele Mendoza îl învăţa cântările pe fratele López. Acesta îşi amintea: „Am fost încântat când am început să asist la întrunirile care se ţineau în afara închisorii; trebuie să admit însă că am fost puţin surprins când mi-am dat seama că intonam împreună cu ceilalţi fraţi chiar acele melodii“.

Cum şi-au păstrat o spiritualitate puternică în închisoare

Cu ce probleme se confruntau în închisoare fraţii şi persoanele interesate şi cum îşi puteau păstra o spiritualitate puternică? Fratele Mendoza a relatat: „Mâncarea din închisoare era raţionalizată. Uneori, toţi deţinuţii erau bătuţi; din când în când, ne puneau să stăm întinşi cu faţa în jos, iar gardienii trăgeau focuri de armă pe deasupra noastră. Ne făceau aşa ca să ne aducă cu nervii la pământ. Când între unii prizonieri şi gardieni apăreau conflicte, eram pedepsiţi toţi: ne scoteau în curte dezbrăcaţi şi ne lăsau să stăm aşa în arşiţa soarelui. Noi, Martorii, ne foloseam de aceste ocazii ca să ne zidim şi să ne încurajăm unii pe alţii. Ne aminteam versete din Biblie şi discutam unii cu alţii idei pe care le învăţaserăm când studiam personal. Aceste situaţii ne ajutau să rămânem uniţi şi puternici“.

Profitând de timpul liber pe care îl aveau, mulţi Martori şi multe persoane interesate au citit Biblia de patru sau de cinci ori. Nu era ceva neobişnuit ca ei să studieze cu atenţie, şi chiar de mai multe ori, toate publicaţiile biblice pe care le aveau. În acest sens, fratele Mendoza îşi aminteşte cu multă apreciere de Anuare. „Analizam experienţele fraţilor din mai multe ţări şi cercetam în profunzime chiar şi hărţile — absolut totul“, a spus el. „An de an, examinam progresele înregistrate, numărul congregaţiilor, numărul celor noi care se botezaseră şi asistenţa la Comemorare din fiecare ţară. Aceste lucruri ne aduceau o mare bucurie.“

Astfel, noii vestitori acumulau repede o bogată cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu şi despre organizaţia teocratică. De asemenea, ei au devenit predicatori şi învăţători zeloşi. În februarie 1986, de exemplu, în Cárcel Modelo cei 43 de vestitori conduceau 80 de studii biblice. În medie, 83 de persoane asistau la întrunirile săptămânale.

Nu după mult timp, toţi deţinuţii care dobândiseră libertatea spirituală aveau să-şi recapete şi libertatea propriu-zisă, căci guvernul a decis să-i graţieze pe toţi deţinuţii politici. Drept rezultat, ultimii 30 de vestitori din Cárcel Modelo au fost eliberaţi pe 17 martie 1989. Congregaţia Managua Est a luat măsuri ca vestitorii care tocmai fuseseră eliberaţi să fie contactaţi de bătrânii din zonele în care s-au mutat. La rândul lor, bătrânii respectivi i-au primit cu căldură pe aceşti fraţi noi, dintre care mulţi au devenit mai târziu bătrâni, slujitori ministeriali şi pionieri.

Restricţiile nu au oprit predicarea

În pofida dificultăţilor şi a pericolelor din acei ani de restricţii, numărul vestitorilor din Nicaragua creştea cu rapiditate. De fapt, în anumite zone, congregaţiile care se formau erau alcătuite aproape numai din persoane botezate recent. Un exemplu în acest sens era congregaţia La Reforma. Antonio Alemán şi soţia sa, Adela, care slujeau ca pionieri speciali, predicau în fiecare zi în localităţile din zonele rurale aflate între Masaya şi Granada. La Reforma era una dintre aceste localităţi. La începutul lui 1979, soţii Alemán au studiat aici cu Rosalío López, un tânăr a cărui soţie tocmai murise. Rosalío discuta cu rudele soţiei sale, la care locuia, despre ceea ce învăţa. Mai întâi a vorbit cu soacra sa, iar apoi cu câţiva dintre cumnaţii şi cumnatele sale. Nu după mult timp, 22 de membri ai familiei lor au început să participe la întrunirile din Masaya, care se ţineau la o distanţă de 6 kilometri de casa lor.

Într-o zi, ei i-au spus lui Rosalío: „Am învăţat la întruniri că Martorii lui Iehova predică de la uşă la uşă, iar noi nu facem asta“.

„Bine“, a spus Rosalío. „Vom merge în predicare sâmbăta asta.“ Şi chiar aşa au făcut! Au mers cu toţii la aceeaşi uşă; Rosalío vorbea, iar ceilalţi 22 se aflau lângă el! Următoarea dată când Antonio a venit pentru studiu, Rosalío l-a anunţat cu un zâmbet larg: „Săptămâna aceasta am fost cu toţii în predicare!“ Deşi Antonio a fost încântat de zelul elevilor săi, el a îndemnat cuplurile tinere să-şi pună în ordine câteva chestiuni personale.

În decembrie 1979, Rosalío şi unul dintre fraţii soţiei sale decedate, Húber López, au fost primii din acest grup care s-au botezat; imediat au urmat, unul după altul, şi ceilalţi. După numai trei ani, s-a format congregaţia La Reforma. La început, ea era alcătuită din 30 de vestitori — toţi fiind membri ai aceleiaşi familii! Mai târziu, Húber, fratele său Ramón şi Rosalío au fost numiţi bătrâni. În 1986, 54 dintre membrii congregaţiei slujeau ca pionieri. — Vezi chenarul de la paginile 99–102.

Ca rezultat al predicării zeloase efectuate de membrii congregaţiei La Reforma, în localităţile învecinate s-au format, în cele din urmă, alte şase congregaţii. Să ne amintim, de asemenea, că fraţii se aflau încă sub supravegherea atentă a autorităţilor, care nu se lăsau impresionate de zelul lor. Húber López îşi amintea: „Armata ne hărţuia încontinuu, dar nu am încetat niciodată să predicăm“. De fapt, lucrarea de predicare se intensificase în această perioadă dificilă. Din ce cauză? Deoarece mulţi fraţi îşi pierduseră slujbele şi începuseră serviciul de pionier regular sau auxiliar.

Iehova le-a binecuvântat eforturile. În 1982, în Nicaragua existau 4 477 de vestitori ai veştii bune; în 1990 — după opt ani de restricţii şi de persecuţii —, numărul vestitorilor a ajuns la 7 894, ceea ce reprezenta o creştere de 76%!

Restricţiile sunt înlăturate

În februarie 1990, în urma alegerilor supravegheate de observatori internaţionali, guvernul a fost schimbat. Nu după mult timp, restricţiile impuse Martorilor lui Iehova au fost înlăturate, nu a mai fost obligatorie înrolarea în armată, iar comitetele de apărare au fost dizolvate. Deşi erau încă prudenţi, fraţilor nu le mai era teamă de privirile suspicioase ale vecinilor. În luna septembrie a acelui an, Ian Hunter, care slujea în comitetul filialei din Guatemala, a fost numit noul coordonator al comitetului pe ţară din Nicaragua.

În timpul celor opt ani care trecuseră, comitetul pe ţară a supravegheat lucrarea din Nicaragua fără să aibă un birou în care să-şi desfăşoare activitatea şi nici echipamente corespunzătoare. De aceea, fratele Hunter a fost bucuros că şi-a adus maşina de scris pe care o folosise la filiala din Guatemala! Julio Bendaña, un frate local, le-a oferit fraţilor, care aveau mult de lucru, o mare parte din echipamentul lui de birou.

A fost cumpărată o casă de la periferia Managuei pentru a fi folosită ca birou de filială. Totuşi, unii fraţi nu erau familiarizaţi cu activităţile obişnuite ale Betelului, deoarece ei lucraseră în secret în mai multe locuri şi fără să aibă un program prestabilit. Însă ei au aplicat ceea ce au învăţat şi au făcut schimbările necesare. Cei mai mulţi dintre aceşti tineri au continuat să-i slujească lui Iehova cu fidelitate, unii activând în diferite forme ale serviciului cu timp integral.

Fraţi din alte ţări au fost trimişi aici pentru a-şi oferi ajutorul în cadrul Filialei. Kenneth şi Sarah Brian, care slujeau ca misionari în Honduras, au fost repartizaţi din nou în Nicaragua la sfârşitul anului 1990. În ianuarie 1991, Juan şi Rebecca Reyes, absolvenţi ai primei clase a Anexei Şcolii Galaad din Mexic, au venit din Costa Rica; apoi a venit Arnaldo Chávez, şi el absolvent al primei clase din Mexic, împreună cu soţia sa, María. Doi ani mai târziu, Lothar şi Carmen Mihank au venit din Panama, unde Lothar a slujit în comitetul filialei. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost repartizaţi să slujească la noua filială, unde au organizat activitatea în conformitate cu procedurile folosite de filialele din întreaga lume. Astăzi, familia Betel din Nicaragua este alcătuită din 37 de membri de mai multe naţionalităţi.

În februarie 1991 a fost numit un comitet de filială care a înlocuit comitetul pe ţară. La 1 mai 1991, filiala din Nicaragua s-a redeschis oficial. Atunci au fost puse bazele pentru creşterile care urmau să se înregistreze; şi ce impresionante au fost acestea! Din 1990 până în 1995 au fost botezaţi 4 026 de noi discipoli — o creştere de 51%. Drept urmare, a fost nevoie de mai multe locuri de întrunire adecvate. Să ne amintim totuşi că, în 1982, 35 de proprietăţi au fost confiscate de gloate.

Recuperarea proprietăţilor

Prima dată când Sălile Regatului au fost ocupate ilegal, fraţii nu au acceptat acest abuz fără să întreprindă nimic; ei au făcut imediat recurs la guvern, citând în apărarea lor Constituţia Nicaraguei. Însă, chiar dacă fraţii au respectat toate prevederile legale, cererile lor au rămas fără răspuns. În 1985, fraţii i-au scris chiar preşedintelui Nicaraguei cerând recunoaşterea legală şi retrocedarea tuturor proprietăţilor. Mai mult decât atât, ei au făcut numeroase cereri pentru a intra în audienţă la ministrul de interne. Totuşi, nici una dintre aceste străduinţe nu a dat rezultate.

În aprilie 1990, după ce noul guvern a preluat conducerea, fraţii au făcut imediat o altă cerere — de data aceasta către noul ministru de interne — prin care solicitau ca Martorii lui Iehova să fie din nou înregistraţi legal. Ei s-au bucurat foarte mult şi i-au fost foarte recunoscători lui Iehova când, după numai patru luni, cererea lor a fost aprobată! Atunci Watch Tower Bible and Tract Society a primit din partea guvernului nicaraguan statutul de misiune internaţională. Astfel, Societatea îşi desfăşoară activităţile în mod legal şi, fiind o organizaţie nonprofit, este scutită de impozite. Însă nu a fost simplu să se recupereze Sălile Regatului deoarece unele ajunseseră în „posesia“ susţinătorilor fostului regim.

Fraţii au făcut apel la Comitetul Naţional pentru Revizuirea Proprietăţilor Confiscate, o instituţie care abia fusese înfiinţată, cerând restituirea tuturor proprietăţilor. Procesul de restituire a fost foarte complicat şi dificil, în parte din cauza numărului mare de apeluri similare făcute de alte organizaţii şi de persoane fizice. După un an de eforturi susţinute, în ianuarie 1991 a fost retrocedată o proprietate. De asemenea, fraţii i-au vizitat pe cei care ocupau Sălile Regatului ca să ajungă la o înţelegere cu ei. Majoritatea însă susţineau că achiziţiile lor erau „câştiguri“ legitime ca urmare a revoluţiei.

Spre sfârşitul aceluiaşi an a fost retrocedată şi fosta proprietate a Filialei. Totuşi trebuia să se cumpere o altă casă pentru familia care ocupase clădirile. Treptat, pe parcursul următorilor ani, fraţii au recuperat 30 din cele 35 de proprietăţi şi au primit compensaţii sub forma unor rente de stat în schimbul proprietăţilor care nu li se puteau înapoia.

Făcând faţă dezastrelor naturale

În afară de cutremurele menţionate anterior în această relatare, vulcanii şi uraganele au cauzat mari pierderi în Nicaragua. Cel mai activ vulcan din ţară, Cerro Negro, a erupt de 12 ori începând din anul 1914, acoperind cu cenuşă întinsele culturi de porumb. Elfriede Urban, un misionar care slujea în León, a descris ce s-a întâmplat în timpul erupţiilor din 1968 şi 1971: „Timp de două săptămâni, peste oraş a căzut încontinuu nisip negru şi cenuşă. Acoperişurile au trebuit să fie curăţate ca să nu se prăbuşească sub greutatea nisipului. Oamenii aveau motive de îngrijorare deoarece vechiul oraş León fusese îngropat în acelaşi mod cu câteva secole în urmă. Vântul împrăştia nisipul fin în toate părţile. Aveam nisip în pantofi, în haine, în paturi, în mâncare şi chiar printre paginile cărţilor noastre! Chiar şi aşa, fraţii au continuat să asiste la întruniri şi să participe în ministerul de teren“.

În octombrie 1998, din cauza uraganului Mitch, pe care unii specialişti l-au numit „cel mai devastator uragan care s-a abătut asupra emisferei vestice în ultimele două secole“, în întreaga Americă Centrală au avut loc mari inundaţii. În Encarta Encyclopedia se afirmă: „Între 3 000 şi 4 000 de persoane şi-au pierdut viaţa şi multe proprietăţi au fost distruse de acesta. Ploile torenţiale au dus la formarea unui lac în craterul vulcanului Casitas şi au provocat alunecări de teren pe o suprafaţă de 80 km², ştergând de pe faţa pământului câteva sate“. Date mai recente arată că şi-au pierdut viaţa peste 2 000 de persoane.

Martorii lui Iehova din Nicaragua, la fel ca şi cei din alte ţări care au fost afectate, au început o vastă lucrare de ajutorare. În câteva oraşe, voluntari Martori au format echipe de biciclişti care să ajungă în zonele în care autovehiculele nu puteau circula. Ei trebuiau să se intereseze de situaţia fraţilor şi să le distribuie hrană şi alte ajutoare. Echipele Martorilor deseori erau primele care soseau în acele zone, aducându-le multă bucurie fraţilor lor care nu mai aveau locuinţe. Martorii din Costa Rica şi din Panama au expediat imediat 72 de tone de alimente şi de îmbrăcăminte. După ce s-au îngrijit de chestiunile care nu sufereau amânare, voluntarii au lucrat câteva luni la repararea Sălilor Regatului şi la construirea unor case noi pentru fraţi.

„Cealaltă“ Nicaraguă

În 1987, guvernul a constituit două regiuni autonome în partea de est a Nicaraguei. Cunoscute anterior sub numele de Zelaya, ele se numesc acum Regiunea Autonomă a Atlanticului de Nord (RAAN) şi Regiunea Autonomă a Atlanticului de Sud (RAAS). Chiar dacă aceste două regiuni reprezintă 45% din suprafaţa Nicaraguei, doar 10% din populaţia Nicaraguei locuieşte aici.

Presărate cu mine de aur şi de argint, aceste regiuni se întind de pe povârnişurile estice ale munţilor din centrul ţării până spre lagunele şi mlaştinile de pe coasta Mosquito. Între ele se întinde priveliştea plină de culoare a pădurilor tropicale şi a savanelor cu pini şi palmieri, unde râuri şi pâraie şerpuiesc către Marea Caraibilor. În decursul timpului, populaţii de metişi şi de miskito, precum şi alte popoare indigene s-au stabilit aici, grupându-se în sate, oraşe şi mici metropole.

Pentru majoritatea populaţiilor de miskito, de sumo, de rama şi de creoli care trăiesc aici, capitala ţării, Managua, pare a fi o altă lume, căci nu există încă un drum pietruit care să lege estul de vestul ţării. Pe lângă spaniolă, în regiunea atlantică se mai vorbesc miskito şi creola sau alte limbi indigene. În plus, multe persoane care locuiesc aici se declară protestante — în general, moravi —, spre deosebire de cele care trăiesc în regiunea Pacificului, o zonă predominant catolică. Aşadar, fie că vorbim de relief, fie că ne referim la limbile ori la istoria, cultura sau religia din aceste zone, estul şi vestul se află într-un contrast izbitor. Deci cum avea să fie primită vestea bună în „cealaltă“ Nicaraguă?

Mesajul despre Regat se răspândeşte în zonele cele mai îndepărtate

Încă din 1946, misionarii Martori au plecat să exploreze regiunile estice, distribuind literatură. În anii ’50, Sydney Porter, care era supraveghetor de circumscripţie, şi soţia sa, Phyllis, au vizitat micile oraşe de coastă Bluefields şi Puerto Cabezas, insulele Corn şi oraşele miniere Rosita Bonanza şi Siuna. Sydney a relatat: „Într-o singură călătorie pe care am făcut-o spre acele mine, fiecare dintre noi a plasat peste 1 000 de reviste şi mai mult de 100 de cărţi. Tuturor le plăcea să citească“. După puţin timp, în multe dintre aceste oraşe s-au format grupe izolate, iar treptat, începând din anii ’70, acestea s-au transformat în congregaţii.

Însă ani la rând nu s-a putut ajunge cu vestea bună în alte locuri din RAAN şi RAAS. Izolarea, lipsa drumurilor de legătură şi ploile torenţiale ce durau opt luni pe an au fost piedici majore în calea predicării veştii bune. Totuşi, mulţi pionieri zeloşi şi cu spirit de iniţiativă au demonstrat că aceste impedimente nu au fost de netrecut. De fapt, datorită hotărârii şi străduinţelor lor, în RAAN şi RAAS acum există şapte congregaţii şi nouă grupe care în total au aproape 400 de vestitori.

Ca să ne facem o idee despre obstacolele pe care le au de înfruntat Martorii din aceste regiuni, să analizăm exemplul unui frate în vârstă de 22 de ani. De trei ori pe săptămână, el străbate munţii în opt ore pentru a asista la întrunirile care se ţin în oraşul minier Rosita, unde se află cea mai apropiată congregaţie. El activează ca slujitor ministerial şi ca pionier regular. Din familia sa, numai el este un Martor botezat; de aceea, el predica de obicei singur în această regiune muntoasă, unde distanţa dintre case este de două ore de mers pe jos. Dacă se face târziu, el doarme la unul dintre localnici, deoarece nu este prea înţelept să se întoarcă noaptea acasă; a doua zi reîncepe predicarea. Recent, tatăl său a murit, astfel că, deşi este tânăr, el trebuie să aibă grijă de familia sa. Chiar şi aşa, el face încă pionierat. În plus, unul dintre fraţii săi este acum vestitor nebotezat şi-l însoţeşte în minister.

Din 1994, Filiala organizează campanii anuale de predicare în această regiune întinsă. Pionieri speciali temporari aleşi din rândurile pionierilor regulari lucrează patru luni în oraşele şi satele îndepărtate din RAAN şi din RAAS pe parcursul anotimpului secetos. Aceşti pionieri neînfricaţi înfruntă dificultăţile cauzate de căldura toridă, de terenurile accidentate, de şerpi, de animale sălbatice, de apa contaminată, precum şi riscul contractării unei boli infecţioase. Obiectivul lor este să depună o mărturie temeinică, să conducă studii biblice cu persoanele interesate şi să organizeze întruniri creştine, inclusiv Comemorarea. Pe baza rezultatelor obţinute, Filiala stabileşte în ce zone trebuie repartizaţi pionierii speciali. Pe parcursul anilor, datorită acestor măsuri s-au format congregaţii şi grupe în oraşele Waspan şi San Carlos, situate pe malul râului Coco, din nordul îndepărtat.

Deşi în RAAN şi în RAAS s-au stabilit mulţi metişi vorbitori de limbă spaniolă, indigenii miskito alcătuiesc cel mai mare grup din aceste regiuni. Unele publicaţii biblice sunt disponibile în limba miskito, iar câţiva pionieri învaţă această limbă. Drept rezultat, mesajul despre Regat le-a lăsat o impresie plăcută acestor oameni ospitalieri care iubesc Biblia.

De exemplu, pe malul râului Likus din RAAN se întinde un sat al indigenilor miskito, Kwiwitingni, alcătuit din 46 de case, dintre care 6 nu erau locuite în timpul campaniei făcute de pionieri în 2001. Pe parcursul acestui an, pionierii speciali temporari au condus 40 de studii biblice în acel sat — câte un studiu în fiecare casă! După numai o lună, trei dintre persoanele care studiau Biblia şi-au exprimat dorinţa de a se boteza. Una dintre acestea era ajutorul pastorului Bisericii Morave locale. Două cupluri au dorit să devină vestitori; însă ei nu erau căsătoriţi legal. Aşadar, pionierii le-au explicat cu tact normele Bibliei referitoare la căsătorie şi la botez. Ne putem imagina bucuria pe care au simţit-o pionierii chiar înainte de a se întoarce acasă, când aceste două cupluri s-au apropiat de ei fluturând certificatele de căsătorie!

Începând cu acea campanie care a dat roade, vestitorii din Waspan au străbătut cu regularitate cei 19 kilometri până în Kwiwitingni ca să-i ajute pe cei interesaţi să progreseze spiritual şi să-i instruiască în ce priveşte ministerul.

Pionierii speciali temporari care predicau în câteva sate ale indigenilor miskito înşiruite de-a lungul râului Coco au întâlnit un grup numeros de americani care efectuau o lucrare socială. Pionierii le-au oferit câteva numere ale revistelor în limba engleză, pe care le aveau la ei. În satul Francia Sirpi, aflat pe malul râului Wawa, membrii Bisericii Baptiste construiau o mică şcoală. Conducătorul grupului de muncitori i-a spus unuia dintre pionieri: „Admir lucrarea Martorilor lui Iehova. Voi predaţi Biblia. Aş dori ca şi religia mea să susţină o asemenea lucrare“.

Este nevoie de fraţi cu experienţă

În timpul anilor de restricţii, cam 60% dintre Martorii din Nicaragua asistau la întruniri în grupe de mărimea unei familii. În plus, pentru minister nu erau disponibile decât câteva publicaţii. Congresele se ţineau la nivel de congregaţie, iar programul era condensat. Câţiva fraţi maturi care aveau şi familii îndeplineau responsabilităţile supraveghetorilor de circumscripţie, chiar dacă într-o măsură mai mică. Tot pe parcursul acelor ani tulburi, multe familii de Martori care erau de mult timp la adevăr au imigrat în alte ţări. De aceea, când lucrarea a primit din nou recunoaştere legală, exista o urgentă nevoie de bătrâni cu experienţă şi de pionieri.

De fapt, bătrânii chiar îşi doreau foarte mult să fie instruiţi în ce priveşte procedurile organizatorice, în timp ce vestitorii aveau nevoie de îndrumare în chestiuni cum ar fi plasarea literaturii în lucrare. În acest sens, Corpul de Guvernare a repartizat în Nicaragua absolvenţi ai Şcolii de Instruire Ministerială care se ţinuse în El Salvador, Mexic şi Puerto Rico. Unul dintre aceşti fraţi, Pedro Henríquez, un absolvent al primei clase a Şcolii de Instruire Ministerială din El Salvador, a fost repartizat în lucrarea de circumscripţie în 1993. De asemenea, unsprezece supraveghetori de circumscripţie, cu experienţă, „au trecut“ în această Macedonie modernă. — Faptele 16:9.

În ultimii nouă ani, în Nicaragua au mai fost repartizaţi alţi 58 de absolvenţi ai Galaadului, care locuiesc în şase case de misionari din toată ţara. Maturitatea lor spirituală a contribuit la consolidarea unei atmosfere sănătoase în congregaţii; ei i-au ajutat pe mulţi tineri să-şi propună ca obiectiv serviciul cu timp integral.

Pentru cei care au venit aici în anii ’60 şi ’70 ca să slujească unde era nevoia mai mare, Nicaragua a constituit locul ideal pentru predicare. Astăzi, Nicaragua este neschimbată. Un frate de la departamentul pentru serviciu de la Filială a menţionat: „Nicaragua este încă o ţară în care vestitorii şi pionierii decid câte studii biblice să conducă, deoarece sunt foarte multe persoane interesate“. Este lesne de înţeles de ce mulţi vestitori care sunt dornici să slujească unde este nevoia mai mare şi care au calculat preţul s-au gândit să vină în Nicaragua. De fapt, până în aprilie 2002, 289 de pionieri din 19 ţări au venit aici pentru a-şi oferi sprijinul. Cât de recunoscători sunt Martorii locali pentru toţi aceşti lucrători! — Mat. 9:37, 38.

Un congres naţional extraordinar

Înainte de impunerea restricţiilor, ultimul congres naţional s-a ţinut în 1978. Deci ne putem imagina cât de încântaţi au fost fraţii când au primit invitaţia de a participa la un congres de district ce urma să se desfăşoare la Managua în decembrie 1999! Membrii familiilor au fost încurajaţi să economisească bani pentru călătorie şi pentru alte cheltuieli legate de congres. Ca să obţină banii necesari, unii fraţi au dat dovadă de simţ practic. Având în vedere că în Nicaragua se consumă foarte mult carnea de porc, ei şi-au procurat puşculiţe vii cumpărând, crescând şi, mai apoi, vânzând porci. Datorită unei bune planificări şi hotărârii lor, 28 356 de Martori şi de persoane interesate care locuiesc pe coasta de est şi pe cea de vest a Nicaraguei au putut veni pe Stadionul Naţional de Baseball din Managua ca să participe la Congresul de District „Cuvântul profetic al lui Dumnezeu“, ce urma să înceapă pe 24 decembrie.

Cât de încântaţi au fost delegaţii la congres când în ziua de sâmbătă au văzut 784 de candidaţi la botez — cel mai mare număr de persoane care s-au botezat vreodată în Nicaragua! La congres au fost prezenţi şi misionarii care slujiseră în Nicaragua cu ani în urmă; ei le-au împărtăşit experienţe încurajatoare celor din auditoriu. În plus, congresul a avut şi un puternic efect unificator. Astfel toţi, indiferent de vârstă sau de tribul din care făceau parte, au devenit mai hotărâţi ca niciodată să progreseze în ce priveşte singura „limbă pură“ a adevărului spiritual, „ca să-i slujească lui Iehova într-un gând“. — Ţef. 3:9, NW.

Apărarea dreptului nostru de a beneficia de tratament medical fără sânge

În Nicaragua funcţionează trei Comitete de Asistenţă Sanitară (CAS), a căror activitate este coordonată de Serviciul de Informaţii Sanitare de la Filială. Aceste comitete au rolul de a-i ajuta pe pacienţii Martori când apare un litigiu referitor la transfuziile de sânge. De asemenea, CAS-urile se străduiesc să informeze cadrele medicale şi studenţii cu privire la numeroasele alternative la transfuziile de sânge pe care Martorii lui Iehova le acceptă.

În acest scop, membri ai CAS-urilor au susţinut conferinţe şi prezentări audio-video pentru medicii şi pentru studenţii la medicină, unii manifestându-şi aprecierea faţă de acestea. De fapt, tot mai mulţi chirurgi şi anestezişti şi-au arătat dispoziţia de a colabora cu Martorii lui Iehova, respectându-le hotărârea referitoare la transfuziile de sânge, luată în conformitate cu Biblia.

Hotărâţi să progreseze

Istoria teocratică a Nicaraguei este o mărturie vie că nici dezastrele naturale şi nici problemele cauzate de oameni nu pot împiedica înaintarea veştii bune. Da, Iehova a făcut într-adevăr ca „cel mai neînsemnat“ să devină „o mie“ (Is. 60:22). Primul raport despre lucrare a fost înregistrat în 1943 şi însuma activitatea a doar trei vestitori; 40 de ani mai târziu numărul vestitorilor crescuse la 4 477, acesta fiind un nou record. Până în 1990, când misionarilor li s-a permis să-şi reia activitatea în Nicaragua, numărul a crescut la 7 894! Pe parcursul anilor ’90, Iehova şi-a revărsat în continuare binecuvântarea asupra poporului său, iar numărul vestitorilor aproape că s-a dublat.

Natural că această creştere rapidă a dus la o nevoie urgentă de mai multe Săli ale Regatului. Astfel, Filiala a iniţiat un program intensiv de construire a altor 120 de Săli ale Regatului şi a unei noi filiale în Ticuantepe, oraş situat la 11 kilometri sud de Managua. Construirea Filialei trebuie să se încheie în aprilie 2003.

Recent, în Nicaragua s-au înregistrat câteva progrese pe plan economic. Acestea sunt evidente în special în Managua, unde s-a observat o creştere a ofertei locurilor de muncă şi o îmbunătăţire a calităţii educaţiei şi a divertismentelor. Activitatea în construcţii pare să devină un domeniu de perspectivă într-un oraş care se mândreşte în prezent cu restaurante moderne, cu staţii de benzină şi cu centre comerciale ce pun la dispoziţia oamenilor mărfuri şi o mulţime de alte lucruri caracteristice societăţilor occidentale.

Un asemenea mediu cu multele lui tentaţii poate pune la încercare credinţa adevăraţilor creştini. Un bătrân care este de mult timp la adevăr a remarcat: „Schimbările se produc rapid. Este ca şi cum ai pune un platou plin de prăjituri în faţa unui copil care toată viaţa lui nu a mâncat decât orez şi fasole şi i-ai spune: «Fii atent acum!» Da, am învăţat cum să-i slujim lui Iehova în timp de persecuţii; acum însă nu este uşor să-ţi dai seama cine este inamicul. Este mai greu să rezişti în asemenea situaţii“.

Cu toate acestea, loialitatea, zelul şi curajul pe care poporul lui Iehova le-a manifestat în timpul anilor de restricţii continuă să dea roade excelente. Mulţi dintre copiii care au crescut în acea epocă slujesc în prezent ca bătrâni, pionieri şi voluntari la Betel. În Nicaragua există 17 circumscripţii alcătuite din 295 de congregaţii, care includ 31 de grupuri izolate. Raportul pe luna august 2002 a arătat un nou record de 16 676 de vestitori, iar la Comemorare asistenţa a fost de 66 751 de persoane!

Aşadar, ne rugăm ca tot mai mulţi oameni din această ţară variată să ajungă să-l cunoască pe Iehova înainte să se încheie „anul [său] de îndurare“ (Is. 61:2). Da, fie ca Tatăl nostru ceresc să continue să extindă graniţele paradisului nostru spiritual până când întregul pământ va fi „plin de cunoştinţa DOMNULUI, ca fundul mării de apele care-l acoperă“. — Is. 11:9.

[Chenarul de la pagina 72]

O scurtă privire asupra Nicaraguei

Relieful: Cel mai întins stat al Americii Centrale, Nicaragua, este împărţit în două regiuni naturale de lanţul muntos din centrul lui. Cea vestică este o regiune în care se găsesc lacuri cu apă dulce. Mai puţin fertilă, cea mai mare parte a regiunii estice e acoperită de pădurea tropicală şi de câmpii. Pe teritoriul Nicaraguei există aproximativ 40 de vulcani, dintre care unii sunt activi.

Populaţia: Majoritatea nicaraguanilor sunt metişi vorbitori de limbă spaniolă, având o origine mixtă, europeană şi amerindiană. Coasta de vest este populată de un număr mic de indieni monimbó şi subtiaba, iar în regiunea estică trăiesc indienii miskito, sumo şi rama, precum şi creolii şi caraibii de origine africană. Religia principală este cea romano-catolică.

Limba: Limba oficială a Nicaraguei este spaniola. Se vorbesc şi alte limbi indigene.

Ocupaţii: Agricultura este principala ramură a economiei.

Hrana: Orezul, porumbul, fasolea, sorgul, bananele verzi, maniocul şi mai multe soiuri de fructe sunt alimentele de origine vegetală care se consumă cel mai mult. Nicaragua exportă cafea, zahăr, banane, fructe de mare şi carne de vită.

Clima: Nicaragua este o ţară cu climă tropicală. Cantitatea de precipitaţii variază de la 190 cm/an până la 250 cm/an, în funcţie de regiune. Pe cele două coaste ale ţării, temperaturile se situează în jurul valorii de 26°C, în timp ce în zonele de munte temperaturile sunt puţin mai scăzute.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 99–102]

În conflict cu poliţia secretă

Húber şi Telma López

Date personale: Au trei copii. Húber slujeşte ca bătrân în congregaţia locală.

În timpul guvernării revoluţionarilor, slujitorii ministeriali şi bătrânii erau deseori arestaţi de Securitatea Statului şi reţinuţi între o zi şi câteva săptămâni pentru interogatoriu. Din cauză că respectau Biblia, păstrându-şi astfel neutralitatea, Martorii lui Iehova erau acuzaţi de instigarea populaţiei împotriva guvernului, însă niciodată nu erau condamnaţi oficial. Cei care îi interogau voiau să afle numele „instructorilor“ şi ale „conducătorilor“ noştri.

Unul dintre fraţii care au trecut prin această experienţă este Húber López. El are trei copii, care acum sunt adulţi, şi slujeşte ca bătrân. În decembrie 1985, fratele López a fost arestat în timp ce se afla în casa lui din La Reforma, un sat situat la aproximativ 40 de kilometri sud-est de Managua. Soţia sa, Telma, a relatat cât de stresantă a fost acea zi:

„La ora 16, în faţa casei noastre s-au oprit două jeepuri; într-unul erau agenţi ai poliţiei secrete, iar în celălalt soldaţi care ne-au înconjurat casa. După ce le-am spus agenţilor că soţul meu nu era acasă, ei ne-au ordonat mie şi copiilor mei să ieşim din casă pentru că voiau să o percheziţioneze. Însă fiul nostru cel mai mare, Elmer, care avea zece ani, a rămas înăuntru. El îi privea pe agenţii poliţiei cum goleau biblioteca de cărţile laice şi teocratice. Printre acele cărţi, soţul meu ascunsese unele dosare ale congregaţiei. Când agenţii au scos cărţile ca să le ducă la jeepuri, Elmer a strigat: «Domnule, vreţi să-mi luaţi şi manualele şcolare?» Un soldat a spus pe un ton dur: «E-n regulă, daţi-i-le înapoi». Astfel, fiul nostru a reuşit să salveze şi cărţile lui şi dosarele congregaţiei.

În acea seară, când eram la masă, soldaţii s-au reîntors. Cu armele îndreptate spre noi, ei l-au luat pe soţul meu, în timp ce copiii îi priveau plângând. Soldaţii nu au vrut să ne spună de ce îl iau şi unde îl duc“.

Descriind ceea ce s-a întâmplat după aceea, fratele López a spus: „Am fost dus la închisoarea Masaya, unde m-au pus într-o celulă cu tot felul de criminali. M-am identificat imediat ca Martor al lui Iehova, după care, timp de câteva ore, le-am depus mărturie acelor bărbaţi. Pe la miezul nopţii, cineva mi-a ordonat, în timp ce mă ameninţa cu arma, să ies din celulă şi să intru într-un jeep. Deşi mi s-a spus să-mi ţin capul plecat, când am intrat în maşină, i-am recunoscut pe alţi patru fraţi care stăteau şi ei cu capetele în jos. Aceştia erau slujitori ministeriali şi bătrâni din zona Masaya; ei fuseseră arestaţi în aceeaşi seară.

Pe parcursul acelei nopţi ne-au ameninţat de două ori că ne omoară: mai întâi când ne-au dus pe o plantaţie de cafea şi apoi într-o zonă urbană, unde ne-au pus pe toţi la zid. De fiecare dată se părea că aşteptau să spunem ceva, însă nici unul dintre noi nu a scos un cuvânt. În cele din urmă ne-au dus la închisoarea din Jinotepe şi ne-au ţinut în celule separate trei zile.

Nu ne era permis să dormim mai mult de câteva ore. În celulele noastre era mereu întuneric, aşa că nu ştiam dacă era zi sau noapte. De repetate ori ne duceau într-o cameră de interogatoriu unde ne puneau întrebări despre activitatea noastră de predicare şi despre întruniri; ei ne mai întrebau care sunt numele «şefilor» noştri. Unul dintre cei care mă interogau chiar m-a ameninţat că-mi arestează părinţii şi că vor obţine aceste informaţii de la ei. De fapt, în timp ce mă aflam în celulă chiar am auzit vocile părinţilor mei, soţiei mele şi ale altor membri ai familiei. Însă nu era decât o înregistrare cu care încercau să mă păcălească; ei voiau să mă facă să cred că membrii familiei mele fuseseră aduşi pentru interogatoriu.

Joi, în cea de-a patra zi, mi s-a spus că voi fi eliberat. Înainte, însă, trebuia să semnez o declaraţie prin care mă obligam să nu mai predic despre religia mea. Mi s-a mai spus că şi ceilalţi fraţi semnaseră — lucru care, desigur, nu era adevărat. «Dacă refuzi să semnezi, te vom duce înapoi în celulă şi ai să putrezeşti acolo», mi-au spus ei.

«Atunci mai bine nu mă eliberaţi; lăsaţi-mă să stau aici», am răspuns eu.

«De ce spui asta?»

«Pentru că sunt Martor al lui Iehova, ceea ce înseamnă că trebuie să predic.»

Spre surprinderea mea, ne-au eliberat pe toţi în aceeaşi zi. Într-adevăr, Iehova ne răspunsese la rugăciuni şi ne întărise ca să ne păstrăm calmul şi să nu-i trădăm pe fraţii noştri. Totuşi, după această întâmplare, ne-am aflat mereu sub supravegherea lor“.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 105, 106]

Forţat să meargă pe câmpul de luptă

Giovanni Gaitán

Anul botezului: 1987

Date personale: Arestat cu numai câteva săptămâni înainte de a se boteza, Giovanni a fost forţat să însoţească Batalioanele de Luptători Mercenari timp de 28 de luni. El a slujit ca pionier timp de 8 ani.

Unii fraţi tineri au fost forţaţi să însoţească Batalioanele de Luptători Mercenari (BLM) care luptau în jungla de nepătruns din munţi.

Giovanni Gaitán a fost unul dintre aceştia. În timp ce era încă un vestitor nebotezat, Giovanni a stat 28 de luni într-un astfel de batalion. El fusese arestat cu câteva săptămâni înainte de a se boteza. Giovanni a relatat: „Încercările au început după prima luptă. Un ofiţer mi-a ordonat să spăl uniforma murdară de sânge a unui soldat care murise. Am refuzat, gândindu-mă că aceasta este prima verigă a unui întreg lanţ de împrejurări care ar fi dus la compromiterea neutralităţii mele creştine. Ofiţerul s-a înfuriat şi m-a lovit cu toată puterea peste faţă. Şi-a scos pistolul, mi l-a pus la tâmplă, apăsându-l cu putere, şi a tras; dar glonţul nu a ieşit. Aşa că m-a lovit cu pistolul peste faţă şi m-a ameninţat că dacă nu-i voi asculta ordinele mă va omorî.

În următoarele 18 luni, omul ăsta mi-a făcut viaţa amară. De câteva ori mi-a legat mâinile şi m-a ţinut aşa o zi întreagă ca să nu pot mânca. Deseori, după ce îmi lega mâinile şi îmi prindea în spate cu o curea puşca şi câteva grenade, mă forţa să străbat jungla în fruntea grupului — eram chiar ţinta inamicului! Mă bătea şi mă ameninţa că mă omoară; făcea asta în special când lupta era în toi, când ceilalţi soldaţi mureau, iar eu refuzam să le iau armele. Dar nu-l uram. Nu-mi era nici frică pentru că Iehova îmi dădea curaj.

Într-o dimineaţă din martie 1985, eu şi alţi fraţi am fost luaţi de acolo, din munţi, şi duşi undeva lângă Mulukukú, la 300 de km nord-est de Managua; aici, familiile noastre aveau permisiunea să ne viziteze. În timp ce mâncam împreună cu familia am observat că ofiţerul stătea singur. I-am dus ceva de mâncare. După ce a terminat, m-a rugat să vin până la el. Mă aşteptam la tot ce era mai rău, însă m-a uimit când şi-a cerut scuze pentru felul în care mă tratase. Chiar m-a întrebat despre convingerile mele. Atunci a fost ultima dată când l-am văzut; a murit la puţin timp după aceea într-un accident în care a fost implicat un camion al armatei“.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 116–118]

Doi membri ai comitetului pe ţară îşi amintesc

În timpul interdicţiei, lucrarea din Nicaragua a fost supravegheată de filiala din Costa Rica. A fost numit un comitet pe ţară care să coordoneze lucrarea din Nicaragua. Doi fraţi care au slujit în acel comitet — Alfonso Joya şi Agustín Sequeira — îşi amintesc despre acele timpuri de încercări.

Alfonso Joya: „În 1985, când am fost invitat să fac parte din comitetul pe ţară, slujeam ca bătrân de congregaţie în Managua. Eram directorul celei mai mari filiale a unei binecunoscute bănci. Datorită cunoştinţelor mele în domeniul bancar i-am putut ajuta pe fraţi să beneficieze cât mai mult de resursele financiare ale organizaţiei lui Iehova, într-o perioadă în care moneda naţională se devaloriza repede, slăbind astfel economia. O pereche de pantofi, care înainte costa 250 de cordobe, ajunsese să coste 2 milioane de cordobe!

În timpul acestei perioade dificile din punct de vedere economic, în ţară nu se prea găseau carburanţi, iar fraţii cu greu puteau trimite literatura la congregaţiile îndepărtate. Iehova ne-a venit în ajutor, dându-mi posibilitatea să le furnizez fraţilor carburanţii de care aveau nevoie.

Nici măcar familia nu ştia că eram un membru al comitetului pe ţară. Pe atunci aveam 35 de ani şi eram apt pentru serviciul militar. De patru ori armata a încercat să mă încorporeze, iar o dată militarii au venit chiar la mine acasă. Îmi amintesc foarte bine cum s-a întâmplat — soţia şi cei trei copii erau în spatele meu, iar eu m-am aşezat în faţa puştii. Surprinzător este că nu mi-am pierdut niciodată serviciul.“

Agustín Sequeira: „În 1982, când misionarii au fost expulzaţi, eu slujeam ca pionier special într-un mic oraş din Boaco. Mai târziu, am avut privilegiul să slujesc în comitetul pe ţară. Fraţii din congregaţie nu ştiau lucrul acesta. Mă trezeam la patru dimineaţa, îmi făceam munca de birou, iar apoi mergeam în lucrare împreună cu fraţii din congregaţie.

Eu şi ceilalţi membri ai comitetului pe ţară aveam pseudonime în timp ce ne îndeplineam responsabilităţile; am convenit să nu ne dăm detalii despre munca pe care o făceam. Aceasta ar fi fost o protecţie dacă eram arestaţi. Nu aveam un birou, ci lucram în mai multe case. Deoarece o valiză putea părea suspectă, deseori îmi puneam dosarele într-o sacoşă pe care o umpleam cu ceapă ca să nu atrag atenţia. Uneori am fost pe muchie de cuţit, însă n-am fost arestat niciodată.

Membrii comitetului filialei din Costa Rica ne-au vizitat de câteva ori pentru a ne încuraja şi a ne oferi îndrumări. Un eveniment memorabil şi încurajator pentru mine a fost dedicarea filialei din Costa Rica, în ianuarie 1987. Cu acea ocazie, împreună cu un alt frate din comitet, am avut bucuria să ne întâlnim cu doi membri ai Corpului de Guvernare.“

Fratele Sequeira s-a stins din viaţă la înainte ca experienţa lui să fie publicată. El era în vârstă de 86 de ani şi a activat în serviciul cu timp integral 22 de ani. Fratele Sequeira a fost un membru al comitetului filialei din Nicaragua.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 122, 123]

Am descoperit adevărata libertate în închisoare

Între anii 1979 şi 1989, în Cárcel Modelo se aflau mulţi deţinuţi politici şi militari din fostul regim. Adevărul Bibliei a trecut dincolo de zidurile închisorii, a pătruns în inima şi în mintea celor sinceri şi i-a impulsionat să cultive o personalitate creştină (Col. 3:5–10). În continuare prezentăm câteva comentarii ale unora dintre ei.

José de la Cruz López: „Când m-au închis, eram plin de amărăciune şi nu aveam nici o speranţă, nici un viitor. Apoi i-am cunoscut pe deţinuţii care deveniseră Martori ai lui Iehova. M-au impresionat explicaţiile lor biblice şi conduita lor exemplară. În sfârşit necesităţile mele spirituale erau satisfăcute şi am căpătat o speranţă. Simţeam că dacă am fost dispus să-mi dau viaţa pentru un guvern uman, care nu putea oferi o speranţă sigură, cu atât mai mult trebuia să-i fiu loial Celui care permisese ca Fiul său să moară pentru mine! După ce am fost eliberat, soţia, fiicele mele şi alţi trei membri ai familiei au învăţat adevărul. Sunt sigur că nu-l voi putea răsplăti pe Iehova pentru ceea ce a făcut pentru mine.“

Fratele López slujeşte în prezent ca bătrân în Managua.

Omar Antonio Espinoza: „Când aveam 18 ani am fost condamnat la 30 de ani de închisoare din care, înainte să fiu graţiat, am efectuat 10. Deşi am regretat că mi-am pierdut libertatea, totuşi în închisoare am ajuns să-l cunosc pe Iehova şi adevărata libertate. Înainte aveam o viaţă imorală; acum viaţa mi s-a schimbat radical. Îi sunt foarte recunoscător lui Iehova pentru că nu duc lipsă de nimic pe plan spiritual. Am aceeaşi hotărâre ca şi Iosua: «Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji DOMNULUI». — Ios. 24:15.“

Fratele Espinoza slujeşte în prezent ca bătrân în oraşul Rivas.

Anastasio Ramón Mendoza: „În cele câteva luni de detenţie am început să citesc singur Biblia, iar apoi să o studiez cu un deţinut care era Martor al lui Iehova. În scurt timp m-am convins că descoperisem adevărul. Însă nu mă puteam boteza deoarece clocoteam de mânie din cauza celor care mă închiseseră — o atitudine despre care ştiam că lui Iehova îi displace.

M-am rugat cu fervoare ca Iehova să mă ierte şi să mă ajute să-mi ţin sub control această atitudine necorespunzătoare. Iehova mi-a auzit cererile; el m-a învăţat cu răbdare că nu trebuie să urăsc persoanele în sine, ci atitudinile şi acţiunile lor rele. M-am botezat în 1982. Din 1989, când am fost eliberat, am studiat Biblia cu mulţi foşti militari şi cu alţi oameni care treceau printr-o situaţie asemănătoare cu a mea. Unii dintre aceştia sunt acum fraţii mei spirituali.“

În prezent, fratele Mendoza activează ca slujitor ministerial într-o congregaţie din Managua.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 141–145]

Rugăciunile unui pastor primesc răspuns

Teodosio Gurdián

Anul botezului: 1986

Date personale: Fratele Gurdián slujeşte în prezent ca bătrân în congregaţia Wamblán.

În 1986, când ofensiva împotriva sandiniştilor era în plină desfăşurare, doi vestitori din congregaţia San Juan del Río Coco — o congregaţie cu un număr mic de vestitori — au mers 100 de kilometri spre nord până în Wamblán. Wamblánul este un oraş aflat în regiunea muntoasă din centrul ţării, o zonă în care se găsesc şi dealuri nefertile, situată la graniţa cu Hondurasul. Cu doi ani înainte, micul grup de Martori care locuiau acolo fusese nevoit să plece din Wamblán din cauza luptelor. Cei doi fraţi îl căutau pe Teodosio Gurdián. Teodosio a explicat motivul:

„Fusesem pastorul Bisericii Evanghelice din Wamblán. Conducerea Bisericii noastre făcea parte din Asociaţia Naţională a Pastorilor din Nicaragua (ANPEN, în spaniolă), o organizaţie formată din pastorii tuturor religiilor protestante din Managua. La scurt timp după ce sandiniştii au preluat puterea, ANPEN a semnat o înţelegere prin care aproba înscrierea pastorilor şi a enoriaşilor în Comitetele de Apărare Sandinistă şi în alte organizaţii, inclusiv în armată. Acest lucru însă m-a tulburat şi m-a făcut să mă întreb: «Cum ar putea un ministru al lui Dumnezeu să pună mâna pe arme?»

După un timp, o familie de Martori care locuia pe atunci în Wamblán mi-a oferit un exemplar al cărţii Adevărata pace şi siguranţă — De unde se poate aştepta? În noaptea aceea am citit-o aproape pe toată. De asemenea, am început să citesc cu regularitate revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Aveam în sfârşit hrană spirituală adevărată. De fapt, chiar foloseam acele informaţii în predicile mele. Când conducerea Bisericii a aflat, m-a chemat la biroul central din Managua.

Crezând că eram indus în eroare fiindcă nu aveam destule cunoştinţe ca pastor, ei mi-au oferit o bursă de studii de opt luni în Managua. Totuşi ceea ce învăţasem din publicaţiile Martorilor avea un bun fundament biblic. Aşa că le-am pus mai multe întrebări, cum ar fi: «De ce nu predicăm şi noi din casă în casă la fel ca primii creştini? De ce se ia zeciuială dacă apostolii nu au pretins acest lucru?» Răspunsurile lor nu erau convingătoare şi, nu după mult timp, ei au început să spună că sunt Martor.

După această întâmplare nu m-am mai asociat cu Biserica şi m-am dus să-i caut pe Martorii lui Iehova din Managua. Era însă în 1984, pe vremea când Martorii se întruneau în secret. Aşa că după două săptămâni de căutări zadarnice m-am întors în Wamblán. Am început să cultiv porumb şi fasole pe o mică bucată de pământ pentru a-mi întreţine familia.

Martorii care locuiseră în Wamblán au distribuit multă literatură înainte de a pleca. Astfel că, de fiecare dată când observam în casele pe care le vizitam publicaţiile lăsate de ei, puneam întrebarea: «Citiţi această carte? Nu aţi putea să mi-o vindeţi?» Cei mai mulţi oameni mi-o ofereau; treptat mi-am încropit o mică bibliotecă teocratică.

Deşi nu spuneam că sunt Martor, până şi oamenii din Wamblán începuseră să-mi spună aşa. Drept urmare, nu a trecut mult timp şi agenţii Securităţii Statului au început să-mi pună întrebări în legătură cu activităţile mele. Ei chiar mi-au spus că pot predica în satele învecinate punându-mi condiţia să le aduc informaţii cum ar fi numele celor care îi sprijineau pe contrarevoluţionari. «Dacă aş proceda cum îmi cereţi», le-am răspuns eu, «înseamnă că aş renunţa la Dumnezeul meu, ceea ce nu pot face. Iehova pretinde devoţiune exclusivă.»

Cu o altă ocazie, un ofiţer de armată mi-a cerut să semnez un document prin care mă angajam să le acord sprijin sandiniştilor. Am refuzat. El şi-a scos pistolul şi m-a ameninţat: «Nu ştii că putem elimina paraziţi ca tine care nu susţin revoluţia?» Însă, în loc să mă împuşte, mi-a dat timp să mă mai gândesc. În acea noapte mi-am luat rămas bun de la soţia mea. «Dacă aş semna documentul, oricum aş muri», i-am spus. «Dar dacă nu îl semnez şi mor, poate că Iehova îşi va aduce aminte de mine la înviere. Ai grijă de copii şi încrede-te în Iehova. El ne va ajuta.» Dimineaţa următoare i-am spus ofiţerului: «Am venit. Faceţi cum consideraţi, însă eu nu voi semna». El m-a salutat respectuos şi mi-a spus: «Felicitări. Ştiam că aşa vei răspunde. Ştiu cine sunt Martorii lui Iehova». Apoi m-a lăsat să plec.

După aceea am predicat fără să mă mai feresc atât de mult, călătorind până în satele îndepărtate şi îndemnându-i pe cei interesaţi să se întrunească. Printre primii care au reacţionat favorabil a fost un cuplu în vârstă; după aceea au urmat şi alte familii. Nu după mult timp numărul celor care ne întruneam cu regularitate a crescut la 30 de persoane. Foloseam numere mai vechi ale Turnului de veghe şi prezentam materialul din acestea sub forma unui discurs deoarece nu aveam decât un singur exemplar. Am studiat Biblia chiar şi cu nişte soldaţi, dintre care unul a devenit mai târziu Martor.

În 1985, un soldat care se afla în permisie mi-a spus că în Jinotega, oraş situat cam la 110 kilometri de Wamblán, exista o congregaţie a Martorilor lui Iehova. L-am rugat pe unul dintre cei cu care studiam Biblia să mă însoţească. După ce ne-am interesat într-o piaţă despre Martorii lui Iehova, am găsit în cele din urmă casa unei familii de Martori. A răspuns soţia. Când i-am spus că eram Martori ai lui Iehova, ea ne-a întrebat dacă am venit pentru Comemorare. «Ce este Comemorarea?», am întrebat noi. Când a auzit că nu ştiam ce este Comemorarea, sora l-a chemat pe soţul ei. După ce s-a convins de sinceritatea noastră, fratele ne-a invitat înăuntru. Din nefericire, Comemorarea se ţinuse seara precedentă; noi însă am stat acolo trei zile şi am asistat pentru prima dată la studiul de carte al congregaţiei.

După ce ne-am întors în Wamblán am continuat să predic şi să conduc întrunirile. Apoi, cu o zi înainte de Comemorarea din 1986, au sosit cei doi fraţi despre care am vorbit la început. Micul nostru grup de cercetători ai Bibliei a răspândit vestea la toţi cei interesaţi de prin satele din jur şi, astfel, 85 de persoane au asistat la prima noastră Comemorare.

M-am botezat în luna octombrie a acelui an, împreună cu primii mei elevi — cei doi soţi în vârstă despre care am vorbit anterior şi care pe atunci aveau 80 de ani. Astăzi, congregaţia Wamblán este alcătuită din 74 de vestitori şi 3 pionieri regulari. Am privilegiul să slujesc ca bătrân de congregaţie. În 2001 am ţinut Comemorarea în trei sate din apropierea Wamblánului, iar asistenţa totală a fost de 452 de persoane.“

[Graficul/Fotografiile de la paginile 80, 81]

NICARAGUA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1925

1934: O pionieră care se află în vizită în Nicaragua distribuie literatură în ţară.

1937: Regimul somozist preia puterea.

1945: Sosesc pentru prima oară absolvenţii Şcolii Galaad.

1946: N. H. Knorr şi F. W. Franz vizitează Managua. Se înfiinţează o filială.

1950

1952: În urma instigărilor clerului catolic sunt impuse interdicţii.

1953: Curtea Supremă de Justiţie decide ridicarea interdicţiei impuse.

1972: Un cutremur de pământ devastează Managua.

1974: Se încheie lucrările de construire a Filialei şi a casei de misionari.

1975

1979: Regimul somozist pierde puterea, care este preluată de regimul sandinist. Aproximativ 50 000 de persoane îşi pierd viaţa în revoluţie.

1981: Martorii lui Iehova îşi pierd statutul legal.

1990: Martorii lui Iehova îşi redobândesc statutul legal.

1994: Sunt numiţi o sută de pionieri speciali temporari. Mai târziu se fac şi alte numiri.

1998: Uraganul Mitch face ravagii în America Centrală — numai în Nicaragua îşi pierd viaţa 4 000 de persoane.

2000

2002: În Nicaragua sunt activi 16 676 de vestitori.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

20 000

15 000

10 000

5 000

1950 1975 2000

[Hărţile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

HONDURAS

NICARAGUA

Matagalpa

León

MANAGUA

Masaya

Jinotepe

Granada

Lacul Nicaragua

Insula Ometepe

Istmul Rivas

Râul San Juan

Bluefields

COSTA RICA

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 70]

Sus: Francis (în stânga) şi William Wallace, împreună cu sora lor, Jane

[Legenda fotografiei de la pagina 70]

Jos (al doilea rând, de sus în jos): Wilbert Geiselman, Harold Duncan şi Francis Wallace (primul rând, de sus în jos): Blanche Casey, Eugene Call, Ann Geiselman, Jane Wallace şi Evelyn Duncan

[Legenda fotografiilor de la pagina 71]

Deasupra: Adelina şi Arnoldo Castro

În dreapta: Dora şi Evaristo Sánchez

[Legenda fotografiei de la pagina 76]

Doris Niehoff

[Legenda fotografiei de la pagina 76]

Sydney şi Phyllis Porter

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Agustín Sequeira a fost primul vestitor din Matagalpa

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

María Elsa

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

Gilberto Solís şi soţia sa, María Cecilia

[Legenda fotografiilor de la pagina 87]

Un cutremur care a avut loc în 1972 a devastat Managua

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Andrew şi Miriam Reed

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Ruby şi Kevin Block

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

A fost folosită o fermă pentru desfăşurarea Congresului de District „Loialitatea faţă de Regat“

[Legenda fotografiilor de la pagina 95]

Misionari care au fost expulzaţi din Nicaragua în 1982

[Legenda fotografiei de la pagina 109]

Fraţii care tipăreau literatură sub interdicţie folosind aparatele de şapirografiat Cocoşul, Puiul şi Cloşca

[Legenda fotografiei de la pagina 110]

Elda Sanchez a produs cu mult curaj matriţe

[Legenda fotografiei de la pagina 115]

Aceste surori pregăteau mâncarea şi stăteau de pază în timp ce fraţii tipăreau

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Primul rând: Câţiva dintre fraţii care au învăţat adevărul în închisoare (de la stânga la dreapta): J. López, A. Mendoza şi O. Espinoza; rândul din spate: Carlos Ayala şi Julio Núñez, bătrâni care îi vizitau pe fraţii din închisoare pentru a-i întări din punct de vedere spiritual

[Legenda fotografiei de la pagina 133]

După ce restricţiile impuse Martorilor lui Iehova au fost ridicate, această casă a fost folosită ca birou de filială

[Legenda fotografiilor de la pagina 134]

După uraganul Mitch, unii voluntari au folosit biciclete pentru a distribui alimente şi alte ajutoare. Alţii au lucrat la reconstruirea Sălilor Regatului şi a caselor

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

Banacruz, o comunitate din RAAN în care vestea bună se predică în ciuda dificultăţilor

[Legenda fotografiei de la pagina 147]

La Congresul de District din 1999, „Cuvântul profetic al lui Dumnezeu“ — primul congres naţional ţinut după 1978 —, au asistat 28 356 de persoane

[Legenda fotografiei de la pagina 147]

Delegaţii la congres au văzut 784 de persoane botezându-se — cel mai mare număr din istoria Nicaraguei

[Legenda fotografiei de la pagina 148]

Comitetul filialei din Nicaragua (de la stânga la dreapta): Ian Hunter, Augustín Sequeira, Luis Antonio González şi Lothar Mihank