Am găsit ‘perla de mare valoare’

Winston, cum l-ai căutat tu pe Dumnezeu?

Am crescut într-o familie fără preocupări religioase, la o fermă din Queensland, Australia. Deoarece locuiam într-o zonă izolată, rareori aveam ocazia să întâlnesc o persoană necunoscută. Pe la 12 ani am început să-l caut pe Dumnezeu. M-am rugat și i-am cerut să mă ajute să aflu adevărul despre el. În cele din urmă, am plecat de la fermă și am găsit de lucru în Adelaide, South Australia. Când aveam 21 de ani, am întâlnit-o pe Pam. Mă aflam la Sydney, într-o vacanță. Ea mi-a vorbit despre mișcarea religioasă Anglo-Israelism, care susține că popoarele de origine britanică provin din așa-numitele triburi pierdute ale Israelului. Adepții mișcării susțin că aceste triburi pierdute sunt cele zece triburi ale regatului de nord, care au mers în exil în secolul al VIII-lea î.e.n. De aceea, când m-am întors în Adelaide, am discutat despre acest subiect cu un coleg de serviciu care începuse să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. După doar câteva ore de discuții, în special despre convingerile Martorilor lui Iehova, mi-am dat seama că rugăciunea mea din copilărie primea răspuns. Am început să învăț adevărul despre Creator și despre Regatul său. Găsisem ‘perla de mare valoare’! (Mat. 13:45, 46)

Pam, și tu ai început să cauți această perlă când erai foarte tânără. Cum ai găsit-o?

Am crescut într-o familie religioasă, în orașul Coffs Harbour, din New South Wales. Părinții și bunicii mei acceptaseră învățăturile Anglo-Israelismului. Eu, fratele meu mai mic și sora mea mai mare împreună cu mulți veri și verișoare am învățat că Dumnezeu favoriza popoarele de origine britanică. Cu toate acestea, aveam multe îndoieli și nu mă simțeam aproape de Dumnezeu. La 14 ani am mers la mai multe biserici din oraș, cum ar fi cea Anglicană, Baptistă sau Adventistă de Ziua a Șaptea. Totuși nu mi-am potolit setea spirituală.

Mai târziu, familia mea s-a mutat la Sydney, unde l-am cunoscut pe Winston, care își petrecea vacanța în acest oraș. După cum a spus și el, discuțiile noastre pe teme religioase au condus în final la un studiu biblic pe care Winston l-a urmat cu Martorii. După aceea, toate scrisorile pe care le primeam de la el erau pline cu versete biblice. Recunosc că, la început, mi-am făcut griji și chiar m-am supărat. Însă, treptat, am recunoscut glasul adevărului.

În 1962 m-am mutat în Adelaide pentru a fi mai aproape de Winston. El se îngrijise să locuiesc la Thomas și Janice Sloman, un cuplu de Martori care fuseseră misionari în Papua Noua Guinee. Ei au fost deosebit de amabili cu mine. Întrucât aveam doar 18 ani, m-au ajutat mult pe plan spiritual. Astfel am început și eu să studiez Biblia și, la scurt timp după aceea, mi-am dat seama că găsisem adevărul. Imediat după ce eu și Winston ne-am căsătorit, am pus pe primul plan în viață înfăptuirea voinței lui Iehova. Deși am trecut prin încercări, pot spune că acest mod de viață ne-a ajutat să apreciem și mai mult perla prețioasă pe care am găsit-o.

Winston, cum au fost primii ani în serviciul adus lui Iehova?

La scurt timp după ce eu și Pam ne-am căsătorit, Iehova ne-a deschis prima dintre numeroasele ‘uși largi spre o activitate’ intensă. (1 Cor. 16:9) Aceasta ne-a fost arătată de fratele Jack Porter, care a vizitat mica noastră congregație ca supraveghetor de circumscripție. (În prezent, el face parte din Comitetul Filialei pentru Australasia.) Jack și soția lui, Roslyn, ne-au încurajat să slujim ca pionieri regulari, privilegiu de care ne-am bucurat cinci ani. Când aveam 29 de ani, am fost numit să slujesc împreună cu Pam în lucrarea itinerantă în insulele din sudul Pacificului, care aparțineau atunci de Filiala din Fiji. Am mers pe insulele Samoa Americană, Samoa, Kiribati, Nauru, Niue, Tokelau, Tonga, Tuvalu și Vanuatu.

Întrucât locuitorii de pe unele insule mai izolate îi priveau cu neîncredere pe Martorii lui Iehova, a fost nevoie să manifestăm prudență și tact. (Mat. 10:16) Congregațiile erau mici, iar unele nu ne puteau oferi cazare. Astfel, căutam la localnici un loc unde să stăm, iar aceștia au fost de fiecare dată foarte amabili cu noi.

Winston, ție îți place munca de traducere. Ce anume ți-a trezit acest interes?

Pe timpul acela, frații din statul insular Tonga aveau doar câteva pliante și broșuri în tongană, o limbă polineziană. În lucrare foloseau ediția în engleză a auxiliarului de studiu Adevărul care conduce la viață eternă. Cu ocazia unei școli de patru săptămâni pentru bătrânii de congregație, trei bătrâni locali care știau puțină engleză s-au hotărât să traducă în tongană cartea Adevărul. Pam a dactilografiat manuscrisul, pe care l-am trimis la filiala din Statele Unite pentru a fi tipărit. Întregul proiect a durat aproximativ opt săptămâni. Deși calitatea traducerii lăsa mult de dorit, această publicație a ajutat mulți vorbitori de tongană să învețe adevărul. Eu și Pam nu suntem traducători, dar această experiență ne-a trezit interesul pentru munca de traducere.

Pam, cum a fost viața pe insule în comparație cu viața în Australia?

Foarte diferită! În unele locuri erau roiuri de țânțari, în altele căldură excesivă și multă umiditate sau șobolani. Ne-am și îmbolnăvit, iar uneori n-am avut suficientă mâncare. Totuși, la sfârșitul fiecărei zile, ne relaxam privind oceanul din casa noastră, fale, numele samoan al locuințelor tradiționale polineziene, cu acoperișuri din paie și fără ziduri. În nopțile cu lună plină admiram conturul palmierilor și lumina lunii reflectată pe luciul oceanului. Prețuiam mult aceste clipe, care erau ocazii de a medita și de a ne ruga. Gândurile noastre negative dispăreau lăsând loc unor gânduri frumoase.

I-am îndrăgit mult pe copii, care erau foarte simpatici și curioși când vedeau doi albi veniți din altă țară. În timp ce vizitam Niue, un băiețel a atins brațul păros al lui Winston și i-a spus: „Îmi plac penele tale!”. Pentru că nu mai văzuse până atunci brațe cu atât de mult păr, n-a știut cum să le descrie!

Sufeream mult când vedeam cât de săraci erau, în general, oamenii. Deși trăiau în zone cu priveliști încântătoare, nu aveau cum să-și îngrijească sănătatea și duceau lipsă chiar și de apă potabilă. Totuși, frații noștri nu păreau îngrijorați. Erau obișnuiți cu acest mod de viață. Erau fericiți să fie alături de membrii familiei, să aibă un loc de întrunire și să-i aducă laude lui Iehova. Exemplul lor ne-a ajutat să punem mereu pe primul loc lucrurile spirituale și să ducem o viață simplă.

Pam, uneori a trebuit să-ți procuri singură apă și să gătești în condiții complet diferite de cele cu care erai obișnuită. Cum te-ai descurcat?

Îi sunt foarte recunoscătoare tatălui meu. De la el am învățat multe lucruri, de exemplu, cum să fac un foc și să gătesc la el și cum să mă descurc cu puține lucruri. Cu ocazia unei vizite în Kiribati, am locuit într-o căsuță cu acoperiș de paie, cu podea din corali și cu pereți din bambus. Ca să pregătesc ceva de mâncare, am săpat o groapă în podea, am pus coji de nuci de cocos și am aprins focul. Pentru apă am stat la rând la o fântână împreună cu localnicele. Ca să scoată apă, ele foloseau o prăjină de aproximativ doi metri, cu o frânghie subțire la capăt, asemănătoare unei undițe. Însă, în loc de cârlig, la capătul frânghiei era prinsă o cutie de tablă. Pe rând, fiecare femeie arunca firul, iar apoi își întorcea brusc mâna. Cutia intra în apă și se umplea. Am crezut că e simplu, până când mi-a venit rândul. Am aruncat firul de mai multe ori, dar cutia lovea apa și nu se umplea. Când femeile au terminat de râs, una dintre ele m-a ajutat. Au fost mereu amabile și dornice să mă ajute.

Amândurora v-a plăcut repartiția pe aceste insule. Vreți să ne povestiți câteva amintiri plăcute?

Winston: Ne-a luat ceva timp să înțelegem unele obiceiuri. De exemplu, când ne invitau la ei, frații puneau pe masă toată mâncarea pe care o aveau. La început n-am știut că trebuia să le lăsăm și lor ceva. Așa că am mâncat tot. Bineînțeles, după ce am aflat care era obiceiul, am avut grijă să nu mai mâncăm tot. În pofida acestor gafe, frații erau foarte înțelegători și se bucurau să ne revadă din șase în șase luni, când le vizitam congregația ca supraveghetor de circumscripție. În afară de frații locali, noi eram singurii Martori veniți din altă țară, pe care îi văzuseră până atunci.

Vizitele noastre erau o bună mărturie. Mulți localnici credeau că religia fraților era o invenție a lor. De aceea, când frații au fost vizitați de doi Martori din altă țară, localnicii au fost impresionați și au înțeles că, într-adevăr, era vorba despre o religie.

Pam: Una dintre cele mai frumoase întâmplări a avut loc în Kiribati, unde era o congregație cu doar câțiva frați și surori. Singurul bătrân de congregație, Itinikai Matera, a avut multă grijă de noi. Odată ne-a adus un coș în care era un singur ou. „Pentru voi”, a spus el. Un ou de găină era o raritate pe timpul acela. Acest gest plin de generozitate ne-a mers la inimă.

Pam, cu mai mulți ani în urmă, ai pierdut o sarcină. Ce te-a ajutat să depășești această încercare?

Am rămas însărcinată în 1973, când ne aflam pe insulele din sudul Pacificului. Ne-am întors în Australia, însă, după patru luni, am pierdut sarcina. Atât eu, cât și Winston am fost foarte afectați de pierderea copilașului. Chiar dacă durerea din sufletul meu s-a mai atenuat odată cu trecerea timpului, ea a dispărut complet abia când am citit Turnul de veghe din 15 aprilie 2009. Rubrica Întrebări de la cititori răspundea la întrebarea: „Vor fi înviați copiii care mor în pântecele mamei lor?”. Articolul ne-a asigurat că decizia îi aparține lui Iehova, care face întotdeauna ce este drept. El ne va vindeca rănile sufletești de care suferim în această lume rea. Sub îndrumarea iubitoare a lui Dumnezeu, Fiul său ‘va distruge lucrările Diavolului’. (1 Ioan 3:8) Acest articol ne-a mărit și mai mult aprecierea pentru „perla” de valoare pe care o avem ca popor al lui Iehova! Ce ne-am face fără speranța Regatului?

După aceea am reînceput serviciul cu timp integral. Am slujit câteva luni la Betelul din Australia, după care ne-am întors în lucrarea itinerantă. În 1981, după ce am slujit patru ani în zonele rurale din New South Wales și în Sydney, am fost invitați să slujim la Filiala din Australia, cum se numea atunci, și unde slujim și în prezent.

Winston, ca membru al Comitetului filialei, îți este de folos experiența dobândită în insulele din sudul Pacificului?

Da, în multe privințe. În primul rând, Australia supraveghează lucrarea de predicare din Samoa și din Samoa Americană. În al doilea rând, Filiala din Noua Zeelandă s-a unit cu cea din Australia. Filiala pentru Australasia supraveghează în prezent lucrarea din Australia, Samoa și Samoa Americană, Insulele Cook, Noua Zeelandă, Niue, Timorul de Est, Tokelau și Tonga. Am avut privilegiul să vizitez multe dintre aceste locuri ca reprezentant al filialei. Experiența acumulată în perioada în care am slujit alături de frații și surorile noastre fidele din aceste insule îmi este de mare ajutor întrucât în prezent le slujesc de la filială.

În final, aș vrea să spun că eu și Pam am observat că, la fel ca în cazul nostru, nu doar adulții îl caută pe Dumnezeu. Și tinerii își doresc această „perlă de mare valoare”, chiar dacă ceilalți membri ai familiei lor nu sunt interesați. (2 Regi 5:2, 3; 2 Cron. 34:1-3) Cu siguranță, Iehova este un Dumnezeu iubitor, care vrea ca toți, tineri și vârstnici, să obțină viață veșnică!

Acum mai bine de 50 de ani, când am început să-l căutăm pe Dumnezeu, nu ne-am imaginat unde va duce această căutare. Adevărul despre Regat este, fără îndoială, o perlă inestimabilă ca valoare! Suntem hotărâți să ținem la ea cu toată puterea!