Hotărât să nu las să-mi slăbească mâinile

„TATI”, „PAPÁ”, „UNCHIULE”, sunt doar câteva dintre apelativele cu care mi se adresează unii tineri din Betel. Deoarece am 89 de ani, îmi place să-i aud spunându-mi așa. Aceste exprimări de afecțiune se numără printre răsplățile oferite de Iehova pentru cei 72 de ani în care am slujit cu timp integral. Pot să le spun din experiență celor tineri că și ei ‘vor avea o răsplată pentru faptele lor dacă nu vor permite ca mâinile să le slăbească’. (2 Cron. 15:7)

FAMILIA MEA

Părinții mei au emigrat din Ucraina în Canada. Ei s-au stabilit în orașul Rossburn din provincia Manitoba. Mama a născut opt băieți și opt fete, eu fiind al 14-lea copil. Tata iubea Biblia și ne citea din ea în fiecare duminică dimineață, însă considera religia un mijloc de îmbogățire. Deseori întreba în glumă: „Oare pe Isus îl plătea cineva pentru că îi învăța pe oameni?”.

Patru frați și patru surori de-ale mele s-au botezat. Sora mea Rose a făcut pionierat până la moarte. Înainte să se stingă din viață, Rose i-a încurajat pe toți să dea atenție Cuvântului lui Dumnezeu, spunându-le: „Vreau să vă văd în lumea nouă!”. Ted, fratele meu mai mare, era predicator și susținea cu fervoare învățătura despre focul iadului. În fiecare duminică vorbea la radio, susținând sus și tare că păcătoșii vor arde veșnic în iad. În cele din urmă, a devenit un slujitor fidel și zelos al lui Iehova.

CUM AM ÎNCEPUT SERVICIUL CU TIMP INTEGRAL

Într-o zi din iunie 1944, când m-am întors acasă de la școală, am găsit pe masa din sufragerie broșura The Coming World Regeneration (Înnoirea lumii este aproape)a. Am citit o pagină, apoi încă una, după care nu am mai lăsat-o din mână. Când am terminat-o, eram hotărât să-i slujesc lui Iehova, la fel ca Isus.

Cum ajunsese broșura la noi pe masă? Steve, unul dintre frații mei mai mari, mi-a spus că doi bărbați care „vindeau” cărți și broșuri trecuseră pe la noi pe acasă. „Am cumpărat broșura asta deoarece costa doar cinci cenți”, mi-a spus el. Acei bărbați s-au întors duminica următoare. Ne-au spus că sunt Martori ai lui Iehova și că folosesc Biblia pentru a răspunde la întrebările oamenilor. Ne-a plăcut mult acest lucru, deoarece părinții ne învățaseră să avem respect față de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei doi Martori ne-au spus că urma să se țină un congres în Winnipeg, oraș în care locuia sora mea Elsie. Așa că am hotărât să merg la acel congres.

Am parcurs cu bicicleta aproape 320 de kilometri până în Winnipeg. Dar, pe drum, m-am oprit în orășelul Kelwood, unde locuiau cei doi Martori care ne vizitaseră. Acolo am participat la o întrunire și, astfel, am aflat ce este o congregație. De asemenea, am înțeles că fiecare bărbat, femeie și tânăr trebuie să predice din casă în casă, asemenea lui Isus.

În Winnipeg m-am întâlnit cu Jack, un alt frate mai mare de-al meu, care venise la congres din nordul provinciei Ontario. În prima zi a congresului, un frate a anunțat că aveau să se facă botezuri. Jack și cu mine am decis să ne botezăm la acel congres. Amândoi eram hotărâți să începem pionieratul cât mai repede după botez. Jack chiar a început serviciul cu timp integral imediat după congres. Eu, însă, aveam doar 16 ani și a trebuit să mă întorc la școală. Totuși, în anul următor, am început și eu pionieratul regular.

PIONIERATUL M-A ÎNVĂȚAT MULTE LUCRURI

Prima repartiție a fost orășelul Souris, din provincia Manitoba, unde am slujit alături de Stan Nicolson. În scurt timp mi-am dat seama că nu era chiar atât de ușor să faci pionierat. Vedeam cum ni se duc economiile, dar am continuat să predicăm. Odată, când ne întorceam acasă după o zi lungă de predicare, ne era foarte foame, dar nu mai aveam niciun ban. Imaginați-vă ce surprinși am fost când am găsit la ușă un sac mare, plin cu alimente! Nici în ziua de azi nu știm cine ni l-a adus. În acea seară am mâncat regește. Ce răsplată minunată pentru că am fost hotărâți să nu lăsăm să ne slăbească mâinile! De fapt, la finalul acelei luni cântăream mai mult ca niciodată.

Câteva luni mai târziu, am fost repartizați în orășelul Gilbert Plains, situat la aproximativ 240 de kilometri nord de Souris. Pe atunci, congregațiile aveau pe podium un grafic ce prezenta activitatea de predicare din fiecare lună. Odată, când activitatea congregației a scăzut, am ținut o cuvântare în care am insistat ca frații și surorile să facă mai mult în predicare. După întrunire, o pionieră în vârstă, al cărei soț nu era Martor, a venit la mine și mi-a spus cu lacrimi în ochi: „M-am străduit, dar pur și simplu nu am putut face mai mult”. Atunci am început și eu să plâng și mi-am cerut iertare.

Când ești tânăr și plin de zel, poți face ușor astfel de greșeli, după care să te simți dezamăgit de tine însuți. Dar, așa cum m-am convins din proprie experiență, în loc să lași să-ți slăbească mâinile, cel mai bine este să înveți din greșeli și să mergi mai departe, cu lecția învățată. Vei fi răsplătit pentru serviciul tău fidel!

BĂTĂLIA QUEBECULUI

La 21 de ani am avut privilegiul de a participa la cursurile celei de-a 14-a clase a Școlii Galaad! Absolvirea a avut loc în februarie 1950, iar aproximativ un sfert dintre colegii mei au fost trimiși în provincia Quebec, unde se vorbește franceza și unde Martorii erau aspru persecutați. Eu am fost repartizat în Val-d’Or, o localitate unde sunt multe mine de aur. Într-o zi, am mers cu un grup de frați să predicăm în Val-Senneville, un sat învecinat. Preotul de acolo ne-a amenințat că va recurge la violență dacă nu plecam imediat. L-am dat pe preot în judecată, iar el a fost amendat.b

Acest incident, precum și altele asemănătoare au devenit obiectul procesului numit „Bătălia Quebecului”. Provincia Quebec fusese controlată de Biserica Romano-Catolică mai bine de 300 de ani. Membrii clerului și aliații lor politici îi persecutau pe Martorii lui Iehova. A fost o perioadă grea. Eram puțini vestitori, însă nu am lăsat să ne slăbească mâinile. Canadienii cu inima sinceră din toate colțurile Quebecului au reacționat pozitiv. Am avut privilegiul de a studia cu multe persoane care au acceptat adevărul. La un moment dat, studiam cu o familie compusă din zece membri. Toți au îmbrățișat adevărul. Curajul lor i-a impulsionat și pe alții să părăsească Biserica Catolică. Am continuat să predicăm și, în cele din urmă, am câștigat bătălia!

ÎI INSTRUIM PE FRAȚI ÎN LIMBA LOR

În 1956 am fost repartizat în Haiti. Majoritatea misionarilor repartizați acolo învățau greu limba franceză, însă oamenii îi ascultau cu interes. Stanley Boggus, un misionar, a spus: „Eram uimiți să vedem că oamenii ne ajutau să ne exprimăm în limba lor”. Eu aveam un avantaj, întrucât învățasem franceza în Quebec. Însă, în scurt timp, ne-am dat seama că majoritatea vestitorilor locali vorbeau doar creola haitiană. Așadar, dacă voiam să fim eficienți, trebuia să învățăm limba locală. Ne-am pus pe învățat și am fost răsplătiți din plin.

Pentru a-i ajuta și mai mult pe frați, am primit de la Corpul de Guvernare aprobarea de a traduce Turnul de veghe și alte publicații în creola haitiană. Ca urmare, în toată țara, prezența la întruniri a crescut foarte repede. În 1950 erau doar 99 de vestitori în Haiti, însă în 1960 numărul lor ajunsese la peste 800! În aceeași perioadă am fost repartizat să slujesc la Betel. În 1961 am fost instructor la Școala pentru Serviciul Regatului. Am avut bucuria să instruim 40 de bătrâni și pionieri speciali. La congresul din ianuarie 1962 i-am încurajat pe frații locali capabili să-și extindă serviciul, astfel că unii dintre ei au fost numiți pionieri speciali. Aceasta a fost o măsură oportună, întrucât avea să înceapă o perioadă de persecuție.

Imediat după congres, în 23 ianuarie 1962, poliția a venit la filială, ne-a arestat pe mine și pe Andrew D’Amico și a confiscat stocul de reviste Treziți-vă! din 8 ianuarie 1962, în franceză. În acest număr al revistei Treziți-vă! apăruseră câteva citate din ziare franceze care vorbeau despre practicile voodoo din Haiti. Articolul a deranjat unele persoane, care au susținut că fusese scris la filiala noastră. După câteva săptămâni, misionarii au fost expulzați.c Însă frații locali erau acum pregătiți să preia sarcinile. Privind în urmă, mă bucur că au perseverat și că au făcut progrese spirituale atât de mari. În prezent, frații dispun de Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi în creola haitiană, o binecuvântare la care atunci doar visam.

CONSTRUIM ÎN REPUBLICA CENTRAFRICANĂ

După ce am slujit în Haiti, am fost repartizat ca misionar în Republica Centrafricană. Mai târziu, am avut privilegiul de a sluji ca supraveghetor itinerant și apoi ca supraveghetor al filialei.

Pe atunci multe săli ale Regatului erau foarte modeste, așa că am învățat să strâng paie și să fac acoperișuri. Trecătorii se distrau de minune văzând cum mă chinuiam să deprind acest nou meșteșug. În felul acesta am reușit să-i stimulez pe frați să se implice mai mult în construirea și întreținerea sălilor Regatului. Conducătorii religioși râdeau de noi pentru că bisericile lor aveau acoperișuri de tablă. Dar nu ne-am descurajat, ci am continuat să construim săli modeste cu acoperișuri de paie. Batjocurile lor au încetat când o furtună cumplită s-a abătut asupra capitalei, Bangui. Vântul a luat acoperișul de pe o biserică și l-a aruncat în mijlocul unei străzi principale. Însă acoperișurile noastre de paie nu au fost luate de vânt. Pentru a organiza mai bine activitățile Regatului, am construit în doar cinci luni o nouă filială și o casă de misionari.d

VIAȚA ALĂTURI DE UN PARTENER ZELOS

În 1976, activitatea noastră a fost interzisă în Republica Centrafricană, așa că am fost repartizat în N’Djamena, capitala statului vecin Ciad. Partea frumoasă e că aici am întâlnit-o pe Happy, o pionieră specială zeloasă, originară din Camerun. Ne-am căsătorit la 1 aprilie 1978. În aceeași lună a izbucnit un război civil și a trebuit să ne refugiem în sudul țării. Când luptele au încetat și ne-am întors acasă, am descoperit că locuința noastră devenise centrul de comandă al unei grupări armate. Dispăruseră nu doar publicațiile, ci și rochia de mireasă a lui Happy și darurile noastre de nuntă. Însă nici atunci nu am lăsat să ne slăbească mâinile. Ne aveam unul pe altul și priveam viitorul cu speranță.

După aproape doi ani, interdicția din Republica Centrafricană a fost ridicată. Ne-am întors aici și am continuat lucrarea itinerantă. Locuința noastră era o dubă în care aveam un pat pliant, un butoi de 200 de litri cu apă, un frigider cu propan și un arzător de gaz. Se călătorea greu dintr-un loc în altul. Odată, am fost oprit de poliție la nu mai puțin de 117 puncte de control.

Temperaturile ajungeau deseori la 50°C. La congrese era greu să găsim suficientă apă pentru botez. De aceea, frații săpau în albia uscată a râurilor și colectau încetul cu încetul apă pentru botez, care se făcea de obicei într-un butoi.

NE CONTINUĂM ACTIVITATEA ÎN ALTE ȚĂRI DIN AFRICA

În 1980 am fost repartizați în Nigeria. Acolo am ajutat timp de doi ani și jumătate la pregătirile pentru construirea unei noi filiale. Frații au cumpărat un depozit cu etaj care urma să fie demontat și apoi reasamblat pe șantierul nostru. Într-o dimineață, m-am urcat sus de tot pentru a ajuta la demontare. Pe la amiază, am vrut să cobor exact pe unde urcasem, dar, din cauza lucrărilor, structura clădirii se schimbase, așa că am pășit în gol și am căzut. Se părea că eram grav accidentat, însă după un control medical și o radiografie, doctorul i-a spus lui Happy: „Nu vă îngrijorați. Are câteva leziuni, dar ar trebui să se facă bine într-o săptămână”.

În 1986 ne-am mutat în Coasta de Fildeș, unde am slujit în lucrarea itinerantă. Teritoriul repartizat se întindea până aproape de Burkina Faso. Nici nu bănuiam că, ani mai târziu, Burkina avea să devină, pentru un timp, casa noastră.

Am plecat din Canada în 1956, însă în 2003, după 47 de ani, m-am întors la Betelul de aici împreună cu Happy. Deși în acte eram canadieni, cu inima aparțineam Africii.

În 2007, la vârsta de 79 de ani, am pornit înapoi spre Africa! Am fost repartizați în Burkina Faso, unde am slujit ca membru al Comitetului țării. După un timp, biroul de filială a fost transformat în birou de traducere la distanță, aflat sub supravegherea filialei din Benin. În august 2013, am fost repartizați la Betelul din Benin.

În pofida limitelor mele fizice, lucrarea de predicare îmi aduce încă multă satisfacție. În ultimii trei ani, cu sprijinul bătrânilor și al dragii mele soții, am avut bucuria să ajut doi bărbați cu care am studiat Biblia să ajungă la botez. Gédéon și Frégis îi slujesc acum cu zel lui Iehova.

Între timp am fost transferați la filiala din Africa de Sud, unde familia Betel se îngrijește cu multă bunătate de sănătatea mea. Africa de Sud este a șaptea țară africană în care am privilegiul de a sluji. În octombrie 2017 am mai primit o binecuvântare minunată. Am asistat la dedicarea noului sediu mondial de la Warwick, New York, un eveniment cu adevărat memorabil!

În Anuarul pe 1994, la pagina 255, se spune: „Pe toți cei care au perseverat ani de zile în lucrare îi îndemnăm: «Fiți curajoși și nu lăsați să vă slăbească mâinile, fiindcă veți avea o răsplată pentru faptele voastre!». (2 Cron. 15:7)”. Happy și cu mine suntem hotărâți să ascultăm de acest îndemn și să-i încurajăm și pe alții să facă la fel.