Colegianţii — Studiul lor asupra Bibliei i-a făcut diferiţi

AŢI AUZIT DE COLEGIANŢI?

ACEST MIC GRUP RELIGIOS OLANDEZ DIN SECOLUL AL XVII-LEA SE DEOSEBEA DE BISERICILE OFICIALE DIN ACELE TIMPURI. ÎN CE FEL SE DEOSEBEAU EI, ŞI CE PUTEM ÎNVĂŢA DE LA ACEST GRUP? PENTRU A AFLA RĂSPUNSUL, HAIDEŢI SĂ FACEM O INCURSIUNE ÎN TIMP.

ÎN 1587, Jacobus Arminius (sau Jacob Harmensen) s-a mutat în oraşul Amsterdam. Aici nu i-a fost greu să-şi găsească de lucru întrucât avea un curriculum vitae impresionant. La vârsta de 21 de ani a absolvit Universitatea Leiden din Olanda, după care a petrecut şase ani în Elveţia studiind teologia sub îndrumarea lui Theodore Beza, succesorul reformatorului protestant Jean Calvin. Nu este de mirare că protestanţii din Amsterdam au fost încântaţi să-l numească pe Arminius unul dintre pastorii lor când acesta avea 27 de ani. Totuşi, după câţiva ani, mulţi membri ai bisericii au regretat această alegere. De ce?

Problema predestinării

La puţin timp după ce Arminius a devenit pastor, în rândul protestanţilor din Amsterdam s-au iscat neînţelegeri privind doctrina predestinării. Această doctrină constituia esenţa calvinismului, însă unii membri ai bisericii considerau că un Dumnezeu care pe unii i-a predestinat să fie salvaţi, iar pe alţii să fie condamnaţi la osândă este un Dumnezeu crud şi nedrept. Calviniştii se aşteptau ca Arminius, în calitate de discipol al lui Beza, să-i corecteze pe disidenţi. Totuşi, spre consternarea calviniştilor, Arminius a luat poziţie de partea disidenţilor. În 1593, aceste neînţelegeri s-au intensificat atât de mult, încât au dus la divizarea protestanţilor din oraş în două grupuri: cei ce susţineau această doctrină şi cei ce o respingeau, numiţi şi moderaţi.

În câţiva ani, aceste neînţelegeri locale s-au transformat într-o schismă protestantă de proporţii naţionale. În cele din urmă, în noiembrie 1618 a fost pregătit terenul pentru o clarificare a situaţiei. Calviniştii, susţinuţi de armată şi de opinia publică, i-au convocat pe disidenţi (numiţi pe atunci remonstranţia) la un conciliu naţional, Sinodul Protestant de la Dordrecht. La sfârşitul întrunirii, tuturor miniştrilor remonstranţi li s-a pus în faţă o alegere: să semneze un angajament că nu vor mai predica niciodată sau să părăsească ţara. Majoritatea remonstranţilor au ales exilul. Calviniştii rigizi au luat locul miniştrilor remonstranţi plecaţi. Calvinismul triumfase, sau cel puţin aşa spera sinodul.

Apariţia şi evoluţia mişcării colegiante

Ca şi celelalte congregaţii, congregaţia remonstrantă din satul Warmond, aflat în apropiere de Leiden, a rămas fără pastor. Totuşi, spre deosebire de celelalte congregaţii, această congregaţie nu a acceptat înlocuirea aprobată de sinod. Mai mult decât atât, în 1620, când un ministru remonstrant şi-a riscat viaţa întorcându-se în Warmond pentru a se îngriji de congregaţie, unii membri ai congregaţiei l-au respins şi pe el. Aceşti membri începuseră să ţină întruniri religioase în secret, fără ajutorul vreunui pastor. Mai târziu, aceste întruniri au fost numite colegii, iar participanţii, colegianţi.

Deşi la baza apariţiei colegianţilor a stat lipsa de pastori şi nu principiile religioase, după puţin timp această situaţie s-a schimbat. Gijsbert van der Kodde, membru al congregaţiei, a afirmat că, prin faptul că membrii grupului se întruneau fără a fi conduşi de un pastor, ei se conformau mai îndeaproape Bibliei şi modului de viaţă al primilor creştini decât bisericile oficiale. Clasa clericală, spunea el, se formase după moartea apostolilor cu scopul de a crea locuri de muncă pentru oameni care nu erau dispuşi să înveţe o meserie.

În 1621, Van der Kodde şi alţi membri cu vederi comune şi-au mutat întrunirile în satul Rijnsburgb situat în apropiere. După câţiva ani, când persecuţia religioasă a cedat în faţa toleranţei, faima întrunirilor colegianţilor s-a răspândit în toată ţara, atrăgând „diverse soiuri de păsări“ (adică oameni din diferite medii sociale), după cum s-a exprimat istoricul Siegfried Zilverberg. Aceştia erau remonstranţi, menoniţi, socinieni şi chiar teologi. Unii erau fermieri, iar alţii poeţi, tipografi, medici şi negustori. Filozoful Spinoza (Benedictus de Spinoza), pedagogul Johann Amos Comenius (sau Jan Komensky) şi renumitul pictor Rembrandt van Rijn au simpatizat cu această mişcare. Ideile diferite pe care aceşti oameni pioşi le-au adus cu ei au exercitat o anumită influenţă asupra elaborării învăţăturilor colegianţilor.

După anul 1640, acest grup dinamic a crescut rapid. În Rotterdam, Amsterdam, Leeuwarden şi în alte oraşe, numărul colegiilor a crescut cu repeziciune. Profesorul de istorie Andrew C. Fix a consemnat faptul că între anii 1650 şi 1700 „colegianţii . . . au devenit una dintre cele mai importante şi mai influente forţe religioase din Olanda secolului al XVII-lea“.

Învăţăturile colegianţilor

Întrucât raţiunea, toleranţa şi libertatea de exprimare erau caracteristici ale mişcării colegiante, fiecare colegiant era liber să susţină ce învăţături voia. Cu toate acestea, existau câteva convingeri comune care îi uneau. De exemplu, toţi colegianţii înţelegeau importanţa studiului personal al Bibliei. Fiecare membru trebuia „să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu în urma propriei munci de cercetare, nu fiind ajutat de altcineva“, a scris un colegiant. Ei făceau într-adevăr acest lucru în mod individual. Potrivit istoricului ecleziastic din secolul al XIX-lea Jacobus C. van Slee, colegianţii deţineau mai multă cunoştinţă biblică decât alte grupări religioase din acele timpuri. Chiar şi disidenţii îi lăudau pe colegianţi pentru iscusinţa cu care foloseau Biblia.

Totuşi, cu cât colegianţii studiau mai mult Biblia, cu atât convingerile elaborate de ei se deosebeau mai mult de cele susţinute de bisericile oficiale. Surse care datează din perioada cuprinsă între secolul al XVII-lea şi secolul al XX-lea vorbesc despre învăţăturile lor:

Biserica primară. În 1644, Adam Boreel, colegiant şi teolog, a scris că, în timpul domniei împăratului Constantin, biserica primară a încălcat legământul cu Cristos şi a pierdut inspiraţia dată de spiritul sfânt din cauză că începuse să se amestece în politică. El a adăugat că acesta era motivul pentru care învăţăturile false se înmulţiseră şi continuaseră să existe până în zilele sale.

Reforma. Reforma din secolul al XVI-lea, condusă de Luther, Calvin şi alţii, nu a reformat suficient de mult biserica, ci, potrivit cu Galenus Abrahamsz (1622–1706), colegiant de frunte şi medic, Reforma a înrăutăţit situaţia religioasă, dând naştere la certuri şi ură. În realitate, Reforma trebuia să schimbe inima, însă nu a reuşit să facă acest lucru.

Biserica şi clerul. Bisericile oficiale sunt corupte, lumeşti şi lipsite de autoritate divină. Cea mai bună alegere pe care o poate face oricine ia în serios religia este aceea de a părăsi biserica de care aparţine pentru a nu deveni părtaş la păcatele ei. Funcţia de preot, spuneau colegianţii, nu este în armonie cu Scripturile, ci „în detrimentul bunăstării spirituale a congregaţiei creştine“.

Regatul şi Paradisul. Daniel de Breen (1594–1664), unul dintre fondatorii colegiului de la Amsterdam, a scris că Regatul lui Cristos nu este un regat spiritual care se găseşte în inima fiecăruia. Profesorul Jacob Ostens, colegiant din Rotterdam, a spus că „patriarhii aşteptau cu nerăbdare împlinirea promisiunilor referitoare la pământ“. Tot astfel, colegianţii aşteptau timpul când pământul va fi transformat într-un paradis.

Trinitatea. Unii colegianţi de frunte, influenţaţi de învăţăturile sociniene, au respins Trinitatea.c De exemplu, Daniel Zwicker (1621–1678) a scris că orice doctrină contrară raţiunii, cum ar fi Trinitatea, este „imposibilă şi falsă“. În 1694 a fost publicată o versiune a Bibliei tradusă de colegiantul Reijnier Rooleeuw. Această versiune redă în felul următor ultima parte din Ioan 1:1: „Şi cuvântul era un dumnezeu“, în locul redării ortodoxe: „Şi Cuvântul era Dumnezeu“.d

Întruniri săptămânale

Deşi nu toţi colegianţii erau în acord în ce priveşte convingerile religioase, colegiile lor din diferite oraşe funcţionau aproape la fel. Istoricul Van Slee a consemnat faptul că, în perioada de început a mişcării colegiante, întrunirile nu erau aproape niciodată pregătite dinainte. Colegianţii erau de părere că, potrivit cuvintelor apostolului Pavel referitoare la necesitatea de a „proroci“, toţi membrii de sex masculin puteau să ţină nestingheriţi discursuri în faţa colegiului (1 Corinteni 14:1, 3, 26). Astfel, de cele mai multe ori, întrunirile durau până noaptea târziu, iar unii din auditoriu „adormeau buştean“.

Mai târziu, întrunirile au început să fie mai organizate. Colegianţii se întruneau atât duminica, cât şi în celelalte seri ale săptămânii. Pentru a le permite atât vorbitorului, cât şi membrilor congregaţiei să se pregătească dinainte pentru toate întrunirile din acel an, era întocmit un program tipărit care conţinea versetele biblice ce urmau să fie analizate şi iniţialele vorbitorilor. După ce întrunirea începea cu intonarea unei cântări şi cu rostirea unei rugăciuni, un vorbitor explica versetele biblice. După ce termina, el îi invita pe bărbaţii din auditoriu să-şi exprime punctul de vedere cu privire la subiectul în discuţie. Apoi, un al doilea vorbitor arăta modul în care se aplicau acele versete. Întrunirea se încheia cu rostirea unei rugăciuni şi cu intonarea unei cântări.

Colegianţii din orăşelul Harlingen, situat în provincia Friesland, aveau o metodă originală care le permitea să-şi ţină întrunirile potrivit unui program. Vorbitorul care depăşea timpul alocat trebuia să plătească o mică amendă.

Întruniri naţionale

Colegianţii au simţit, de asemenea, nevoia de a ţine întruniri mai mari. Astfel, începând din 1640, colegianţii din întreaga ţară veneau de două ori pe an (primăvara şi vara) la Rijnsburg. Aceste întruniri, a scris istoricul Fix, le permitea să „se familiarizeze cu ideile, sentimentele, învăţăturile şi activităţile fraţilor lor de pretutindeni“.

Unii colegianţi veniţi în vizită închiriau camere de la săteni, iar alţii stăteau în Groote Huis, sau Casa Mare, o casă cu 30 de camere, proprietatea colegianţilor. Aici se pregătea mâncare pentru 60 sau 70 de persoane, care luau masa împreună. După prânz, vizitatorii se puteau plimba prin imensa grădină a casei, bucurându-se de „lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, de conversaţii liniştite sau de un moment de meditare“.

Deşi nu toţi colegianţii considerau că botezul era necesar, mulţi dintre ei erau de părere că acesta trebuia efectuat. Astfel, botezul a devenit o parte componentă a întrunirilor de proporţii. Potrivit istoricului Van Slee, ceremonia avea de obicei loc sâmbătă dimineaţa. După intonarea unei cântări şi rostirea unei rugăciuni se ţinea un discurs în care se scotea în evidenţă necesitatea scufundării. Apoi vorbitorul îi invita pe acei adulţi care doreau să fie botezaţi să facă o mărturisire de credinţă, cum ar fi: „Cred că Isus Cristos este Fiul Dumnezeului celui viu“. După ce discursul se încheia cu o rugăciune, toţi cei prezenţi se îndreptau spre râul unde urma să se efectueze botezul şi priveau cum bărbaţii şi femeile îngenuncheau în râu, astfel încât apa să le ajungă la umeri. Apoi cel ce efectua botezul apleca uşor înainte capul noilor credincioşi şi îl introducea în apă. După terminarea ceremoniei, toţi se întorceau la locurile lor pentru a audia alt discurs.

Sâmbătă, la ora 5 după-amiaza, întrunirea propriu-zisă începea cu o scurtă citire din Biblie, cu intonarea unei cântări şi cu rostirea unei rugăciuni. Pentru a fi siguri că exista întotdeauna un vorbitor disponibil, colegiile din Rotterdam, Leiden, Amsterdam şi Olanda Septentrională delegau pe rând vorbitori pentru fiecare întrunire. Dimineaţa zilei de duminică era rezervată celebrării Cinei Domnului. După ce se ţinea un discurs, se rostea o rugăciune şi se intona o cântare, bărbaţii, şi apoi femeile, se împărtăşeau din pâine şi vin. Duminică seara se ţineau mai multe discursuri, iar luni dimineaţa se întruneau cu toţii pentru a audia cuvântarea de încheiere. Majoritatea cuvântărilor ţinute la aceste congrese, a consemnat Van Slee, aveau valoare practică, punându-se accent mai mult pe aspectul practic decât pe explicaţii.

Satul Rijnsburg găzduia cu plăcere aceste întruniri. Un observator din secolul al XVIII-lea a scris că afluxul de străini, care cheltuiau mulţi bani pe mâncare şi băutură, aducea un venit mare satului. În plus, după fiecare congres, colegianţii donau o sumă de bani pentru săracii din Rijnsburg. Nu încape îndoială că satul le-a simţit pierderea când aceste întruniri nu s-au mai ţinut începând cu anul 1787. După aceea, mişcarea colegiantă a luat sfârşit. Din ce cauză?

Din ce cauză a luat sfârşit mişcarea colegiantă?

La sfârşitul secolului al XVII-lea s-a iscat o neînţelegere privind rolul raţiunii în religie. Unii colegianţi considerau că raţiunea umană trebuia să aibă prioritate faţă de revelaţia divină, însă alţii nu erau de aceeaşi părere. În cele din urmă, această neînţelegere a cauzat scindări în cadrul întregii mişcări colegiante. Colegianţii s-au reunit numai după ce principalii susţinători ai celor două idei disputate au murit. Cu toate acestea, după această schismă, mişcarea „nu a mai fost niciodată ca înainte“, a scris istoricul Fix.

În secolul al XVIII-lea, toleranţa crescândă din cadrul bisericilor protestante a contribuit şi ea la declinul colegianţilor. În timp ce principiile colegiante referitoare la raţiune şi toleranţă au ajuns să fie mai acceptate de societate în general, „lumina colegiantismului, cândva solitară, s-a stins în zorii strălucitori ai iluminismului“. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, majoritatea colegianţilor fuseseră asimilaţi de menoniţi şi de alte grupări religioase.

Întrucât colegianţii nu au urmărit în cadrul mişcării lor să ajungă la unitate de gândire, existau aproape tot atâtea puncte de vedere câţi colegianţi erau. Ei recunoşteau acest lucru şi, prin urmare, nu pretindeau că erau „uniţi într-un gând“, potrivit îndemnului dat de apostolul Pavel creştinilor (1 Corinteni 1:10). În acelaşi timp însă, colegianţii aşteptau cu nerăbdare timpul când învăţăturile creştine de bază, cum ar fi unitatea de gândire, aveau să devină realitate.

Având în vedere faptul că în zilele colegianţilor adevărata cunoştinţă nu exista încă din abundenţă, ei au lăsat un exemplu pe care multe religii de azi l-ar putea remarca (compară cu Daniel 12:4). Accentul pe care îl puneau ei pe studierea Bibliei era în armonie cu sfatul apostolului Pavel: „Cercetaţi toate lucrurile“ (1 Tesaloniceni 5:21). Studiind personal Biblia, Jacobus Arminius şi alţii au ajuns la concluzia că unele doctrine şi practici religioase susţinute de mult timp nu se bazau deloc pe Biblie. Când şi-au dat seama de acest lucru, ei au avut curajul să se deosebească de religia oficială. Voi aţi fi făcut acelaşi lucru?

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Rembrandt van Rijn

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Satul Warmond, unde au apărut pentru prima oară colegianţii, şi râul De Vliet, unde se efectuau botezurile

[Provenienţa fotografiei de la pagina 23]

Fundal: Prin amabilitatea American Bible Society Library, New York